Curente literare

Colegiul Naţional de Informatică

,,Carmen Sylva” Petroşani
Prof. Popescu Rodica Mariana
TRADIŢIONALISMUL

 Este o mişcare literară manifestată în

perioada interbelică, a cărei ideologie se
cristalizează în jurul revistei ,,Gândirea”
şi exprimă un ataşament excesiv pentru
valorile trecurului, ale tradiţiei, văzute
într-o poziţie de superioritate faţă de cele
noi.
 TRADIŢIONALISMUL
 În literatura română se remarcă trei nuclee tradiţionaliste:
1. Sămănătorismul este o orientare literară în jurul
revistei ,,Sămănătorul”, apărută la Bucureşti, între 1901 şi
1910, condusă de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc,
apoi de Nicolae Iorga şi, ulterior de A.C. Popovici.
IDEOLOGIE:
- Continuarea direcţiei imprimate literaturii de revista
,,Dacia Literară”;
- Respingerea a tot ceea ce este modern (capitalist)
- Idealizarea trecutului şi condamnarea prezentului;
- Inspiraţia literară din viaţa satului şi elogierea boierului de
viţă veche
- Sentimentul dezrădăcinării şi opoziţia dintre sat (tărâm al
frumuseţii şi bucuriei spiritului) şi oraş (loc al pierzaniei).
REPREZENTANŢI:George Coşbuc, Al. Vlahuţă, Şt. O. Iosif,
Duiliu Zamfirescu, Emil Gârleanu
 TRADIŢIONALISMUL
2.Poporanismul – este orientarea literară din jurul revistei
,,Viaţa românească”, apărută la Iaşi, într-o primă etapă, între
anii 1906 – 1916 şi avându-l ca mentor pe Garabet Ibrăileanu.
IDEOLOGIE:
-reafirmarea curentului naţional popular fundamentat de ,, Dacia
Literară”
-sentimentul de datorie faţă de ţărănimea exploatată;
- Afirmarea idealului suprem de fericire:o ţară de mici
proprietari(ţărani cu o gospodărie individuală);
- Răspândirea culturii în rândul oamenilor de la ţară;
- Respingerea falsei înfrumuseţări a vieţii
- Accentuarea preocupării pentru social.
REPREZENTANŢI: M. Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Octavian
Goga, Gala Galaction, Calistrat Hogaş, I. Agârbiceanu.
 TRADIŢIONALISMUL
3. Gândirismul este orientarea literară din jurul revistei
,,Gândirea”, apărută între anii 1921 şi 1944, mai întâi la Cluj,
apoi la Bucureşti, sub conducerea lui Cezar Petrescu şi D.I.
Cucu şi, ulterior, a lui Nichifor Crainic.
IDEOLOGIE:
- Afirmarea ,,românismului”, a ceea ce este specific vieţii
autohtone;
- Interesul pentru istorie şi folclor, preluat de la sămănătorişti;
- Promovarea credinţei religioase ortodoxe în operele literare,
considerată latura esenţială a sufletului ţărănesc;
- Formularea a două principii fundamentale pe care ar trebui
să le înglobeze opera de artă: specificul naţional şi
religiozitatea;
- Valorificarea miturilor autohtone.
REPREZENTANŢI: Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Lucian
Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Mateiu
Caragiale, Gib Mihăescu, T. Arghezi
 Trăsături generale ale Tradiţionalismului
- Întoarcerea la originile literaturii;
- Valorificarea spiritului naţional;
- Ideea că mediul citadin este periculos pentru
puritatea sufletelor;
- Prețuirea satului, ca vatră a spiritualităţii
româneşti;
- Promovează problematica ţăranului;
- Pune accent pe mediul etic, etnic şi social;
- Cultivă universul patriarhal al satului;
- Istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de
inspiraţie, dar într-un mod exaltat;
- Introducerea ideilor religioase în opere;
- Refuzul influenţelor străine.
Clasicismul
 Apare în secv. al XVII-lea, în Franţa.
Revine la valorile antichităţii greco-latine, căutând un ideal de echilibru şi
armonie pentru fiinţa umană.
 Principii estetice:
- echilibru, măsura, ordinea (ca trăsături ale operei dar şi ale individului
modelat de ea)
- cultivarea triadei bine-frumos- adevăr
- îmbinarea utilului cu plăcutul
- scopul educativ al artei
- puritatea genurilor şi a speciilor
- personajul ilustrează un tip ideal şi are o semnificaţie general-umană,
universală, aparţine înaltei societăţi şi se constituie într-un model de
comportament, de acţiune.
- rigoarea compoziţiei - în dramaturgie, regula celor trei unităţi:
- de timp – acţiunea să se desfăşoare în cel mult 24 de ore;
- de spaţiu – cadrul să rămână neschimbat;
- de acţiune – să se dezvolte un singur fir al evenimentelor.
Clasicismul
 Orientare tematică:
- Istoria
- Responsabilitatea civică
- Iubirea
 Specii cultivate:
a) lirice: idila, oda, epigrama, satira,
epistola;
b) epice: fabula, epopeea;
c) dramatice: tragedia, comedia.
Clasicismul

