Particularităţi de construcție a unui personaj

Iona
de Marin Sorescu

I. Introducere Într-o epoca plină de clişee ideologice, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în
teatrul românesc. Creația sa dramatică, alături de cea a lui Eugen Ionescu, reprezintă un
efort de sincronizare a dramaturgiei românești cu problematica dramaturgiei europene.
Teatrul său de de factură parabolică şi metaforică pune în discuție drama destinului
uman, existenţa absurdă a omului modem, marcată de regimul totalitar.
Piesa a fost publicată în 1968 şi face parte dintr-o trilogie, alături de alte două piese
„Matca”şi „Paracliserul”; trilogia numindu-se „Setea muntelui de sare”. Toate piesele au
un mesaj existenţialist - omul e menit să aspire spre libertate.
Piesa „Iona” de Marin Sorescu este subintitulată „Tragedie în patru tablouri”; cu toate
acestea este o parabolă dramatică despre condiţia umană absurdă, încadrându-se în
convenţiile teatrului absurd. Parabola este specia genului epic sau dramatic, ce transmite
încifrat o învăţătură morală sau religioasă.

Argumentarea Statutul social, psihologic și moral al personajului din teatrul modern este unul
C1. Statutul complex, fiind necesară o trimitere la personajul biblic a cărui istorie o reinterpretează
social în cheie existențialistă. Iona este fiul lui Amitai și fusese însărcinat în taină să
propovăduiască judecata lui Dumnezeu asupra cetății Ninive, întrucât păcatele lor
ajunseseră până la cer. Știind că Dumnezeu îi va ierta dacă se pocăiesc, Iona se refuză şi
se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru
nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună mare. Corăbierii află că Iona
este cel care a atras mânia cerească și îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este
înghiţit de un chit şi, după trei zile şi trei nopţi de pocăinţă petrecute în burta peştelui,
„Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe lona pe uscat”.
Originalitatea construcției personajului modern este dată de semnificația tragică a
destinului ființei umane. Iona cel din Biblie este înghţit din cauză că voia să fugă de o
misiune, pe când eroul lui Sorescu, deşi nu săvârşise niciun păcat, se află încă de la
început „în gura peştelui” şi nu are posibilitatea eliberării în fapt.
C1. Statutul Iona este singurul personaj al piesei, iar „teatrul cu un singur personaj” este invenţia lui
psihologic și Marin Sorescu (Nicolae Manolescu). El are o identitate incertă ca şi omul contemporan
moral pe care îl simbolizează. Este un individ izolat surprins într-o situaţie limită, fapt care îi
determină psihologia şi comportamentul. Criza personajului este una existenţialistă, după
declaraţiile autorului: „Personajul are de înfruntat experienţe fundamentale de cunoaştere,
autocunoaştere şi năzuinţă spre perfecţiune. Interpretarea construcţiei metaforice a
personajului se poate realiza pornind de la afirmaţia lui Marin Sorescu: „îmi vine pe limbă
să spun că lona sunt eu... (...), omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite, Iona este
omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”.
C2. Iona apare în trei ipostaze în piesă, care sunt tot atâtea feţe ale personalităţii sale:
Trăsături+ pescar, om comun şi poet, filozof.
scene/ Ipostaza de pescar este prima dintre ipostazele eroului în care apare nepăsător,
secvențe/ pescuind peste cercurile de cretă din acvariu cu aerul că „fiecare om trebuie sa-şi vadă de
citate trebuşoara lui” şi „să privească în cercul său ” - om resemnat. Conştientizează destul de
târziu că este un pescar fără noroc care ar trebui să-şi schimbe marea, echivalentă cu
 viaţa. E înstrăinat şi însingurat, îşi vede existenţa ca un automatism lipsit de sens, apoi se
compară cu veninul, instrument al morţii: „Am o privire otrăvită. Pe ce pun ochii moare. ”
El se identifică în finalul tabloului întâi cu un peşte ce visează să înghită toate capcanele,
prin acest gând exprimându-şi aspiraţia spre libertate. Ar vrea să fie pescar de nori, apoi
ar vrea să prindă soarele, dorinţă care îl apropie de ipostaza omului revoltat care îşi
doreşte ceva superior. În final îşi dă seama că nu e decât „primul pescar pescuit”, adică un
om deturnat de la condiţia sa.
Ipostaza omului comun se conturează în tabloul al doilea, care evocă una dintre
existenţele sale anterioare prin exprimări ca: „îmi amintesc salcâmul din faţa casei”,
„papucii de lângă pat”, „cuierul, tablourile”. Spune că are fraţi, mama şi bunică; această
existenţă îi apare ca o amintire de demult şi nu îl ajută să se elibereze.
Ultima ipostază, de poet şi filozof, se conturează în întregul text prin limbajul
metaforizat, clişeizat şi absurd al personajului. Eroul se află în căutarea unui sens al lumii
ca un filozof, ajungând să-şi înţeleagă statutul de om liber în gândire şi în gesturi. Este
prezentat în evoluţie de la starea de nepăsare la inconştienţă, la situaţia limită absurdă,
revoltă şi eliberare, manifestate într-un conflict interior. Impresia că se află în Babilon, în
infern sau în burta mamei, reprezintă o sugestie a spaţiului originar în care trăieşte omul
lipsit de conştiinţă, prizonier al lui însuşi: „mie nu mi-a spus nimeni nici să stau, nici să
plec”. Treptat, „aprecia lucid situaţia”, conştientizând că e predestinat să se elibereze: „În
loc de păr, în cap am unghii! În loc de mine, sunt tot o unghie”. Realizând că datoria lui
nu e să supravieţuiască înăuntru, ci „să încerce”, îşi taie o bucată de piele din podul
palmei stângi, gest interpretat ca o soluţie de valorificare a propriilor resurse şi ca imagine
tragică a sacrificiului mântuitor.
Tâsătura definitorie a personalităţii lui Iona este reflexivitatea, profunzimea gândirii. În
ipostaza de filozof, el meditează asupra vieţii, a condiţiei omului în lume sau a ciclicității
existenţei.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai
variate idei existenţiale care pun stăpânire pe gândurile eroului -„de ce trebuie să se culce
toţi oamenii la sfârşitul vieţii” - ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi
pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”

