Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

poem postbelic, neomodernist

Este un poem postbelic. Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din al doilea volum
de poezii al poetului Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, publicat în anul 1964.
Curentul literar în care se încadrează poezia stănesciană este neomodernismul,
caracterizat prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul.
Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu,
metafore subtile și expresie ermetică.
„Leoaică tânără, iubirea” este o poezie neomodernistă prin trăsături precum insolitul
imaginilor artistice, ambiguitatea limbajului, subtilitatea metaforelor, concretețea
mișcărilor sufletești, dar și prin inovațiile prozodice.
Tema literară a poeziei este iubirea prezentată metaforic prin imaginea unei leoaice.
Pentru poet, iubirea este sentimentul definitoriu al ființei umane. În această poezie, imaginea
iubirii transformatoare conferă o stare de mirare, de euforie.
O primă secvență semnificativă evidențiază violența sentimentului comparabilă cu
atacul felinei, sporită de relaxarea eului liric cuprins într-un moment al inocenței. Atacul se
face frontal, substantivul „față” fiind repetat în sintagme diferite („în față”, „de față”).
Momentul este „azi”, adverb care sugerează ideea unui prezent care grăbește simțurile: „Colţii
albi mi i-a înfipt în faţă, / m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
O altă secvență semnificativă ilustrează felul în care iubirea provoacă transformări nu
doar asupra eului liric, ci și asupra întregului univers. Astfel, natura „se făcu un cerc de-a
dura”, imaginea strângerii și lărgirii cercului, „când mai larg, când mai aproape, / ca o
strângere de ape”, provocând un sentiment de slăbiciune similar stării de extaz pe care o
trăiește îndrăgostitul. Un alt efect este pierderea simțurilor, privirea și auzul părăsindu-i trupul
și întâlnindu-se într-o sinteză inedită, „tocmai lângă ciocârlii”.
Titlul este în sine o metaforă explicită care stabilește echivalența dintre leoaică și
iubire, ca regină a sentimentelor. În jurul acestei metafore se organizează întregul discurs
liric, precum și bogăția semantică a mesajului artistic. Frumusețea, sălbăticia, puterea,
ferocitatea, dar și neputința celui care cade pradă în fața ei sunt tot atâtea asemănări între
animalul evocat și iubire.
Poezia este structurată în trei stofe, compozițional având trei secvențe lirice, care
conturează fiecare câte un aspect important al întâlnirii eului liric cu iubirea.
Prima secvență, reprezentând prima strofă, detaliază caracterul imprevizibil al
dragostei: „Leoaica tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă” . Caracterul de confesiune al poeziei
este redat de utilizarea persoanei întâi ca marcă a subiectivității: „mi-”, „mă”. Prima strofă
ilustrează atacul iubirii care ia forma leoaicei, căreia eul liric îi cade pradă neputincios.
Verbele care conturează acțiunile leoaicei desemnează fapte cu un aspect de duritate din punct
de vedere semantic: „a sărit”, „pândise”, „ a înfipt”, „a mușcat”.
Secvența a doua debutează cu adverbul „deodată” care accentuează efectul brusc,
neașteptat al apariției iubirii, continuând ideea incipitului poeziei. Iubirea este devastatoare,
provocând modificarea universului și a sinelui. Momentul conștientizării propriei transformări
are loc într-un ritm mai lent: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, /dar
mâna nu le mai ştie”.
Secvența a treia ilustrează imaginea iubirii prin metafora cromatică „leoaică arămie”,
gradația „leoaică tânără”- „leoaică arămie” subliniind maturizarea iubirii ca dimensiune
definitorie a ființei, o trăire superioară ce valorifică spiritul și existența omului. Așadar, nu
doar universul poetic și eul liric se schimbă, ci și sentimentul care provoacă transformarea.
Permanența sentimentului erotic și a forței lui regeneratoare și înălțătoare este sugerată atât
de repetiția „înc-o vreme, / și-ncă-o vreme”, cât și de utilizarea prezentului verbal: „alunecă”,
„trece”.
La nivel prozodic, cele trei strofe au versuri inegale (șase, opt și zece versuri), rimă
aleatorie și ritm combinat. Utilizarea versului liber creează impresia de spontaneitate a
sentimentelor.
În concluzie, Nichita Stănescu abordează o temă universală, individualizată însă de
maniera proprie de percepere a limbajului poetic, dincolo de limitele firescului. Poetul rupe
convențiile pentru a regăsi poezia ca „stare”: „Poezia nu este numai arta, ea este însăși viața,
însuși sufletul vieții”. (Nichita Stănescu)