Iona, Rezumat

I Momentul în care ne întâlnim cu Iona este acela al finalului tragediei sale. Nu ştim cum a
început acesată tragedie, nu ştim desfăşurarea ei. Pustietatea în care se află, locul periculos în care stă
ne arată că Iona trecuse prin multe situaţii grele, pierduse totul şi aproape devenise imun la suferinţă,
căci el e aşezat nepăsător, cu spatele spre întunecimea din fundul gurii unui peşte uriaş şi cu faţa spre
mare. Nu se vede nicio urmă de uscat, de stabilitate. Ignoră hăul din spatele său şi se ocupă cu
pescuitul, o activitate paşnică, ce presupune linişte, moment de meditaţie. Singurul lucru care i-a mai
rămas este propria fiinţă. Constată însă că şi-a pierdut şi identitatea. Ecoul nu-i mai răspunde: „S-a dus
şi ăsta.” „Şi-ul” adverbial sugerează alte pierderi. „Marea e bogată”, spune Iona. Aici, prin deschidere,
vastitate, orizont larg, marea poate sugera idealuri, o lume a ideilor. Totodată însă marea e periculoasă,
sugerează instabilitatea: „Nu e bine să urli pe mare.”[...] „S-ar putea isca o furtună!” Pierderea
identităţii îi provoacă un moment de spaimă: „Semn rău”. Dar obişnuinţa cu răul sau spiritul de
autoconservare îi înlătură spaima de moment, Iona căutând o explicaţie raţională a pierderii ecoului:
„poate e o măsură mai nouă luată de pescari”.
În condiţii de instabilitate social-istorică, funcţionează mai acerb spiritul de autoconservare.
Individului îi este teamă să strige, ca să nu „se înfurie marea”. El tace şi-şi vede de „trebuşoara” lui.
Iona îşi înăbuşă orice urmă de individualitate. Asistăm la un proces de depersonalizare, pentru că îi este
teamă. Atitudinea lui Iona este, în parte, fatalistă. El nu are noroc şi nu-şi poate schimba „marea”, viaţa,
destinul. Se supune, autodistrugându-se: „Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul.”
Totuşi Iona mai speră, mai are idealuri, visuri. Pândeşte şi visează uneori peştele cel mare. De
fapt, el visează numai peşti, dar nu o balenă, ci mai ales fâţe, care nu se mai pot numi vis, după cum
singur recunoaşte: „Asta se mai poate numi vis?” Când credea că a prins peştele cel mare, constată că
fusese doar un nor care-şi culcase umbra pe năvodul său. Acvariul adus de acasă conţine peştişori, ca o
imitaţie derizorie, visuri falsificate, artificiale. Este un simulacru de idealuri şi, desigur, o soluţie
ironică, specifică lui Marin Sorescu.
Iona renunţă încet-încet la tot. Nici peşti nu mai vrea să prindă. Şi din această clipă, a renunţării
totale, a pierderii absolute a propriei identităţi, Iona devine el însuşi un peşte, adresându-se pescarului.
Visul peştelui este să înghită nada cea mai mare ceea ce îi aduce nenorocirea. Pierderea identităţii
spirituale duce la moarte. Iona e înghiţit de peştele uriaş, în gura căruia sătea, de altfel, de multă vreme.
El e cuprins de panică, intrarea în absurd fiind tratată într-un mod realist de autor.

