Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Compozițional, poezia este alcătuită din trei strofe corespunzătoare celor trei
secvențe lirice: prima descrie momentul îndrăgostirii, a doua surprinde efectul pe
care iubirea îl are asupra universului exterior, iar a treia reflecta modul în care se
transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata că o tânără leoaica agresiva ce
apare pe neașteptate: “mi-a sărit în față”. Pronumele la persoana I sugerează
prezența lirismului subiectiv, eul liric exprimandu-și în mod direct sentimentele,
gândurile. Versurile următoare: “Mă pândise-n încordare / mai demult” sugerează
ideea că eul liric era conștient de posibilitatea apariției sentimentului de dragoste, dar
nu se așteptă să fie atât de puternic: “Colții albi mi i-a înfipt în fata, / m-a mușcat
leoaica, azi, de față”. Metafora din aceste versuri, precum și repetiția substantivului
“față” relevă ideea că impactul este perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentuează efectul pe care întâlnirea acestui sentiment îl are asupra
eului liric: “Și deodata-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura”. Percepția
asupra universului exterior capătă o aura idilica, sugerata de simbolul perfecțiunii,
cercul. Jocul cercurilor concentrice: “când mai larg, când mai aproape / că o
strângere de ape” accentuează ideea că forță iubirii poate reordona lumea după legile
ei. Privirea și auzul sunt simboluri ale umanului, ce releva ideea că iubirea este
perceputa, mai ales, prin aceste simțuri, iar direcția ascensionala accentuează starea de
beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar și fascinant, că și
simbolul ciocârliei, pasărea care zboară foarte sus și are un cântec aparte, releva
aspirația spre absolut și potențează percepția ideala a universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior. Eul
liric nu se mai recunoaște pe sine, simtindu-se confuz și bulversat de trăirea acestui
sentiment puternic: “Mi-am dus mana la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar
mana nu le mai știe”. Metafora “desert în strălucire” definește sufletul care este
pustiu în absenta iubirii, dar capătă strălucire după apariția sentimentului. Epitetele
“alene”, “mișcări viclene” releva modul în care sentimentul se strecoară în suflet.
Metafora “leoaica arămie” intra în relație de opoziție cu incipitul, evidențiind ideea că
iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a căpătat profunzime și maturitate. Repetiția
din finalul operei: “inc-o vreme / inc-o vreme…” urmata de punctele de suspensie
accentuează continuitatea în timp a sentimentelor.
Poezia este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de
Nichita Stănescu, stare sufletească ce capăta puteri demiurgice asupra sensibilității
eului poetic, înălțându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forța
miraculoasa a celui mai uman sentiment.
Iubirea operează adevarate mutații anatomice. Fața poetului devine „un deșert în
strălucire” (metaforă care reunește forța pustiitoare, devastatoare a iubirii cu
strălucirea).
Material oferit de @iabacul