C3. Elemente Din punct de vedere tematic parabola Iona dezbate problemele existenţialiste ale
de structură și condiţiei umane şi omul care tinde să aspire spre libertate prin cultivarea absurdului, din
compoziție care se desprinde şi încadrarea în teatrul absurd.
seminificative Interpretarea piesei Iona de Marin Sorescu cunoaşte o varietate de planuri. În plan
1. Tema anecdotic, sunt prezentate evenimentele tragediei, puţine la număr. Compus din patru
tablouri, textul foloseşte convenţiile cinematografiei modeme, scenele fiind scurte ca nişte
flash-uri. Acţiunea constă din repetarea aceleaşi scene ce funcţionează ca o situaţie-limită.
2. Structura+ Primul tablou îl prezintă pe Iona pescuind în gura unui pește, lângă un acvariu şi
acțiunea aruncând năvodul peste cercurile de cretă. În acel moment Iona „ca orice om foarte singur
vorbeşte tare cu sine însuși”.
Tabloul al doilea îl prezintă pe Iona intrând năuc în scenă, realizând că este înghiţit
de viu. Încercând să scape, se loveşte de pereţii tari şi îşi aduce aminte de Iona din biblie,
întrebându-se dacă şi cum a reuşit acel pescar să scape. Plânge, apoi râde, iar în final
scoate cuţitul şi spintecă burta Peştelui II.
În tabloul al treilea, Iona se fereşte de moara de vânt, iar când se vede înghiţit din

2
 nou crede că nenăscut, dar spune că totuşi are doi fraţi, moment în care apar cei doi
pescari purtând în mână o bârnă. El se crede în mormânt sau în infern şi îşi face o
fereastră, mai întâi cu unghia, apoi cu un cuţit şi ajunge în Peştele III. Are nostalgia
mamei şi îi scrie pe o bucată de piele din palmă cu propriul său sânge un mesaj: „Mai
naște-mă odată!”. În cele din urmă e ameninţat de mai multe guri cu înghiţirea, lucru care
se şi întâmplă.
Tabloul al patrulea oferă imaginea lui Iona care are acum barbă albă şi foarte lungă
şi vrea să prindă soarele cu năvodul. El e convins că a ieşit afară și se întreabă cine e.
Totodată vede orizontul ca nişte cercuri infinite, ca un şir nesfârşit de burţi de peşte. Îi
vine apoi în minte ideea supravieţuirii şi a resemnării, dar îşi aminteşte că îl cheamă lona.
Când cercurile de la orizont se închid peste cercurile de cretă îşi spintecă burta strigând:
„Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. E invers, totul e invers”.
3. Mijloace de Modalităţile de caracterizare a personajului din textul dramatic modern sunt decorul,
caracterizare limbajul, gesturile şi atitudinile, indicaţiile scenice. Din această perspectivă, Iona este
prezentat printr-o dedublare a două voci existenţiale, piesa fiind construită ca un
solilocviu, o comunicare a lui lona cu un alter-ego.