 Reprezentanţi: Racine, Corneille, La

Fontaine, La Bruyère, Molière – în literatura
universală.
 În literatura română - Ioan Budai Deleanu,
Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri
 În sens restrâns, clasicismul înseamnă
valoarea de model, valoarea de reper a unui
scriitor.
ROMANTISMUL

 Apare în prima jumătate a secolului al XIX-lea

(aproximativ 1790 – 1850),în spaţiul european în
Franţa, ca reacţie împotriva stricteţii principiilor
clasicismului. Se manifestă în favoarea libertăţii
depline de creaţie şi pentru reabilitarea
individualităţii.
 Apariţia curentului este favorizată de factori social-
istorici (revoluţiile burghezo-democratice, lupta
pentru independenţă şi libertate naţională) şi
filozofia idealistă germană (Schelling, Fichte,
Hegel, Schopenhauer)
ROMANTISMUL
 Trăsături definitorii:
- subiectivismul, spontaneitatea, fantezia ca factori ordanatori ordanatori ai creaţiei
artistice;
- primatul sentimentului şi al fanteziei creatoare;
- cultivarea emoţiei şi a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivităţii;
- inspiraţia din folclor (mituri, basme, legende);
- revolta împotriva convenţiilor sociale şi artistice;
- respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creaţie;
- cultivarea interesului pentru natură;
- amestecul genurilor, speciilor şi a stilurilor;
- fascinaţia spaţiilor exotice, a misterului şi a excepţionalului; antiteza, culoarea locală;
- elogiul istoriei naţionale şi al eroilor ei;
- personajul e selectat din toate mediile sociale, fiind întotdeauna un erou excepţional
pus în împrejurări excepţionale;
- construcţia sufletească a eroului înmănunchează contradicţii, pasiuni violente, aspiraţii
nemăsurate;
- lărgirea categoriei frumosului, în care se includ şi urâtul, macabrul, grotescul;
- cultivarea antitezei
- Lărgirea şi îmbogăţirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic, cult.
ROMANTISMUL
 Orientare tematică:
- Iubirea
- Natura
- Istoria
- Condiţia geniului
- Timpul
- Cosmogonia
 Motive literare:
- Visul, lacul, teiul, floarea albastră, marea,
noaptea, îngerul şi demonul, luna, luceafărul,
soarele, etc.
ROMANTISMUL
 Specii cultivate:
a) lirice: doina cultă, pastelul, meditaţia,
elegia, romanţa;
b) epice: balada cultă, basmul cult, legenda
istorică, poemul eroic, istoric sau
filosofic, nuvela istorică, povestirea
fantastică:
c) Dramatice: drama (ca amestec al
comediei cu tragedia).
ROMANTISMUL

 Reprezentanţi:
 În literatura universală: Victor Hugo,
Lamartine, A. De Musset, A de Vigny,
Leopardi, Novalis, Hoffman, Heine.
 În literatura română: N. Bălcescu, Gr.
Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Al.
Macedonski, M. Eminescu
REALISMUL
 Curent literar-artistic manifestat, pe plan
european, la mijlocul secolului al XIX-lea
(aproximativ 1830 – 1880), care pune accentul
pe relaţia dintre artă şi realitate.Apare în Franţa
ca reacţie la tendinţele romantice de evadare din
prezent/realitate, ca ripostă faţă de stilul
entuziast – patetic, faţă de tendinţa de
idealizare, optând pentru obiectivitate.
 Apariţia realismului este favorizată de contextul
social-istoric (revoluţia industrială, consolidarea
burgheziei, dezvoltarea presei) şi de factori
culturali (curentul filozofic pozitivist, avântul
deosebit al ştiinţei, îndeosebi al ştiinţelor naturii).
REALISMUL
 Trăsături specifice:

- Construirea unui univers fictiv analog realităţii, susţinut de legităţile sociale şi de

coordonatele psihologice ale omului;
- Interesul pentru aspecte ale societăţii burgheze a vremii, pentru moravurile unei
epoci, pentru influenţa mediului asupra individului;
- Obiectivitatea viziunii, impersonalitatea stilului;
- Obiectivitatea perspectivei narative, narator omniscient, omniprezent, detaşat;
- Personaje tipice în situaţii tipice, destinul personajelor este condiţionat de mediu,
epocă, ereditate;
- Se impune ca tip uman caracteristic parvenitul, iar ca valoare banul sau poziţia
socială dobândită prin avere, relaţii, înşelăciune, căsătorie, moştenire;
- Complexitatea umană; utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice;
- Limbajul este utilizat ca mijloc de individualizare a personajelor;
- Descrieri minuţioase, tehnica detaliului veridic, semnificativ;
- Scriitorii au o atitudine critică faţă de societate;
- Stilul impersonal şi sobru;
- Absenţa idealizării, respingerea lirismului;
- Reliefarea tuturor aspectelor realităţii, inclusiv răul, urâtul, printr-o observaţie lucidă;
- Romanele prezintă eşecul unei lumi, a sentimentelor umane degradate.
REALISMUL
 Orientare tematică:
- Averea
- Parvenirea
- Avariţia
- Familia
- Problematica socială şi psihologică
 Specii cultivate:
a) epice: romanul, nuvela psihologică, schiţa
b) dramatice: drama socială şi psihologică,
comedia.
REALISMUL