II Începutul acestui tablou are accente de bocet. Iona se simte copleşit de timp, întunericul-moarte
i-a pătruns nu numai fiinţa, ci şi toate lucrurile din jur. Ar dori să moară, căci se îndeamnă să pună
capul jos, „să se culce”. Tot acest moment de tânguire este dominat de acelaşi refuz al lui Iona de a se
împotrivi dezastrului. Clipa de revoltă, de conştientizare a situaţiei e ca o lumină. Îşi dă seama că e
înghiţit, dar e încă viu, prin urmare ar mai putea face ceva. Şi din nou e stăpânit de frică. Îşi aduce
aminte de mitul biblic, doar parţial, adică numai partea în care Iona din Biblie a fost înghiţit de un chit
uriaş. Atât ştie, că există posibilitatea marilor pericole. În ce fel şi dacă se mai poate ieşi din situaţiile
limită nu ştie. Constată că şi-a pierdut vremea cu lucruri care nu folosesc după moarte. N-a aflat partea
cealaltă a „poveştii”, n-a aflat „învăţătura”. Momentul mesei când cântă „veşnica mistuire” îi provoacă
lacrimi lui Iona. Regretă că lucrurile de care s-a ocupat în viaţă au fost nefolositoare. A renunţat la sine,
la visuri, devenind un peşte, hrană a trupului pentru propriul trup, într-o acerbă luptă pentru existenţă:
„veşnica mistuire”.
Îşi găseşte cuţitul şi acest lucru îl înviorează. Poate ar mai putea face ceva, deşi e atât de târziu.
Îi e dor de aerul tare de munte. Atât de dor, încât i se face rău, se sufocă în miasmele grele în care l-a
aruncat propria inerţie. Îşi doreşte să fi făcut măcar un lucru folositor în viaţă, cum ar fi o bancă de
stejar geluit, în mijlocul mării, pe care să respire pescăruşii şi chiar vântul: „Ar fi ca un lăcaş de stat cu
capul în mâini în mijlocul sufletului.” Se simte aici nostalgia stabilităţii unui om aflat într-un loc unde
toate plutesc, adică a unui om aflat în derivă.
1
III Sentimentul înstrăinării de sine începe de la înstrăinarea de lume: „ajungi să nu-ţi mai vezi
fratele”. În scenă apar cei doi pescari. Faţă de Iona, conştiinţă frământată, cei doi figuranţi pot
simboliza omul obişnuit, împovărat, dar departe de zbuciumul existenţial. Iona încearcă să comunice cu
ei. Pescarii sunt muţi şi surzi, nu-i răspund. Ei poartă câte o bârnă în spate, ca o povară a existenţei.
Apare gândul posibilităţii „reîntoarcerii”. A ieşit dintr-un peşte, a pornit pe drumul „renaşterii”.
Dialoghează cu o femeie imaginară pe care o consolează de absenţa soţului. Îi linişteşte pe pescari că se
descurcă. Are un moment de avânt. Începe să decupeze o fereastră: „Dacă nu există ferestre, ele trebuie
inventate.” Se simte din ce în ce mai puternic. Fiecare parte a corpului e ca o unghie ce iese în lume
precum o „sabie goală”. Reuşeşte să spargă burta peştelui, dar dă de un altul. E buimăcit şi se
străduieşte să fie calm. Efortul său fusese zadarnic. Lipsa libertăţii e resimţită dureros. Izbucneşte:
„Mai e mult până la clocotul mării?” Se gândeşte la cărăbuşi, la tot felul de gâze pe care le putea vedea
pe câmp, deci „afară”. Se simte înstrăinat, pierdut.
Se gândeşte la mamă. Ar vrea să-i ceară ajutorul, să-i trimită o scrisoare într-o sticlă, precum
naufragiaţii, să-l salveze, să-l mai nască o dată. Numai mama îl mai poate salva, dragostea sa
nemăsurată. Cu disperare ar vrea ca mama să-l nască mereu până când viaţa sa se va desfăşura „după
pofta inimii”. Îşi taie pielea din podul palmei stângi şi scrie pe ea cu sânge, o pune într-o băşică a
peştelui pe care o umflă şi o leagă. Gestul este tragic. Efortul de a ieşi din această situaţie-limită este
supraomenesc. Îşi închipuie cu speranţă că toată lumea va sări să-l scape. Sparge însă fără voie băşica şi
explozia îl năuceşte, provocându-i amnezia.
Simte nevoia libertăţii de gândire şi de mişcare. Viaţa „planificată” îi distrusese bucuria de a
trăi: „De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.”
