Material oferit de @iabacul

Leoiaca tânara, iubirea de Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta în perioada 1960-1980, o
perioada ce se constituie într-o replica la poezia proletcultista, o revigorare a poeziei
autentice și o etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trăsăturile curentului sunt
ambiguitatea, reflecția filosofica rafinata, ineditul mijloacelor artistice și
intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stănescu este considerat cel mai de seamă reprezentant al neomodernismului
romanesc alături de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tânără, iubirea” face parte din volumul “O viziune a
sentimentelor” apărut în 1964 și este o arta poetica erotica deoarece exprima atât
viziunea eului liric asupra iubirii, cât și impactul pe care acest sentiment îl are asupra
să și asupra universului exterior. Se evidențiază astfel o prima trăsătură
neomodernista: ambiguitatea planurilor poetice.
 Incadrarea în specia literară
Caracterul neomodernist se evidențiază și prin expresivitatea textului poetic. Astfel,
se remarca imagini artistice inedite “Și privirea-n sus țâșni” și metafore subtile
“colții albi mi i-a înfipt în fata”. La nivel formal se remarca strofele și versurile
inegale, precum și tehnica ingambamentului în acord cu libertatea de exprimare a
sentimentelor.
 Enunțarea temei + 2 secvențe explicative
Tema o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu
lumea exterioară și cu sinele totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul
sensibilității poetice. Legătura cu sinele se reflectă în imaginile din prima secvență,
când vitalitatea sentimentului („leoaică tânără”) copleșește ființa poetului: „mi-a sărit
în față” și îl năucește surprinzător, ca un atac neașteptat. Pe lângă apariția bruscă,
iubirea poate aduce cu ea și durerea, dramatismul neîmplinirii ei, așa cum reiese din
imaginea vizuală: „colții albi mi i-a înfipt în față”.
Viziunea despre lume a autorului este una neomodernistă prin emoția, trăirea
profundă a sentimentelor și sensibilitate profundă, asemănătoare cu cea romantică.
Inovatoare este însă viziunea exuberantă a eului îndrăgostit asupra lumii.

 Elemente de structură și compoziție ale operei

Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei întrucât este alcătuit dintr-o
metafora: “leoaica tânără” și o apoziție: “iubirea”, sugerând viziunea eului liric asupra
acestui sentiment imaginat că un animal de prada agresiv care poate ataca pe
neașteptate și poate rani.
Material oferit de @iabacul

Compozițional, poezia este alcătuită din trei strofe corespunzătoare celor trei
secvențe lirice: prima descrie momentul îndrăgostirii, a doua surprinde efectul pe
care iubirea îl are asupra universului exterior, iar a treia reflecta modul în care se
transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata că o tânără leoaica agresiva ce
apare pe neașteptate: “mi-a sărit în față”. Pronumele la persoana I sugerează
prezența lirismului subiectiv, eul liric exprimandu-și în mod direct sentimentele,
gândurile. Versurile următoare: “Mă pândise-n încordare / mai demult” sugerează
ideea că eul liric era conștient de posibilitatea apariției sentimentului de dragoste, dar
nu se așteptă să fie atât de puternic: “Colții albi mi i-a înfipt în fata, / m-a mușcat
leoaica, azi, de față”. Metafora din aceste versuri, precum și repetiția substantivului
“față” relevă ideea că impactul este perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentuează efectul pe care întâlnirea acestui sentiment îl are asupra
eului liric: “Și deodata-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura”. Percepția
asupra universului exterior capătă o aura idilica, sugerata de simbolul perfecțiunii,
cercul. Jocul cercurilor concentrice: “când mai larg, când mai aproape / că o
strângere de ape” accentuează ideea că forță iubirii poate reordona lumea după legile
ei. Privirea și auzul sunt simboluri ale umanului, ce releva ideea că iubirea este
perceputa, mai ales, prin aceste simțuri, iar direcția ascensionala accentuează starea de
beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar și fascinant, că și
simbolul ciocârliei, pasărea care zboară foarte sus și are un cântec aparte, releva
aspirația spre absolut și potențează percepția ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior. Eul
liric nu se mai recunoaște pe sine, simtindu-se confuz și bulversat de trăirea acestui
sentiment puternic: “Mi-am dus mana la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar
mana nu le mai știe”. Metafora “desert în strălucire” definește sufletul care este
pustiu în absenta iubirii, dar capătă strălucire după apariția sentimentului. Epitetele
“alene”, “mișcări viclene” releva modul în care sentimentul se strecoară în suflet.
Metafora “leoaica arămie” intra în relație de opoziție cu incipitul, evidențiind ideea că
iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a căpătat profunzime și maturitate. Repetiția
din finalul operei: “inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata de punctele de suspensie
accentuează continuitatea în timp a sentimentelor.
Poezia este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de
Nichita Stănescu, stare sufletească ce capăta puteri demiurgice asupra sensibilității
eului poetic, înălțându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forța
miraculoasa a celui mai uman sentiment.
Iubirea operează adevarate mutații anatomice. Fața poetului devine „un deșert în
strălucire” (metaforă care reunește forța pustiitoare, devastatoare a iubirii cu
strălucirea).
Material oferit de @iabacul

Mana care „alunecă-n neștire” nu mai recunoaște „sprănceana”, „tampla” și „bărbia”

elemente ale existenței sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar
„leioaica aramie” face parte acum din ființa sa.
Repetiția din finalul poemului, urmată de punctele de suspenise „inc-o vreme / și-nc-
o vreme” are rolul de a eterniza clipa trăita, de a smulge iubirea de sub impactul
timpului.
Imaginile poetice se individualizează prin transparență, dinamism și sugestie
semnificativă pentru „obiectul” iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică
metaforă.
Poezia „Leoaică tânără”, iubirea este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care
guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text
liric de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa.
Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-
cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a creației, dar și coordonatele
neomodernismului totodată.