Harap-Alb

-Relaţia dintre două personaje-

(Harap-Alb şi Spânul)
,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în
revista ,,Convorbiri literare”, în anul 1877. Paradigma mentor – învăţăcel
fundamendează întreaga istorie a devenirii umane şi este reprezentată simbolic
prin tema iniţierii. Iniţierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în
urma căruia cel iniţiat capătă acces la cunoaşterea lumii şi la descoperirea
sinelui. Mentorul este deschizătorul drumului către sine al discipolului.
Titlul sugerează tema basmului: maturizarea mezinului craiului. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, pentru
dobândirea unor valori morale şi etice. Motivele narative specifice sunt:
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile,
demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria. În basm, simetria
incipit – final se realizează prin formule tipice (formula iniţială: ,,Amu cică era
odată”, formulă finală ,,şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă”), care
marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Precizate în incipit, coordonatele
acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei: ,,Amu cică
era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori”. Acţiunea se desfăşoară
linear, prin înlănţuirea secvenţelor narative, respectă modelul structural al
basmului şi implică prezenţa elementelor supranaturale. Conflictul dintre bine şi
rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Este amplificat procedeul
compoziţional al triplicării în cazul probelor pe care eroul le are de trecut. Sunt
prezente cifre şi obiecte magice. Personajele (oameni, dar şi ,,fiinţe himerice”
având comportament omenesc) îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de
funcţii (antagonist, ajutoare, donatori), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate mai ales prin limbaj. Limbajul naratorului şi al personajelor se
caracterizează prin umor (apar diminutivele cu valoare augmentative -
,,buzişoare”, ,,băuturică”; sunt incluse caracterizări pitoreşti – portretul lui
Gerilă, al lui Ochilă etc.) şi oralitate (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor
introduse în text prin expresia ,,vorba ceea”: ,,Vorba ceea: ‹‹Frica păzeşte
bostănăria››”). Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate
limbajului artistic, prin integrarea unor termeni şi expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un
erou atipic de basm, deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit
realist, ca fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi progresează. Nici
antagonistul (Spânul) nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute
miraculoase, nefiind un zmeu sau un animal fabulos. Dimpotrivă, construcţia
realistă a personajului reflectă concepţia populară despre omul rău care este
,,însemnat”, ceea ce poate motiva psihologic ticăloşia acestuia, întrucât îl supune
prin vicleşug pe eroul imatur. În plus, deoarece răutatea lui îl pune pe tânăr în
situaţia de a-şi dovedi calităţile Spânul are rolul unui ,,pedagog rău” în scenariul
iniţierii lui Harap-Alb. Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul
craiului este naiv, nu ştie să distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul
unui om dincolo de aparenţe. Are nevoie de experienţa vieţii spre a dovedi
înţelepciune. Se deosebeşte de fraţii săi, încă de la început, prin bunătate, calitate
răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluieşte cu un ban. Deşi are
calităţile necesare unui viitor împărat, în viziunea autorului acestea nu sunt
evidenţiate de la început, ci şi le descoperă prin intermediul probelor la care este
supus, când dovedeşte generozitate, prietenie, respectare a jurământului, curaj,
responsabilitate.
Numele Harap-Alb semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, dar şi
condiţia de învăţăcel, faptul de a fi supus iniţierii, transformării. Cele trei
ipostaze, sugerate de numele lui, corespund în plan compoziţional, celor trei
etape ale drumului iniţiatic: la început – ,,fiul craiului”, mezinul (naivul), pe
parcursul călătoriei – Harap-Alb (învăţăcelul), la sfârşit – împăratul (iniţiatul).
Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, la finalul căruia trebuie să
treacă într-un plan superior de existenţă. După ce se desparte de tatăl său, care îi
spune să se ferească de omul spân şi de omul roş, crăişorul se rătăceşte în
pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat de tată (interdicţia) şi îşi ia drept călăuză un
spân, care dă dovadă de viclenie şi i se arată de trei ori sub diferite înfăţişări,
acest fapt conducându-l pe erou la naiva concluzie că ,,aiasta-i ţara spânilor”. În
episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a tânărului,
prin caracterizare directă: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potriveşte spânului şi se bagă în fântână”. Naivitatea tânărului face posibilă
supunerea prin vicleşug. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr în
fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să facă schimb de identitate, să devină
robul lui şi să jure ,,pe ascuţişul paloşului” (sugestie a unui cod al conduitei
cavalereşti) să-i dea ascultare întru toate, ,,până va muri şi iar va învia”,
condiţionare paradoxală, dar care arată şi modul de eliberare. De asemenea,
Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb. Prin urmare, protagonistul şi
antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziţii între bine şi rău: om de
onoare – ticălos, om de origine nobilă – slugă, cinstit – necinstit. Dintre
procedeele de caracterizare indirectă, se utilizează caracterizarea prin fapte,
limbaj, relaţii cu alte personaje, nume. Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat,
Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea ,,sălăţilor” din Grădina
Ursului, aducerea pielii cerbului, ,,cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe,
cum se găsesc” şi a fetei Împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele
prin care eroul trece probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având puteri
supranaturale. Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roş la Spân este cea mai
dificilă încercare, pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar, onest, îşi
respectă jurământul făcut şi nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate. La
întoarcerea la Verde-Împărat, fata, ,,o farmazoană” (cu puteri supranaturale), îl
demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. De
fapt, ,,răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată, iar rolul ,,pedagogului rău” ia sfârşit. Calul îl omoară pe Spân,
aruncându-l din înaltul cerului. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor
magice (,,trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii
în capete”); el reintră în posesia paloşului şi primeşte răsplata: pe fata
Împăratului Roş şi împărăţia.
În opinia mea, protagonistul este o întruchipare a ,,omului de soi bun”
(G. Călinescu), eroul ,,vrednic”, care învaţă din greşeli şi se maturizează pentru
a deveni împărat. În relaţia mentor – învăţăcel, antagonistul este un ,,rău
necesar”, după spusele calului: ,,şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Prin urmare, perechea antagonist – protagonist, specifică basmului, se
concretizează în ,,povestea” lui Ion Creangă în opoziţia de ordin moral viclenie
– naivitate, dar şi de ordin social om de rând/slugă mincinoasă – fiu de
crai/prinţ, iar la nivelul simbolic al călătoriei iniţiatice în raportul mentor –
învăţăcel.