Găsind scrisoarea, se gândeşte că vreun naufragiat îi cere ajutorul. Ironizează jelania celui care
a scris. Dialoghează cu presupusul autor al scrisorii, spunându-i că toţi îi vor da dreptate, dar nimeni nu
va face nimic: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.” Dar omenirea nu s-ar fi sinchisit nici dacă urla
de fericire, şi nu de durere. Măcar mama n-ar mai trebui să fie necăjită cu astfel de veşti.
Dezorientat, râde fără motiv. Nu poate fi ca muşchiul de copac, pe o singură direcţie. Cu ironie:
„Lumea se clatină ca un ou clocit. Clocit şi răsclocit. Din care trebuie să iasă cine ştie ce viitor luminos.
Dar s-a răzgândit.”
Alt moment de pustietate. Îi e dor de oameni, de comunicare, de Dumnezeu. Deodată se simte
privit de mii de ochi de peşti. I se pare că vor să-l mănânce. Spaima devine iraţională.

IV Într-o grotă, care e, de fapt, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În faţă o plajă muradară,
plină de scoici, alge, lemne, bolovani. Se vede barba lui Iona, ca a unui schivnic. Ar vrea să prindă
saorele cu năvodul. Respiră cu voluptate aerul, cu nările, cu podul palmei, cu toată fiinţa. Se flă într-o
stare de exaltare. Se dezmeticeşte în cele din urmă din această euforie şi devine placid. Îşi propune să
înoate până la ultima suflare pentru a ieşi la liman. Descoperă însă că marea a dispărut. Se gândeşte că
ar trebui să fie fericit, dar e prea târziu: „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.” Îşi aminteşte
că primul sărut avea un gust searbăd, fără fior. Fericirea a venit peste două zile. Aşa şi acum. Faptul că
a pus piciorul pe uscat nu-l face fericit.
Vrea să-şi caute casa, caută oameni, strigă. Apar cei doi pescari. Iona crede că şi ei vin de pe
tărâmul celălalt. Nu poate fi fericit, pentru că orizontul e un şir nesfârşit de burţi de peşte. Se simte „ca
un Dumnezeu care nu mai poate învia”. Îşi spune povestea sa, cum a fost înghiţit de peşte, ca şi când ar
vorbi despre altcineva. A devenit el pentru sine însuşi o poveste. E o lipsă absolută de speranţă: „toate
lucrurile sunt peşti”, constată. „Învăţătura” propriei poveşti e că nu se poate ieşi din situaţia limită:
„Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut.” Nu poţi „creşte”, nu te poţi
elibera, de parcă naşterea ar fi intrarea în închisoarea-mormânt a vieţii, care nu poate fi altceva decât o
continuă ratare, eşec. Iona a mers „prea departe” şi „s-a rătăcit înainte”. N-a putut trăi fără să-şi pună
întrebări, fără să conştientizeze acut tragismul existenţei. Nu poţi ieşi afară din tine însuţi. Omul e o
fiinţă limitată. Dorindu-şi să spargă această limită, devine prizonierul propriului gând. Dar „un astfel de
2
loc trebuie totuşi să existe”. „Noaptea” vieţii ne arde tălpile şi dorinţa găsirii unui loc cât de mic, „cât
a-ţi întipări tălpile în el”, rămâne un ideal.
Încearcă să-şi amintească trecutul: bunici, părinţi, şcoala, cele învăţate, masa, soarele, dar totul
îi este străin: Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de
ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?” Deodată se iluminează. Se regăseşte. Ştie că este
Iona. Şi-a regăsit identitatea şi de data aceasta „se ia cu sine”. Îşi spintecă burta, spunând: „Răzbim noi
cumva la lumină.”
Dacă naşterea înseamnă intrarea în viaţa-mormânt, moartea poate fi intrarea în viaţa-lumină.
Gestul simbolic al sinuciderii este o soluţie optimistă. Cuţitul este însăşi raţiunea umană, biruitoare.