LEOAICA TANARA, IUBIREA

NICHITA STANESCU
NEOMODERNISM
Neomodernismul este o orientare din anii 60-70, ce aduce redescoperirea sensibilitatii creatoare, a
emotiei estetice și innoirea limbajului poetic, după un deceniu în care literatura fusese ideologizata
politic. Limbajul poeziei neomoderniste are uneori ca efect ambiguizarea, apartenența de nonsens și
de absurd, iar ca efect estetic, socarea lectorului și punerea lui în ipostaza unui căutător de sensuri
ascuns.
”Leoaica tânăra, iubirea” de Nichita Stanescu este o poezie neomodernista deoarece subiectivitatea,
senzorialul și afectivitatea se implenesc cu puterea expresiva a limbajului, concretizarea
abstractiunilor, ambiguizarea sensurilor, subtilitatea metaforelor sau cu imaginile artistice. Totodata,
o caracteristica a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretari multiple.
”Leoaica tânăra, iubirea” propune un mod profund subiectiv de receptare a sentimentului iubirii,
înțeles ca modalitate de a fi a eului liric în lume. (Poezia aparține neomodernismului prin ineditul
abordarii temei, fiind caracterizata de ambiguitatea limbajului poetic, de insolitul imaginilor
artistice, de noutatea metaforelor și de innoirile prozodice).

Poezia lui Nichita Stanescu este publicata în volumul ”O viziune a sentimentelor” 1964, și se
inscrie, așa cum se poate ușor observa, în tematica iubirii. Poezia exprima o stare de gratie a eului
liric, aflat la întâlnirea miraculoasa cu sentimentul. Structural, textul poetic prezinta trei secvente
lirice, care corespund celor trei strofe: nașterea sentimentului de iubire, transformarea lumii ca efect
al intalnirii eului liric cu iubirea și constientizarea transformarilor produse asupra fiintei umane ca
urmare a intalnirii cu ”leoaica tanara”. Viziunea despre lume a autorului reiese din cele trei secvente
ale poeziei, în rândul cărora se remarca și ideile poetice principale.
Prima secvența(nasterea sentimentului de iubire) dezvăluie imaginea metaforica a intalnirii
bruste a fiintei cu dragostea. Primele momente ale receptarii sentimentului sunt asociate cu socul
provocat de contact: ”Ma pandise-n incordare/ mai demult./ Coltii albi mi i-a înfipt în fata/ M-a
mușcat, leoaica azi de fata”. Panda, din perspectiva leoaicei-iubiri, presupune intenție; în așteptare
se afla eul poetic, fiindcă este surprins de aparitia iubirii. Prin ”mi”, ”m-” se dezvăluie
constientizarea eului liric în legătura cu eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l
”pandise-n incordare/ mai demult”, dar nu se aștepta ca aceasta să fie atât de puternic, sa aib atâta
forța devastatoare (”Mi-a sărit în fata”, ”Coltii albi mi i-a înfipt în fata”). Ca element de recurenta,
repetarea cuvântului ”fata” este un laitmotiv prin care se reliefeaza pierderea integritatii psihice,
mutilarea evidenta a sufletului atăcat de agresivul sentiment.
A doua secvența poetica(transformarea lumii ca efect al intalnirii eului liric cu iubirea)
surprinde o dubla transfigurare a fiintei, invadata de sentiment, și a lumii, receptata prin prisma noii
identitati a eului poetic. Lumea se recreeaza, redand metaforic momentul genezei: ”In jurul meu
natura/ se facu un cerc, de-a dura/ când mai larg, când mai aproape/ ca o strangere de ape”. Astfel,
apare motivul cercului ca imagine simbolica a prefectiunii, dar și a eternei reversibilitati, anticipand
imaginea finala a unei recuperari neintrerupte a sentimentului. Privirea, asemenea auzului, simbol al
sinelui, se înaltă ”tocmai lângă ciocarlii”, sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare
superioara a bucuriei supreme, a fericirii, care este perceputa cu toate simturile, ciocarlia fiind
pasărea care are un cântec aparte și care zboară cel mai sus. Eul liric este extaziat de noul sentiment,
care îl copleseste. Metafora curcubeului ”taiat în doua” confera ambiguitate prin pluralitatea
deschiderii sale: simbol biblic al armoniei și al impacarii, curcubeul tăiat este și imagine a unității în
multiplicitate.
Ultima secvența(constientizarea transformarilor produse asupra fiintei umane ca urmare a
intalnirii cu ”leoaica tanara”) evidentiaza imaginea eului transformat după trairea iubirii,
transformare e este ireversibila: ”Mi-am dus mana la spranceana/ la tampla și la barbie/ dar mana nu
le mai stie”. Sinele poetic își pierde contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simturile se
estompeaza, eul nu se mai recunoaște, simtindu-se confuz în fata ”actului” surprinzător al unui
sentiment extrem de puternic.El identifica sentimentul, nu mai este o ”leoaica tanara” oarecare, ci
”aramie”, știe ca iubirea este perfida , are ”miscari viclene”, dar fericirea traita acum vine după o
perioada terna a vieții, ”un desert”, care capata brusc ”stralucire”. Iubirea, ca forma a spiritului,
învinge timpul conferind energie și profunzime vieții. Sau poate, temator, eul liric este nesigur, nu
poate ști cât timp iubirea îl va ferici.

Tema poeziei este iubirea, iar poetul dezvăluie intensitatea acestui sentiment, care reprezintă o
forța creatoare ce reordoneaza universul, tinzand spre perfectiune și care schimba raportul eului liric
cu lumea exterioara și cu sine. Aparitia brusca, manifestarea ei violența în existena umana
transforma definitiv perceptia barbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa.

Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, care
simbolizeaza iubirea/poezia.

Titlul, reluat în incipit, este o metafora, care sugerează imaginea iubirii vazute ca un animal de
prada agresiv. Prin titlu, alcătuit dintr-o apozitie dezvoltata, se defineste sentimentul de iubirea
raportat la o ”leoaica tanara”, sugerandu-se sensurile sentimentului: forța, senzualitatea.

Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, la începutul și la sfârșitul textului
poetic, care se coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează ca
transformarea este totala și ireversibila.
Relatiile de opozitie se manifesta în cea de-a doua secvența poetica, la nivelul transformarii fiintei-
durerea muscaturii – și la nivelul universului-devenit sferoid: ”Coltii albi mi i-a înfipt în fata/ m-a
mușcat leoaica, azi, de fata./ Și deodata-n jurul meu, natura. Se facu un cer, de-a dura.”.