Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu a fost un important poet român al secolului al XX-lea, cunoscut pentru
stilul său original și profund personal. Operele sale au explorat teme precum iubirea, existența și
natura umană, câștigând aprecierea atât în țară, cât și în străinătate.
Poezia "Leoaică tânără, iubirea" apare în cel de al doilea volum al autorului "O viziune a
sentimentelor" publicat în 1964, volum ce surprinde iubirea ca sentiment extatic, o forţă
cosmică ce guvernează întreg universul poetic. În acest sens, viziunea asupra lumii a lui Nichita
Stănescu este în strânsă legătură cu viziunea acestuia asupra iubirii.
Numit „al doilea modernism”, neomodernismul este un curent literar care se dezvoltă în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, între anii 1960-1970, apărut ca reacție la realismul
socialist. Neomoderniştii destramă retorica socială a versurilor şi îndeamnă la solidaritatea
artistului cu suferinţele celor din jur. Curentul este caracterizat de ambiguitatea limbajului
poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea mateforei și înnoirile prozodice.
O primă trăsătură neomodernistă a poeziei o reprezintă înnoirile prozodice. Viziunea
insolită asupra sentimentului este concretizată în imaginea leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul
vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul
devine victima unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa.
O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele
surprinzătoare: „Leoaică tânără, iubirea“; „un cerc, de-a-dura“, „privirea-n sus țâșni,/ curcubeu
tăiat în două“. De asemenea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de
interpretare. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului cu
inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un univers
propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația, reflecția,
rostirea poetică( sugerate de metaforele „sprânceană“, „tâmplă“, „bărbie“). Creația izvorăște din
iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.
Tema operei este constituită de consecințele pe care iubirea, care năvălește ca un animal
sălbatic în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic atât cu lumea
exterioară, cât si cu sinele.
O primă secvență ilustrativă a temei este scena vânătorii în prima strofă care scoate în
evidență atributele iubirii: sălbatică, necruțătoare, puternică.Violența revelației este sugerată de
imaginea colților albi și de sugestia rănirii: „Colții albi mi i-a înfipt în față“.
O altă imagine poetică semnificativă o reprezintă strofa următoare, situat în centrul lumii
sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor. El se afirmă ca sursă de energie
afectivă : „Și deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a dura“. Viziunea poetică a
universului pulsatoriu și în expansiune, perceput prin simțuri aparent autonome, ca privirea și
auzul, se completează prin imaginea universului ca un cerc, simbol al perfecțiunii. Așadar,
cercul, „rotirea“ simbolizează metamorfoza.
Un prim element de structură și compoziție este titlul. Astfel, titlul poeziei indică tema,
dragostea, care este comună tututor textelor din volum. În sens denotativ, acesta reprezintă un
grup nominal denumind sentimentul dragostei, prin asocieri cu un animal de pradă, periculos,
dar nobil,o leoaică, o superbă sălbăticiune, regina tuturor animalelor. Asemănarea dintre leoaică
și iubire arată caracteristicile acestui sentiment: spontaneitate, agresivitate, viclenie, forță,
prospețime, vitalitate. Cât privește sensul conotativ, structura din titlu este o metaforă explicată,
originală prin capacitatea de a conferi concretețe sentimentului, proiectat ulterior în plan
cosmic. Iubirea este, mai întâi, o realitate copleșitoare, un ritual cinegetic, agresiv prin
intensitate, dar aspru, prin semnificație. Titlul susține idea că iubirea este un sentiment complex,
delicat, dar și răvășitor. Întâlnirea cu aceasta nu este altceva decât o vânătoare simbolică, în
timp ce îndrăgostitul este un vânat pasiv.
Un alt element de structură semnificativ este structura poeziei.Poezia este structurată
în trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.
Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire care ia forma unei tinere
leoaice agresive care îi sare „în față” poetului având efecte devoratoare asupra identității sinelui.
Pronumele la persoana I,„mi”,„mă”,„m” arată că poetul era conștient de eventualitatea ivirii
sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare/mai demult”, dar nu se aștepta ca acesta
sa fie atât de puternic, să aibă atâta forță devastatoare: ,„m-a mușcat leoaica, azi, de față”.
Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate întâlniri cu un
sentiment nou, necunoscut – iubirea, care degajă asupra sensibilității eului poetic o energie
omnipotentă, extinsă asupra întregului univers:„Și deodată-n jurul meu natura”. Forța agresivă
și fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor
concentrice, ca simbol al perfecțiunii: „se făcu un cerc de-a dura,/când mai larg când mai
aproape,/ca o strângere de ape”. Poetul se simte în acest nou univers un adevărat „centrum
mundi”, un nucleu existențial care poate reorganiza totul în jurul său dupa alte percepții, cu o
forță impresionantă.
Privirea ca și auzul care se înalță „tocmai lângă ciocârlii”, sugerează faptul că apariția
iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii percepută cu toate simțurile.
Curcubeul, simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar și fascinant ca și
iubirea sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin
al poetului.
Strofa a treia revine la momentul inițial,„leoaicặ arămie/cu mișcările viclene” fiind
metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic își pierde
contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simțurile se estompează:”Mi-am dus mâna la
sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,\dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu se mai recunoaște
simțindu-se confuz și bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic.
Poetul identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare ci „arămie”. El știe că
iubirea este perfidă, are „mișcările viclene” dar fericirea trăită acum vine dupa o perioadă eternă
a vieții,„un deșert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea ca forma a spiritului învinge timpul
dând energie și profunzime vieții: „înc-o vreme,/și-ncă-o vreme…”. Sau poate, temător, eul liric
este nesigur, nu poate ști cât timp iubirea îl va ferici.
Poezia "Leoaică tânără, iubirea" de Nichita Stănescu trasează o incursiune profundă în
natura iubirii și a existenței umane. Prin intermediul metaforelor și al simbolurilor, autorul
explorează subtilitățile relațiilor interumane și ale vieții în sine. Leoaica devine un simbol
puternic al feminității, puterii și protecției, în timp ce puii săi reprezintă fragilitatea și
dependența. Poezia reflectă și asupra ideii că iubirea poate fi atât o sursă de înțelegere și
bucurie, cât și de durere și pierdere.