 Particularităţi stilistice:
- Stilul anticalofil, exactitatea notării;
- Oralitatea
- Folosirea stilului indirect liber
 Reprezentanţi:
- În literatura universală: Honoré de Balzac, Stendhal,
Flaubert, Dickens, Cehov, Tolstoi, Dostoievski
- În literatura română: Nicolae Filimon, Ioan Slavici, Duiliu
Zamfirescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Liviu
Rebreanu, Marin Preda, George Călinescu, , I.L.
Caragiale
NATURALISMUL
 Se impune la sfârşitul secolului al XIX-lea (1870
– 1890) în Franţa, ca o prelungire a realismului,
orientată către manifestările instinctuale,
patologice ale omului.
 Doctrină estetică aflată în strânsă relaţie cu
realismul, care, având drept ţintă fidelitatea faţă
de realitate, se concentrează cu predilecţie
asupra aspectelor dure, brutale, ale acesteia, a
cazurilor patologice, reducând adeseori fiinţa
umană la datele sale strict biologice.
 Cel mai cunoscut scriitor naturalist a fost Émile
Zola. În literatura română: I.L. Caragiale, Barbu
Ştefănescu Delavrancea, Liviu Rebreanu,
NATURALISMUL
 Trăsături definitorii:
- limitele dinte ştiinţă şi artă se estompează, în consecinţă literatura
poate valorifica metodele cele dintâi;
- refuzul ficţiunii; dezvăluirea adevărului brutal al vieţii;
- viziunea ştiinţifică, fiziologică şi psihică asupra omului;
- surprinderea unei ,,felii de viaţă”(Zola), în îngustimea ei, cu
preocuparea pentru detaliul exact;
- valorificarea teoriilor contemporane cu privire la determinismul rasei
şi al mediului, la influenţele nefaste ale eredităţii;
- personajele se transformă în cazuri patologice iar studiul lor
rivalizează cu rigoarea fişei clinice;
- urmăreşte să scoată la iveală ,,bestia umană” în nuditatea ei (Zola);
- reprezentări crude, şocante ale unor aspecte de viaţă;
- caracterul de document de viaţă al scenelor surprinse.
- Stările analizate sunt: obsesia, lăcomia, frica, declinul psihic sau
moral, nebunia.
NATURALISMUL
 Orientare tematică:
- Mediul social obscur
- Pornirile violente, instinctuale(crima,
alcoolismul, adulterul, incestul, violul)
- Psihologia maladivă
 Specii cultivate:
a) epice: romanul, nuvela, povestirea
b) dramatice: drama
SIMBOLISMUL
 Apare în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea.Manifestul
acestui curent literar poate fi considerat articolul ,,Le
symbolisme” publicat de Jean Moréas, în 1886, în revista
,,Le Figaro”, care anunţă principiile poeziei moderne.
 Simbolismul este expresia unei noi filozofii, a unei alte
concepţii despre raporturile dintre om şi univers care
detronează raţiunea ca mijloc fundamental de
cunoaştere, aşezând în locul ei intuiţia, visul, dereglarea
tuturor simţurilor.
 Curentul literar modernist, a apărut ca o reacţie împotriva
poeziei retorice a romanticilor şi a impersonalităţii reci a
parnasienilor.
 Curentul se manifestă la începutul sec. al XX-lea, în
literatura română şi pune accent pe valorile muzicale şi
simbolice ale cuvântului, pe stările sufleteşti vagi, pe
sugestie, mister, corespondenţe între lumea
înconjurătoare şi sentiment.
SIMBOLISMUL
 Trăsături/principii estetice:
- Cultivarea sentimentului, a emoţiei, ca surse inepuizabile şi definitorii ale
creaţiei lirice,surprinderea unor stări sufleteşti vagi, inefabile:tristeţea,
suferinţa, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, spleen-ul (plictisul), apăsarea
singurătăţii, spaima de moarte sau de neant, oboseala psihică, izolarea,
monotonia;
- Principiul sugestiei; Sugestia este folosită drept cale de exprimare a
corespondenţelor/a legăturilor ascunse dintre lucruri, prin cultivarea
senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini complexe
(sinestezii);
- Principiul corespondenţelor;
- Este definită ca ,,arta de a simţi”;
- Utilizarea simbolurilor ca un cifru poetic necesar unei arte care caută
analogii: griul este simbolul denaturării vieţii, violetul este simbolul nevrozei
(Bacovia);
