Tema si viziunea despre lume „La tiganci”

Nuvela La ţigănci a fost scrisă şi publicată la Paris în iunie 1959, tipărită în 1967 în România
în revista Secolul XX, apoi inclusă în volumul La ţigănci şi alte povestiri în 1969.
Titlul nuvelei sugerează un spaţiu în care se observă manifestarea sacrului ascuns în profan
(hierofanie). Locul numit la ţigănci este un spaţiu în care se realizează trecerea de la moarte la viaţă,
un loc în care determinările temporale şi spaţiale se anulează.
Tema nuvelei o constituie ieşirea din timpul istoric, linear, ireversibil şi trecerea în timpul sacru,
mitic şi circular. Această trecere imperceptibilă echivalează de fapt cu trăirea concomitentă în două
planuri existenţiale deoarece între real şi ireal, între sacru şi profan nu mai există hotare sesizabile.
Eliade exemplifică prin această nuvelă teoria sa cu privire la camuflarea sacrului în profan.
Nuvela este structurată în patru părţi în funcţie de două planuri: real şi ireal/fantastic.Cele
două planuri ale realului echivalează cu două planuri narative, aceste planuri se împart în patru faze
care se succed: REAL – IREAL – REAL – IREAL. De asemenea, există şi opt secvenţe sau episoade care
ajută
la gradarea acţiunii: călătoria cu tramvaiul (prima parte), intrarea în lumea ţigăncilor, întâlnirea cu
cele trei fete, căutarea labirintică (a doua parte), a doua călătorie cu tramvaiul şi oprirea la casa
doamnei Voitinovici, utima călătorie cu tramvaiul şi vizitarea propriei locuinţe, întoarcerea cu trăsura
la ţigănci (a treia parte) şi, ultima secvenţă, întâlnirea cu Hildegard care conţine şi plecarea finală
spre moarte (a patra parte). Naraţiunea se face la persoana a III-a, dar această perspectivă nu
este decât aparent
obiectivă, fapt ce sporeşte şi mai mult ambiguitatea textului.
Spaţiul şi timpul au două dimensiuni, în funcţie de cele două planuri ale realităţii. Există
unspaţiu profan reprezentat de lumea reală, materială, la care omul se raportează prin acţiuni,
evenimente şi repere fixe (aici Bucureştiul toropit de căldură) şi un spaţiu sacru, mitic
reprezentat de lumea atemporală şi aspaţială din casa ţigăncilor în interiorul căruia omul trăieşte
întâmplări ciudate pe care nu le poate explica. Timpul este privit sub două aspecte: timpul ireversibil
care reprezintă o limitare a existenţei umane, un drum către moarte (timpul existenţei reale, aici:
cei doisprezece ani care au tecut pentru ceilalţi) şi timpul reversibil ale cărui limite sunt abolite,
timpul sacru, prezentul continuu în care moartea este doar o etapă, o trecere spre alt plan al
existenţei.
În prima parte autorul se foloseşte de tehnica epicului dublu. Incipitul plasează acţiunea
nuvelei în Bucureştiul interbelic, cadru frecvent în opera lui Eliade, înfăţişat ca un oraş toropit de
caniculă.
Spaţiul cotidian nu anunţă nimic neobişnuit: tramvaiul, strada, indivizii comuni care discută subiecte
banale, se înscriu într-un cadru în care Gavrilescu pare perfect adaptat. Personajul îşi recunoaşte
condiţia de artist ratat, surprinzându-se în acelaşi timp dorinţa aceastuia de a intra în vorbă cu
oamenii din tramvai: "Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele,
adăugă, încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist.”