a. Decorul/ Decorul este simbolic pentru a exprima situaţiile-limită prin care trece eroul. Deşi se
Coordonatele reduce la câteva elemente repetate, este plin de semnificaţii: cercurile de cretă
spațio- simbolizează destinul, cursul vieţii redat stilizat; acvariul simbolizează lumea ignorantă,
temporale libertatea pierdută, iluzia libertăţii; peştişorii sunt oamenii; peştele care mistuie
simbolizează trecerea timpului sau societatea claustrantă. Decorul asemănător din tabloul
al treilea simbolizează monotonia vieţii; moara de vânt semnifică pericolul iminent al
nonsensului existenței, sentimentul sfârşitului, dar şi trecerea timpului ori lupta cu iluziile.
Gura de grotă e un decor paradoxal exprimând de o parte eliberarea şi pe de altă parte
situaţia fără ieşire.

b. Limbajul La nivelul limbajului metaforic, se remarcă o ambiguizare a expresiei prin utilizarea

metaforic sintagmei metaforice în meditaţiile personajului despre viaţă, moarte, oameni şi lucruri.
Treptat, „apreciază lucid situaţia”, conştientizând că e predestinat să se elibereze: „În loc
de păr, în cap am unghii! În loc de mine, sunt tot o unghie”. Exprimarea personajului este
expresia viziunii dramaturgului asupra rostului existenţial al lumii, surprinse prin
interogaţiile retorice care închid în ele sensul existenţei umane: „Cum se numea clădirea
aceea în care am învăţat eu?(...) Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi
nenorocită şi caraghioasă pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”. Importante sunt
şi asocierile inedite „drumul, el a greşit-o” sau „câţi peşti unul în altul”.
O caracteristică a limbajului este ironia permanentă şi plăcerea de a construi sintagme
inedite, cu este metafora vieţii din final: „Drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită
şi caraghioasă”.
c. Gestica Ineditul textului constă şi în gestica personajului lona, care stă într-o burtă de peşte „cu
mâna streşină la ochi, când nu este nimic de văzut”. Realizând că datoria lui nu e să
supravieţuiască
înăuntru, ci „să încerce”, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, gest interpretat
ca o soluţie de valorificare a propriilor resurse şi ca imagine tragică a sacrificiului
mântuitor. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare
între omul singur şi omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă
 purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească.
Semnificația Iona simbolizează omul ce aspiră spre libertate, speranţă şi iluzie, idealuri
filosofică simbolizate de marea care-1 fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să-l refacă.
Fiindcă nu-şi poate împlini idealul, prinderea peştelui celui mare, el este înghiţit de un
chit, intrând astfel într-un spaţiu închis, care este şi unica raţiune de a lupta pentru
existenţă, unde mereu peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Lumea este simbolizată de
acest univers acvatic, în care peştii se înghit unii pe alţii, Iona însuşi fiind un abdomen de
peşte. încercând să se elibereze, el spintecă pereţii pântecelor mistuitori ai şirului nesfârşit
de peşti, într-o succesiune concentrică, sugerând că eliberarea dintr-un cerc al existenţei
este posibilă numai prin închiderea în altul, ieşirea din limitele vechi înseamnă intrarea în
limite noi („toate lucrurile sunt peşti”).
Îmbătrânit, Iona iese la lumină după ce spintecă ultimul peşte, pe o plajă pustie,
dar orizontul care îi se arată îl înspăimântă, pentru că şi aceasta este alcătuit dintr-un alt
şir nesfârşit de burţi de peşte, deşi crezuse că e liber. Înţelege că vinovat este „drumul, el a
greşit-o” şi gândeşte o cale inversă pentru a „ieşi la lumină”. îşi strigă numele şi, în loc de
a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen,
cu sentimentul de a fi găsit, nu în afară, ci în sine, deplina libertate: „Răzbim noi cumva la
lumină”. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare
între omul singur şi omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă
purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească.
Piesa reinterpretează mitul biblic prin prisma ideilor existenţialiste şi adoptă
convenţiile teatrului absurdului, astfel Iona de Marin Sorescu este o operă deschisă, în
care este ilustrată tema şi viziunea despre lume, unde unicul personaj prezintă o luptă
interioară asupra existenţei lui.
III. Concluzia În concluzie, Iona este un personaj ilustrativ pentru problemele existenţialiste ale
condiţiei umane, având o personalitate schimbătoare deoarece mediul înconjurător este
principalul factor, astfel acesta suferă o dramă a omului modem, săvârşind prin taina
morţii.