- Principiul muzicalităţii prin:repetiţii, refrene, eufonii, ritmuri şi rime,
enumeraţii, muzicalitatea/sonoritatea versurilor, aliteraţii, asonanţe;
- Poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist nu este interesat nici de poezia
naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei;
- Se cultivă versul liber: strofă asimetrică, versificaţie liberă, ritm variabil.
SIMBOLISMUL
 Orientare tematică:
- spaţiul citadin (apăsător, deprimant, sufocant)
- Natura ca loc al corespondenţelor
- Iubirea
- Aspecte sociale (sărăcia, depravarea, injustiţia)
- Târgul provincial ca element al izolării
- Moartea
 Motive simboliste:
- nevroza, plictisul/speen-ul, singurătatea, boala,
instrumente muzicale, ploaia, paradisurile artificiale
(alcoolul, opiul), nostalgia, metale, pietre preţioase,
ţinuturi exotice, apa, amurgul, florile cu parfum puternic,
vântul, frigul, anotimpurile, singurătatea.
 SIMBOLISMUL
 Specii cultivate:
- Poezii cu formă fixă (sonetul, rondelul)
- Poemul în proză
 Reprezentanţi:
- În literatura universală: St. Mallarmé, Paul
Verlaine, A. Rimbaud
- În literatura română: Alexandru Macedonski, a
publicat câteva articole în revista ,,Literatorul”.
După anul 1900: Dimitrie Anghel, Ştefan Petică,
Ion Minulescu, George Bacovia
Simbolismul românesc poate fi considerat o
nuanţare a romantismului, o rafinare a
mijloacelor de expresie ale acestuia.
 MODERNISMUL
 Doctrina estetică a modernismului este promovată
de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei
,,Sburătorul” şi al cenaclului cu acelaşi nume. Ideile
sale sunt exprimate în două lucrări fundamentale:
- ,,Istoria civilizaţiei române moderne”(1924 – 1925);
- ,,Istoria literaturii române contemporane” (1926-
1929)
În viziunea criticului există un ,,spirit al veacului
numit ,,saeculum” care produce sincronizarea
culturilor, prin circulaţia rapidă a informaţiei.
Conceptul de sincronism are la bază teoria imitaţiei
şi se aplică necesităţii captării influenţelor fertile
pentru cultura noastră, precum modernizarea ei.
Modernismul literar înseamnă pentru lovinescu
 MODERNISMUL
Modernismul literar înseamnă pentru
Lovinescu:
- Citadinizarea (transformarea oraşului într-o
sursă de inspiraţie);
- Cultivarea prozei obiective;
- Evoluţia poeziei de la epic la liric;
- Promovarea prozei de analiză psihologică;
- Preferinţe pentru personajul selectat din
categoria intelectualilor;
- Înnoirea mijloacelor de exprimare lirică.
 Reprezentanţii modernismului interbelic
George Bacovia – liant, în poezia românească, al
simbolismului cu expresionismul
Tudor Arghezi – promotor al exteticii urâtului;
Lucian Blaga – cel mai de seamă poet expresionist
român;
Ion Barbu – adeptul poeziei pure.
Camil Petrescu
George Călinescu
Hortensia Papadat-Bengescu
Ilarie Voronca
Tudor Vianu
Liviu Rebreanu
Mircea Eliade
 Trăsăturile poeziei/liricii moderniste
- Preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii;
- Preferinţa pentru universul citadin, pentru complexitatea acestuia;
- Cultivarea lucidităţii în actul de creaţie lirică;
- Dispariţia speciilor şi înlocuirea lor cu formule poetice insolite
(neobişnuite):,,inscripţie”, ,,psalm”, ,,creion”, ,,catren”,
,,cântec”, ,,poem într-un vers”
- Artele poetice dobândesc o valoare emblematică pentru universul
poetic, pentru estetica personală, pentru viziunea asupra lumii;
- Noul limbaj poetic se caracterizează printr-un vocabular insolit,
prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin innoirea
metaforei, preferinţa pentru versul alb (fără ritm , fără rimă);
- Coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu versul liber,
versul alb, absenţa strofelor (strofe inegale) ritmuri interioare.
- Modificarea punctuaţiei convenţionale (versurile încep fără
majusculă, dispar punctul şi virgula), se folosesc intens puctele de
suspensie ca semn al sugestiei;
- Ilustrarea esteticii urâtului.
 Trăsăturile romanului modern:

- Anularea omniscienţei;
- Focalizarea internă;
- Viziunea ,,împreună cu”;
- Naraţiunea la persoana I (caracteristică, dar nu
obligatorie);
- Multiplicarea şi relativizarea perspectivei narative;
- Investigarea detaliată a vieţii interioare;
- Observaţia psihologică;
- Drept subiect cazurile de conştiinţă
- Autointrospecţia
NEOMODERNISMUL
 Conceptul de neomodernism se referă la
orientările din poezia românească susţinute
de autorii al căror debut literar se face în
jurul anilor 1960.
 Fenomenul artistic cunoscut sub numele de
neomodernism ilustrează un raport de
necesară continuitate cu marea tradiţie
literară românească şi cu valorile liricii
moderniste.
NEOMODERNISMUL

 În cadrul literaturii postbelice pot fi

identificate trei etape:
- a) Realismul socialist sau Proletcultismul
(1948 – 1964)
- b) Neomodernismul (1960 – 1980)
- c) Postmodernismul (după 1980)
NEOMODERNISMUL
 a) Proletcultismul a promovat o literatură a banalului bazată pe oglindirea
exactă a realităţii înconjurătoare şi pe slăvirea regimului comunist,
reprezentând o abatere a creaţiei literare de la criteriul valorii artistice.
 b) În 1960, poezia revine, sporadic, la început, la adevărata ei menire
reinnodând tradiţia interbelică; astfel începând cu acest an se poate vorbi
de un nou curent literar numit neomodernism.
 Acest curent literar a fost anticipat de trei grupări literare spontane care
încercau o ruptură de tradiţionalism, de tot ceea ce se scrisese până
atunci:
- Gruparea Albatros – reprezentată de Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru,
Constant Tonegaru, Ion Caraion;
- Cercul literar de la Sibiu – reprezentat de Radu Stanca, Ştefan Augustin
Doinaş, Ion Negoiţescu, I.D. Sârbu;
- Gruparea suprarealistă română – reprezentată de Gellu Naum, Gherasim
Luca, Vigil Teodorescu
NEOMODERNISMUL
 Neomodernismul spre deosebire de
aceste grupări, porneşte de la valoroasa
experienţă literară interbelică, aşezată
într-un con de umbră din pricina
promovării nonvalorilor în perioada
realism-socialistă.
 Începând cu anul 1960, se încearcă o
revenire a poeziei la formele de expresie
moderniste(limbaj ambiguu, metafore
subtile, imagini insolite), la marile teme
literare general valabile.
NEOMODERNISMUL
 Trăsăturile neomodernismului:
- Reîntoarcerea la marile teme ale literaturii
- Reafirmarea primatului esteticului
- Adâncirea în metafizic
- Reinterpretarea miturilor
- Caracterul provocator al abordării/limbajului artistic
- Ironia
- Spiritul ludic, parodia, umorul
- Varietatea stilistică
- Cultivarea aspectelor banale ale existenţei
- Se preferă exprimarea metaforică
- Se introduc elemente suprarealiste
- se cultivă sensibilitatea, exotismul şi confesiunea
- Poezia se caracterizează prin expansiunea imaginaţiei, a fanteziei
- Limbajul poetic este surprinzător, caracterizat prin ermetism,
abstractizare, esenţializare.
NEOMODERNISMUL
 Reprezentanţi
 Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana
Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Ion
Gheorghe, Nicolae Labiş, Mircea Dinescu,
Leonid Dimov Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu
 Nichita Stănescu (1933-1983) este al treilea
mare spirit revoluţionar din istoria poeziei
româneşti, după Eminescu şi Arghezi.
 Artistul se străduieşte să dea cuvintelor
atributele vieţii: trup, hrană, timp, destin. El
creează un ,,cosmos al vorbirii”
NEOMODERNISMUL
 Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:
- poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
- o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
- lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
- redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
- cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
- Intelectualismul;
- reinterpretarea miturilor;
- reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
- ironia, spiritul ludic;
- transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în
discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă;
- subtilitatea metaforei;
- insolitul imaginilor artistice;
- ambiguitatea limbajului împinsă aparenţa de nonsens, de absurd,;
răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;
- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui
univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit.
NEOMODERNISMUL
 Prima etapă a creaţiei, a exuberanţei, cuprinde
volumele de tinereţe: Sensul iubirii – 1960, O viziune a
sentimentelor – 1964:
- Elanuri adolescentine, exuberanţă;
- Manifestarea stării jubilatorii;
- Consonanţa cu sinele şi cu lumea;
- Iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;
- Tema primului volum: ieşirea din somn; motivul
răsăritului, al luminii; prefigurează o poetică a zborului,
a transparenţei, a matinalului (impresia de poezie
imaterială)
- Al doilea volum, considerat ,,romanul unei idile”, tema:
dragostea ca stare de certitudine;
- Relaţia eu-timp: realizarea elogiului stării de A
Fi( poeziile stau sub semnul SUNT).
 POSTMODERNISMUL

 În perioada postbelică, după etapa stalinistă

cuprinsă între 1948 şi 1964, în care influenţa
politicului asupra literaturii se manifestă intens,
putem distinge cel puţin două momente importante în
evoluţia poeziei:

1. neomodernismul anilor ’60, reprezentat de operele lui

Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu,
prin care se realizează resurecţia lirismului;

1. postmodernismul anilor optzeci, prin care pentru

prima dată în literatura română se produce o
schimbare de paradigmă culturală, preluându-se
modelul anglo-saxon, ceea ce rupe tradiţia
influenţelor din culturile franceză sau germană.
 POSTMODERNISMUL

Termenul este folosit pentru prima dată de

urbaniştii americani, în anii ’50. Începând cu anii ’60,
termenul câştigă teren şi se defineşte în raport cu
modernismul. Prefixoidul post trebuie înţeles nu doar în
sens cronologic, referindu-se la un curent care
urmează modernismului şi neomodernismului, ci mai
ales în relaţie de complementaritate cu aceste două
orientări, în sensul că pretinde un dialog livresc cu
trecutul/tradiţia literară (spre deosebire de modernism,
care reprezintă o negare a tradiţiei, a rupturii cu orice
convenţie a trecutului literar).
 POSTMODERNISMUL

 Reprezentanţi ai modernismului la nivel internaţional:

 Dificultatea definirii termenului vine din faptul că el
funcţionează în multiple domenii: literarură, pictură,
arhitectură, discipline socio-politice.
 Teoreticienii cei mai importanţi ai acestui curent la
nivel internaţional sunt: Ihab Hasan, Jean Francois
Lyotard, Michel Foucault, Jaques Derrida, Roland
Barthes, Susan Sontag.
 Reprezentanţi: Vladimir Nabokov, Umberto Eco,
Borges, Milan Kundera, David Lodge, Michel Tournier,
Jose Saramago, Julio Cortazar.
 POSTMODERNISMUL

 Reprezentanţi la nivel naţional:

 În literatura română, Postmodernismul este
reprezentat începând cu anii ’60 de prozatorii
Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia
Simionescu, Costache Olăreanu, Radu
Petrescu), de Marin Sorescu prin volumul
parodic din 1964 „Singur printre poeţi”, apoi
de generaţia optzecistă: Mircea Nedelciu,
Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T.
Coşovei, Mariana Marin, Simona Popescu.
 POSTMODERNISMUL

 Reprezentanţi la nivel naţional:

 Optzeciştii reprezintă o generaţie de scriitori tineri,
marginalizaţi social („generaţia în blugi”, repartizaţi la
sate, navetişti), care se exprimă în cadrul unor
cenacluri precum: Junimea (condus de Ovid S.
Crohmălniceanu), Cenaclul de luni (Nicolae
Manolescu).
 Alături de aceştia, mai merită amintită aripa textualistă,
reprezentată de grupul Noii: Gh. Crăciun, Gh. Iova,
GH. Ene, Mircea Nedelciu, care se caracterizează prin
obsesia infrastructurii textuale, fragmentarism, folosirea
punctelor de vedere jucate.
 POSTMODERNISMUL

Trăsăturile Postmodernismului:
 Se estompează graniţele tradiţionale dintre genuri şi specii
literare;
 Trecerea la proza autoreflexivă;
 Eliberarea fanteziei şi  împrumutarea limbajului familiar;
 Amestecul de narativitate şi lirism  în poezie ;
 Oralitatea expresiei;
 Desolemnizarea discursului;
 Valorificarea prozaismului (banalului);
 Hibridizarea, fragmentarea, colajul , reciclarea unor vechi motive,
teme şi formule estetice;
  Poezia se întoarce spre realitatea oraşului şi a străzii
 POSTMODERNISMUL

Trăsăturile Postmodernismului:
 Mitologizarea ostentativă a lucrurilor comune;
 Renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată
  postmodernistii modifică fundamental chiar conceptul de literatură,
introduc genurile nonficţionale (jurnal, corespondenţa, literatura de
popularizare) şi literaturile noncanonice (literatura minorităţilor nationale,
cea pentru femei etc.);
 Tehnica de creaţie preferată de postmodernişti =
intertextualitatea prin care textul trimite mereu, citând fără ghilimele, preluând
personaje, simboluri, fragmente, sintagme celebre sau rescriind pur si
simplu alte texte;
 Recuperarea ironică şi parodică a trecutului, a fenomenelor de cultură ale
predecesorilor;
  Literatura postmodernistă utilizează citatul, aluzia, reciclarea formelor
literare vechi;
 Ironia, ludicul.
 POSTMODERNISMUL

 Specii cultivate:
1. Poezie: Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu,
Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Al.
Muşina), Aer cu diamante (Cărtărescu, Florin
Iaru, Ion  Stratan, Traian T. Coşovei), Vânt
potrivit până la tare (antologia poeţilor nemţi
din Banat)
2. Proză: Desant ’83 (16 prozatori, titlu
semnificativ – apelul la un termen militar
pentru a sugera forţa inovatoare, dorinţa de
afirmare).
 POSTMODERNISMUL


Literatura postmodernă se caracterizează prin jocul cu
formele, convenţiile, temele şi motivele deja existente, e o artă
combinatorie, a citării şi punerii în dialog a unor forme
eterogene ca stil şi timp. Scriitorul pm este conştient că totul s-
a scris, că nu-i rămâne decât jocul cu fragmentele culturale pe
care le resemantizează. El respinge mimesisul şi ideea
referenţialităţii, preferă colajul de sintagme, teme, motive
emblematice din epoci literare apuse. Citatul ironic,
parodierea modelelor, dialogul intertextual (a prelua un
fragment din opera unui scriitor din trecut şi a-l plasa în
alt context) indică presiunea livrescului asupra existenţei.