Dar, în plan secund, nimic nu este întâmplător, aluziile au un caracter anticipativ. Elementele
care ne sugerează ce va urma sunt: căldura excesivă care trezeşte în memoria personajului
amintirea unei experienţe similare trăite în tinereţe ("Asta parcă îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse
ca să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescul, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un
ban în buzunar. Nu era aşa de cald, dar era tot o vară… […] Şi atunci îşi aminti: era la
Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemâncat, fără un ban în
buzunar.”), plata biletului de tramvai, dorinţa lui de a vorbi, obsesia generală pentru grădina
ţigăncilor, discuţia despre colonelul
Lawrence. Căldura e un semn important pentru semnificaţia ascunsă a lucrurilor deoarece ea
alterează percepţia, produce mutaţii şi e asociată cu lumina puternică a soarelui. De aici
rezultă
obsesia personajului legată de colonelul Lawrence al Arabiei, care provoacă imaginea căldurii
ca o sabie deasupra creştetului: "Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa
care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o
sabie.”. Apar de asemenea replici sugestive: personajul crede că a îmbătrânit: "Gavrilescule, şopti,
atenţie! că parcă, parcă ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria.” Când pierde
tramvaiul exclamă "Prea târziu!”¸ cuvinte care definesc întreaga lui existenţă ratată de profesor de
pian care aspiră spre adevărata artă. Amintindu-şi că şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa,
Otilia Voitinovici, profesorul cboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. Prin urmare,
intrarea lui la ţigănci este una întâmplătoare, care stă sub semnul hazardului.
A doua parte descrie intrarea în lumea fantastică a ţigăncilor. Momentul trecerii dincolo, în
planul ireal, este precedat "de o lumină albă, incandescentă, orbitoare”, apoi de " o neaşteptată,
nefirească răcoare”, care împreună cu poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre
viaţă spre moarte, dinspre profane spre sacru. În mediul sufocant al oraşului toropit de căldură,
grădina ţigăncilor apare ca un spaţiu de miraj care destituie realul. E un teritoriu de tranziţie spre un
alt spaţiu, ireal, cel al bordeiului. Intrarea în grădina ţigăncilor nu se face în scop erotic ci din dorinţa
de cunoaştere şi de căutare a unui loc răcoros. Bordeiul nu este nici el o casă a plăcerilor, aşa cum
bănuiau locuitorii Bucureştiului, ci locul unor ritualuri ezoterice a căror semnificaţie Gavrilescu nu o
poate percepe. În momentul în care pătrunde în acest teritoriu sacru, timpul şi spaţiul capătă alte
semnificaţii. Casa
ţigăncilor se află în afara timpului (deşi este aproximativ ora trei!), după cum îi precizează bătrâna
în momentul în care intră: "Avem timp. Nu e nici trei… […] Atunci să ştii că iar a stat ceasul”.
Pentru a pătrunde în bordei, personajul este supus unui ritual: el trebuie să ofere bătrânei trei sute
de lei, taxă care echivalează cu plata vămilor pe lumea cealaltă. În plan secund şi bătrâna are o
semnificaţie mitologică: ea întruchipează Cerberul din mitologia antică, cel care păzea intrarea spre
lumea de dincolo.
În casa ţigăncilor timpul stă pe loc, câteva ore petrecute în acest spaţiu sacru echivalează cu
doisprezece ani în lumea reală. Cum timpul nu mai este acelaşi, apare Memoria deoarece primul
lucru de care îşi aminteşte personajul când intră la ţigănci este iubirea pentru Hildegard,
evenimentul sacru al existenţei sale. Această rememorare echivalează cu o încercare de a
recupera timpul afectiv
fericit: "În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost
a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui. – Hildegard! exclamă el, adresându-se fetei. Nu m-
am mai gândit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele!”
Recuperarea memoriei este asociată cu altă stare şi anume, setea, care este şi ea un indiciu
pentru ce i se va întâpla personajului: "- Mi-e sete! […] – Mi-e teribil de sete […] Dacă aş putea să
beau puţină apă.” În momentul în cae i se oferă de băut, nu alege paharul de sticlă verde, ceasca
de cafea ci cana cu apă. Fetele râd de alegerea lui deoarece este prima alegere greşită dintr-un şir
lung, fapt ce subliniază incapacitatea de a observa semnele ce i se oferă: "Râdeam că te-ai încurcat
şi-ai băut din cană, în
loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar…”
Jocul are o semnificaţie ritualică, fetele îl supun pe Gavrilescu la un joc al ghicirii, ca o
probă a iniţierii: trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o ţigancă, o grecoaică şi o evreică.
