Leoaica tanara, iubirea

Nichita Stanescu

Cuprins
Introducere
Semnificația titlului
Tema si viziunea despre lume
Poem neomodernist: demonstratie pe secvente
Concluzie

Introducere
Neomodernismul este un curent literar aparut in anii 60’- 70’ care ilustreaza
redescoperirea sensibilitatii creatoare, a emotiei si a noutatolor la nivelul limbajului poetic,
dupa un deceniu in care literatura romana a fost supusa politic. Poetii neomodernisti au
incercat sa reface legatura cu poezia modernista din perioada interbelica.
Leoaica tanara, iubirea face parte din al doilea volum al lui Nichita Stanescu “ O
viziune a sentimentelor”, aparut in anul 1964, si acumuleaza o serie de trasaturi ale
neomodernismului.

Titlul
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul
poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv,
"leoaică tânără", explicitată chiar de poet prin apoziţia "iubirea". Titlul, reluat si in incipitul
poeziei, este o metafora ce indica tema poeziei: dragostea. Asemanarea dintre leoaica si
iubire arata caracteristicile acestui sentiment: agresivitate, forta, vitalitate. Epitetul “tanara”
semnifica spontaneitatea, prospetimea.

Tema
Tema poeziei este intalnirea neasteptata cu iubirea. Aparitia brusca iubirii,
patrunderea agresiva in existenta eului poetic transforma perceptia indragostitului asupra
lumii si asupra sa.

Poem neomodernist: demonstratie pe secvente

Compozitional, poezia are forma unei confesiuni in 3 secvente lirice corespunzatoare
celor 3 strofe inegale (6,8,10 versuri).
Prima secventa poetica prezinta intalnirea neasteptata cu iubirea, cu toate ca
sentimentul exista deja in sufletul omului„ma pandise-n incordare/mai demult”.
 Aceasta prima secventa, suprapusa primei strofe, transpune sentimentului de iubire,
sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare "în faţă" eului liric, având efecte
devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi "colţii albi [...] în faţă" şi muşcându-l "de
faţă".
Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un
sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra eului poetic o energie omnipotentă.
Aceasta energie se intinde asupra întregului univers: "Şi deodată-n jurul meu, natura".
Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte: "Şi privirea-n
sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două". Curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate
semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea
Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui "tocmai lângă ciocârlii",
sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare a bucuriei, a fericirii, si este percepută cu
toate simţurile
Strofa a treia revine la momentul iniţial, "leoaica arămie/ cu mişcările viclene" fiind
metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Transformarile sufletesti ale
poetului se transpun si in plan fizic: Mi-am dus mâna la sprînceană,/la timplă şi la bărbie,/dar
mâna nu le mai ştie. Poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de "atacul"
surprinzător al unui sentiment extrem de puternic.
Pentru eul liric, in aceasta a treia strofa, iubirea nu mai este “tanara” ci “aramie”,
adica acesta stie ca iubirea este prefacuta, cu “miscarile viclene”. Poetul are teama ca iubirea
lui nu va dura, ca va disparea “încă-o vreme/şi-ncă-o vreme....”

Concluzie
In concluzie, poezia neomodernista ilustreaza intr-o maniera inedita intalnirea omului
cu iubirea. Sentimentul iau forma unei leoaice, animal feroce, a carei prada este intreaga
fiinta a celui indragostit
Poezia se inscrie in estetica neomodernista prin tratarea marilor teme speciice
curentului” iubirea natura, timpul, prin folosirea metaforelor, a sugestiilor si prin
expresivitatea versurilor.
Leoaica tânără, iubirea
Nichita Stanescu

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...