IONA de MARIN SORESCU-text dramatic postbelic-1968

Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice, autor al unei opere
vaste care cuprinde toate cele trei genuri literare. Teatrul lui Sorescu realizează sincronizarea
cu dramaturgia universală, piesele sale fiind asociate cu antiteatrul, teatrul absurdului sau cu
teatrul parabolic.

Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri’’, piesa nu respectă normele clasice.

Aici ,,tragedia’’ este înțeleasă în sens existențial ca luptă a individului cu destinul, în
încercarea de a-l schimba şi de a se găsi pe sine, de a-și defini ființa. Publicată în 1968 în
revista Luceafărul, drama Iona este inclusă ulterior într-o trilogie dramatică semnificativ
intitulată Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul și Matca.Titlul trilogiei sugerează
setea de absolut a autorului și a personajelor sale, aflate în căutarea nepotolită a unei ieșiri, a
unei explicații, a unui sens în absurdul existenței care capătă expresia unui labirint pustiu și
dezolant. Înscrisă în canonul modern al teatrului-parabolă,trilogia îl apropie pe M. Sorescu de
marii apologeți ai singurătății:Nietzsche ( care formulase aforismul ,,Solitudinea m-a înghițit
ca o balenă”), Camus, Sartre, Heidegger, Emil Cioran.

Ca specie literară, piesa ,,Iona’’, de Marin Sorescu este o parabolă dramatică, o meditație despre
condiția omului modern, dar și un monolog care cultivă alegoria și metafora. Sensul ei alegoric se
regăsește în mărturisirea scriitorului: „Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte
în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în
condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. În teatrul modern, eliberarea de formele
dramaturgiei tradiționale se manifestă prin mai multe aspecte: anularea diferențelor dintre speciile
dramatice tradiționale (tragedie, comedie, dramă), asocierea categoriilor estetice (comic, tragic, ironie,
absurd), preferința pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din
dramaturgia tradițională, inserțiile liricului în text, reinterpretarea unor mituri, prezenţa personajului-
idee, dispariţia conflictului și a intrigii, preponderenţa monologului, timpul şi spațiul cu valoare
simbolică.

Ca tipologie, ,,Iona’’ se încadrează în categoria teatrului parabolic, în primul rând prin faptul că
povestea pescarului înghițit de peștele uriaș este una cu tâlc, cu semnificații general-umane,
dezvăluind reflecții asupra unor teme fundamentale, precum: nașterea, moartea, singurătatea, căutarea
identității de sine; se poate vorbi în acest sens despre o meditație asupra condiției omului modern.

Piesa Iona se încadrează în neomodernism prin trimiterile intertextuale pe care le conține discursul
dramatic .Așa cum se prefigurează încă din titlu ,opera lui Marin Sorescu amintește de personajul
biblic Iona. Cu toate acestea, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică, personajul
sorescian fiind un personaj- idee prin intermediul căruia autorul surprinde drama omului modern. În
piesa lui Marin Sorescu, având ca temă un aspect al filozofiei existențialiste și anume singurătatea
omului modern, mitul biblic este desacralizat, golit de conținut religios.De asemenea discursul
dramatic conține și alte trimiteri livrești .De exemplu, moara de vânt părăsită ,pe care o descoperă în
burta peștelui II , amintește de personajul Don Quijote al lui Cervantes, cel care a luptat cu morile de
vânt, la fel cum cei doi pescari care duc câte o bârnă în spate reprezintă o sugestie a mitului lui Sisif.

O altă trăsătură neomodernistă este folosirea monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit
în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care se face abstracţie), ce pune în valoare numeroase idei
privind existenţa şi destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecţii, opinii sau concepţii. Însuşi

1
autorul precizează în deschiderea piesei această modalitate artistică, menţionând: „ca orice om foarte
singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde. Iona se dedublează, se
strânge și se pliază după cerințele vieții lui interioare ” (după cum indică didascaliile preliminare),
vorbește cu sine ca și cu un străin, exersând un solilocviu cu substrat de meditație filozofică profundă.
Limbajul personajului, aparent naiv și ironic, capătă adesea cadența unor mici poeme în proză, întărind
convingerea cititorului că se află în fața unei piese-metaforă, construită pe principiul liric al alegoriei.
De altfel, nu se poate vorbi de un subiect propriu-zis al piesei, cu momente bine stabilite. Piesa își
extrage consistența din simbolurile, din semnificațiile abstracte pe care le impune unui cititor avizat.

Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primeşte în taină
misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până
la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la
Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună
pe mare. Corăbierii îşi dau seama că Iona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în
valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei zile şi trei nopţi
petrecute în burta chitului în pocăinţă, este aruncat pe uscat. Subiectul acestui mit se întâlneşte în piesa
lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din
urmă este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşise
nici un păcat, se află încă de la început „în gura peştelui” şi nici nu are posibilitatea eliberării în fapt.

Titlul trimite la mitul biblic al prorocului Iona,însă pescarul Iona nu are un destin asemănător.

Tema centrală a piesei este singurătatea ființei umane, după cum mărturisește însuși dramaturgul în
prefața cărții ... „am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. ” Secvențe
ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde ecoul, la începutul
tabloului I, fapt care pare a-i anula existența: ,,Gata si ecoul meu.../Nu mai e, s-a isprăvit. /S-a dus si
ăsta. Semn rău’’, iar pe de altă parte, scena în care protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge,
tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi (tabloul III). El încearcă să comunice cu lumea și
astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o
într-o băşică de peşte. Faptul că tot el găsește biletul şi că nu-şi recunoaște propriul mesaj accentuează
sentimentul acut al singurătăţii. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.

Timpul şi spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile scenice de la începutul
fiecărui tablou, spațiul, cu valoare metaforică, aparține exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burțile
peștilor, moara de vânt. Absența timpului istoric, moara de vânt, situarea în atemporal, demitizarea
sunt aspecte ale teatrului modern.

Conflictul lipsește din drama lui Sorescu şi este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona.
Imagine a omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior de esență tragică cu propriul sine,
într-o intrigă născută din discrepanţa dintre ideal şi realitatea de a trăi într-un orizont închis ca un
pântec de chit.

Drama este alcătuită din patru tablouri, în raport de simetrie : tablourile I-IV – afară, tablourile II-III
– înăuntru, sugerându-se un spațiu închis.Construcția subiectului este foarte modernă, ilustrând
dramaturgia fără evenimente. Textul este realizat sub forma unui monolog dialogat, Iona, fiind
singurul personaj, vorbește cu el însuși, absența unui interlocutor validând tema singurătății, a
alienării. De-a lungul celor patru tablouri, Iona dă naștere la interogații existențiale grave, despre viață
și moarte, libertate, destin.

2
Tabloul I îl prezintă pe Iona, un pescar ghinionist ,așezat în gura unui pește uriaș pe care nu-l
vede.Privind marea,Iona trăiește iluzia unei existențe libere chiar dacă este conștient de ghinionul
înscris în destinul său. El încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine, cugetând
asupra relaţiei dintre viaţă şi moarte: „- Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”. Marea e plină
„de nade [...] frumos colorate”, care sugerează capcanele sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante,
pericolele acestora asupra existenţei umane. Iona îşi asumă această existenţă, deoarece „noi, peştii,
înotăm printre ele (nade), atât de repede, încât părem gălăgioşi”. Visul omului este să „înghită” una, pe
cea mai mare, dar totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că „ni s-a terminat apa”.

Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi strigă
după ajutor - „Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii
și accentuând singurătatea eroului. Eroul lui Marin Sorescu trăiește momentul dramatic al pierderii
ecoului care îl condamnă definitiv la singurătate.

Tabloul al II-lea se petrece în burta primului pește; Iona își amintește că a fost înghițit de un pește,
dar nu mai știe dacă a fost înghițit de viu sau de mort. Este subliniată teama de tăcere a lui Iona și
nevoia de comunicare într-o lume a singurătății. Încearcă să se convingă că este liber, că poate face ce
vrea, chiar să și tacă, pentru a-și demonstra că nu-i este frică, dar continuă să vorbească, întărind astfel
ideea că logosul este expresia supraviețuirii.

Tema morții, exprimată metaforic în imaginea somnului („De ce trebuie să se culce toți oamenii la
sfârșitul vieții?”), evidențiază ideea predestinării. Gravitatea reflecției asupra relației dintre viață și
moarte este atenuată într-o replică de un lirism profund: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut
întuneric în mâna dreaptă și în salcâmul din fața casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile
care au mai rămas aprinse […]. Și-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari,
universul să fie dat lumii de pomană”.

Treptat, Iona începe să-și conștientizeze condiția. Descoperă uimit că are asupra lui un cuțit – simbol
al acțiunii conștiente, cuțit cu care deocamdată începe să facă ferestre – semn al nevoii de eliberare din
propriul destin, din limitarea pe care o impune condiția umană.