Este un joc al aparenţelor şi realităţii, ca o horă a ielelor ce îl desprinde pe erou de realitate. Dar
jocul se încheie cu un eşec repetat, anticipat de existenţa ratată a eroului. O explicaţie pentru
neputinţa de a ghici ţiganca este frica de moarte, care se manifestă prin permanenta raportare la
trecut, la tinereţe. Eroul nu este în stare să treacă dincolo de aparenţe, să ia o decizie, la fel cum
nu a putut să aleagă în tinereţe fericirea, să rămână cu Hildegard. Imposibilitatea de a acţiona şi de
a observa semnificaţia
existenţei sale din trecut se reia şi în prezent. El nu se poate concentra nici acum asupra
evenimentelor la care participă din cauză că este ancorat în timpul real, în trecut. În loc să încerce
să distingă aparenţa de esenţă, el le povesteşte celor trei fete istoria iubirii pierdute în tinereţe,
cum a pierdut-o din cauza unei slăbiciuni de caracter şi cum s-a căsătorit cu Elsa, nu cu Hildegard.
Se sugerează că dacă ar fi ghicit care este ţiganca ar fi putut pătrunde tainele misterului existenţei,
tainele sacrului, deoarece ar fi avut acces la toate odăile din casa ţigăncilor:"- Dacă ai fi ghicit-o, ar
fi fost frumos, şopti grecoaica. Ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile.
Ar fi fost foarte frumos…”
Obiectele din casa ţigăncilor sunt şi ele bizare, apar şi dispar, au forme incerte, ciudate: sunt
coridoare, paravane, oglinzi, mobile neobişnuite, totul într-o ambianţă exotică în care există un joc
de lumină şi întuneric. Interiorul capătă semnificaţia unui labirint în care nimic nu pare stabil, unspaţiu al
iniţierii. Rătăcirea prin labirintul lucrurilor este o scenă halucinantă, amestec de veghe şi coşmar.
Eroul este împiedicat de tot felul de obiecte casnice, iar după ce rătăcirea se încheie imaginea pe
care o vede în oglindă este sugestivă pentru semnificaţia ascunsă a evenimentelor prin care a trecut:
„În acea clipă se văzu gol, mai slab decât se ştia, oasele ieşindu-i prin piele, şi totuşi cu pântecul
umflat şi căzut, aşa cum nu se mai văzuse vreodată. Nu mai avea timp să fugă înapoi. Apucă la
întâmplare o draperie şi începu să tragă. Simţi că draperia e gata să cedeze şi proptindu-şi
picioarele în perete, se lăsă cu
toată greutatea pe spate. Dar atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Începu să simtă că draperia îl
trage cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete şi deşi
încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat,
strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac.” Draperia în care se
înfăşoară are şi ea o semnificaţi ascunsă, simbolizând giulgiul cu care se înveleşte mortul. În
momentul în care rătăcirea prin labirintul din casa ţigăncilor ia sfârşit, îşi face apariţia bărâna care
încearcă să afle dacă şi-a dat seama de ce i s-a întâmplat: „- Ia mai spune, stărui ea. Ce-ai mai
făcut? Ce s-a mai întâmplat?”. Gavrilescu nu realizează semnificaţia ascunsă a evenimentelor,
deoarece trăieşte prea mult în spaţiul profan al existenţei şi este dependent de timpul concret:
„Cum trece timpul. [...] Îmi spuneam azi după-masă: «Gavrilescule, atenţie, că, parcă, parcă...» Da,
îmi spuneam ceva cam în felul acesta, dar nu-mi mai aduc bine aminte ce...”
A treia parte descrie din nou spaţiul real al existenţei personajului. Reîntors în lumea din
care venise, Gavrilescu găseşte aceeaşi căldură toridă de la început, comportamentul său este
neschimbat, nu realizează schimbarea condiţiei sale existenţiale, este ca şi la început obsedat de
timpul concret.
Deşi doveziile că ceva s-a schimbat sunt evidente, este convins că totul este o neînţelegere şi
amână pentru a doua zi clarificarea situaţiei: „Dar, în sfârşit, ce să mai insist. E o confuzie la
mijloc... Am să vin din nou mâine dimineaţă... [...] «Gavrilescule, şopti îndată ce ajunse în stradă,
atenţie, că începi să te ramoleşti. Începi să-şi pierzi memoria. Confunzi adresele»... [...] Acum
sunt cam obosit, dar mâine dimineaţă am să-i dau eu de rost...”. Timpul sacru din casa ţigăncilor
se opune timpului real: au trecut doisprezece ani, persoanele pe care le caută s-au mutat ori au
murit, biletul de tramvai are un preţ mai mare, soţia lui a plecat în Germania, crezându-l mort.