În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul
mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai Iaşi” şi vântul. „Construcţia grandioasă”, singurul
lucru bun pe care l-ar fi făcut în viaţa lui, ar fi „această bancă de lemn” având „de jur împrejur marea”,
comparabilă cu „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea amplifică singurătatea lui Iona prin prezența celor doi pescari numiți generic:
„Pescarul I” și „Pescarul II”. Iona mimează dialogul cu cei doi pescari, care sunt surzi și muți, însă
replicile lui ilustrează absurdul existenței. De-a lungul tabloului, Iona dă naștere la meditații amare pe
tema curgerii timpului: „Un sfert de viață îl petrecem făcând legături. Tot felul de legături între idei și
fluturi, între lucruri și praf. Totul curge așa de repede și noi tot mai facem legături între subiect și
predicat. ” Acțiunea se desfășoară în interiorul unui al doilea pește, care l-a înghițit pe primul – motiv
al limitării impuse de condiția umană. Metaforic vorbind, existența omului este un șir de limitări, idee
transmisă în piesa lui Marin Sorescu prin imaginea nesfârșitului șir de burți de pește. Ca și în celelalte
tablouri, indicațiile scenice oferă informații care definesc condiția personajului. Aici, prezența unei
mori de vând îl transformă pe Iona într-un personaj care trăiește în lumea iluziei, însă, față de celebrul
Don Quijote, omul modern reprezentat de Iona nu mai acceptă cu la fel de multă dezinvoltură iluziile.
Astfel, moara de vânt devinde un simbol al zădărniciei.

3
 Iona devine încrezător, „o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă”, apoi scapă cuţitul şi se
închipuie o mare şi puternică unghie, „ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să
spintece burţile peştilor, despărţind „interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”. Iona rămâne
singur cu propria conştiinţă, gândind şi acţionând solitar în lumea înconjurătoarei Apar în acest tablou
motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care
dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.

O altă scenă semnificativă pentru tema piesei este cea în care Iona formulează rugămintea de a fi
născut din nou, pentru a avea șansa de a-și remedia destinul.El adresează o scrisoare mamei sale,
pentru că „în viaţa lumii” există „o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii.
Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...”.
Deşi i „s-a întâmplat o mare nenorocire”, Iona iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea
repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: „Tu nu te speria
numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna esenţialul.

Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel,
primind multe scrisori, remarcă faptul că „scriu nenorociţii, scriu”, cu speranţa naufragiatului de a fi
salvat de cineva: „Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea
dreptate, dar să intre în mare după tine - nici unul”. Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi
care-l privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece.

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, iar din el se vede la început
numai „barba lui lungă şi ascuţită”. Respiră acum alt aer, „aer de-al nostru - dens”, nu mai vede marea,
ci nisipul ca pe „nasturii valurilor”, dar nu este fericit, pentru că „fericirea nu vine niciodată atunci
când trebuie”. Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi
pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”,
sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată „până într-atâta?”. Orizontul lui Iona se reduce la
o burtă de peşte, după care se zăreşte „alt orizont” care este „o burtă de peşte uriaş”, apoi „un şir
nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul”. Simbol al omului modern, Iona suferă din
cauza absenţei semnelor divinității din lume: ,,Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia’’.
Personajul încearcă să-şi prezică „trecutul”, amintirile sunt departe, înceţoşate sugerând părinţii, casa
copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă, întrebându-se ce o fi fost „drăcia”
aceea „frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”.
Îşi aminteşte numele: „Eu sunt Iona”. Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, „totul e invers”,
dar nu renunţă: „plec din nou”, pe tot parcursul acestui monolog dialogat Iona aflându-se şi în ipostaza
de auditoriu. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar
semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină
cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi
de acţiune, concluzionând că „e greu să fii singur” şi simbolizând un nou început: „Răzbim noi cumva
la lumină”.

Criticul literar Nicolae Manolescu, în articolul intitulat sugestiv "Triumful lui Iona", interpretează
gestul personajului, din finalul piesei, ca pe o salvare de sine, ca pe un alt început: "Gestul final al
eroului nu e o sinucidere ,ci o salvare. Singura salvare... Adevărata măreție a lui Iona este de a fi luat
cunoștință de sine, de forța sa: de aici inainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt".

În concluzie, opera liteară Iona de Marin Sorescu rămâne în istoria noastră literară, un punct de reper
pentru formele de manifestare ale dramaturgiei din perioada postbelică.

4
5