Prin faptul că nimic nu mai corespunde cu
realitatea pe care o cunoştea personajul, se sugerează moartea apropiată a acestuia, anticipată de
afirmaţia cârciumarului: „L-a căutat poliţia câteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort...
Parcă ar fi intrat în pământ...”.
În ultima parte, revenirea la ţigănci simbolizează despărţirea lui de lumea reală care-l
refuză şi intrarea într-un teritoriu atemporal. Aici o întâlneşte pe Hildegard, iubirea pentru ea fiind
evenimentul sacru al existenţei sale. Faptul că a renunţat la ea este corelat cu incapacitatea de a
ghici ţiganca: fiind un ins mediocru, lipsit de luciditate şi de voinţă, şi-a ratat viaţa alegând-o pe
Elsa, aşa cum îşi ratează experienţa sacră alegând greşit ţiganca. I se oferă totuşi o ultimă şansă,
astfel că prin intermediul iubirii recuperate personajul descoperă sacrul ascuns în dimensiunea
profană a
existenţei: „Dar acum parcă mă simt mai bine... [...] Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce.”
Din nou apar foarte multe sugestii care anticipează sfârţitul personajului: se simte un miros
puternic de flori din cimitirul pe lângă care trece, iar nemţoaica la care îl trimite bătrâna „nu
doarme niciodată...” Nici în momentul în cae se întâlneşte cu iubita din tinereţe, care este
o„umbră” a tinereţii lui, nu realizează că trece spre o altă lume deoarece este încă amcorat în real:
„Dacă n-aş fi fost la berărie cu ea, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă aş fi avut ceva bani la
mine... [...] nu mai am nici casă, nu mai am
nimic.” Hildegard, care are rolul de a-l iniţia în planul morţii, încearcă să-i atragă atenţia asupra
semnificaţiei semnelor: „Întotdeauna ai fost distrat. [...] Ai rămas acelaşi [...].Ţi-e frică. [...] – E
adevărat? se miră fata. Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acum de curând, de
foarte curând? E adevărat că nu înţelegi?”
Ultima călătorie împreună cu iubita regăsită echivalează cu o călătorie spre moarte. Ei sunt
conduşi de un birjar care întruchipează pe luntraşul Charon conducând sufletele pe cealaltă lume (nu
întâmplător se precizează că birjarul a fost în trecut dricar!). Călătoria spre moarte este văzută ca o
trecere de la starea de veghe la starea de vis, fapt care oferă nuvelei un final deschis (se păstrează
ambiguitatea): „Aşa începe. Ca într-un vis...”
Timpul memoriei, timpul istoric şi timpul mitic se întâlnesc în final. Hildegard aparţine celui
dintâi, ea vine din trecut şi aduce cu sine acest trecut deoarece e la fel de tânără. Gavrilescu nu
înţelege însă adevărata semnificaţie a întâmplărilor prin care a trecut, nu descoperă timpul mitic
deoarece este ancorat în cel istoric, real. Gavrilescu este salvat de real şi proiectat în mitic, fiind
condus în moarte prin recuperarea iubirii. Moartea simbolică din final echivalează cu împlinirea
destinului până atunci ratat alături de Hildegard. Împlinirea destinului trebuie înţeleasă ca o ultimă
şansă dată unui ins rezistent la iniţiere, care a ratat toate oportunităţile, dar care acum compesează,
prin iubire şi prin recuperarea memoriei, tot şirul de eşecuri anterioare. Sugestia profundă,
formulată în finalul nuvelei este că de la viaţă la moarte trecerea este imperceptibilă şi că, de fapt,
omul trăieşte concomitent sau succesiv în două universuri. Din amândouă i se fac semne, în
amândouă este supus la probe, tot ce trebuie să facă este să le descopere, acestea fiind ascunse în
planul profan al existenţei.
Opera literară La ţigănci este o nuvelă fantastică datorită alternării planului real cu ce ireal,
ezitării personajului şi a cititorului în interpretarea evenimentelor, dispariţiei limitelor de timp şi spaţiu şi
finalului ambiguu.