Mureșan Mădălina – Ioana

Clasa a X-a A1

Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Nichita Stănescu a fost un scriitor postbelic a cărui operă se încadrează în neomodernism.

Poezia Leoaică tânără, iubirea apare în cel de-al doilea volum al autorului ‘’O viziune a sentimentelor’’
publicat în 1964, volum ce surprinde iubirea ca sentiment extatic, o forță cosmică ce guvernează
întreg universul poetic. În acest sens, poezia stănesciană aparține curentului neomodernist prin faptul
că poetul reinterpretează un mit, iubirea metamorfozându-se într-o ,,leoaică tânără”, prin subtilitatea
metaforei și insolitul imaginilor artistice, metaforele și comparațiile fiind prea puțin obișnuite.

Neomodernismul este un curent literar apărut în perioada postinterbelică, care urmărește

întoarcerea la valorile modernismului interbelic, recuperarea, redimensionarea liricului, într-un
context cultural dominat de cenzură, de cerința rigorii unor specii precum: oda, poemul epic, și mai
ales abordarea principiilor estetice de creație în favoarea celor ideologice.

În primul rând, titlul artei poetice este un element paratextual ce identifică o creație, un
motiv anticipativ cu valoare simbolică întrucât avertizează cititorul asupra universului poetic înfățișat.
Metafora explicată apozițional ,,iubirea’’ care stabilește o identitate între un sentiment, iubirea și un
simbol concret ,,leoaica’’. Alegerea simbolului nu este întâmplătoare, leul, în dicționar reprezentând
expresia bucuriei de a trăii, a puterii nobile, implicit, a puterii divine ce marchează intensitatea și
forța celui mai uman sentiment, iubirea. Această confesiune lirică a lui Nichita Stănescu este una
modernă prin intensitatea metaforei centrale a textului ,iubirea văzută ca o leoaică tânără, prin
ambiguitatea mesajului poetic, prin noutăți prozodice precum versul liber sau îngambamentul:
„Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă.” Ține de neomodernism prin concretizarea
abstractului :iubirea-sentiment abstract- asociată cu leoaica- element concret și prin amplificarea
simțurilor: atingere, auz, văz.

Astfel, tema o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu
lumea exterioară și cu sinele totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul sensibilității poetice.
Legătura cu sinele se reflectă în imaginile din prima secvență, când vitalitatea sentimentului „leoaică
tânără” copleșește ființa poetului: „mi-a sărit în față” și îl năucește surprinzător, ca un atac
neașteptat. Pe lângă apariția bruscă, iubirea poate aduce cu ea și durerea, dramatismul neîmplinirii
ei, așa cum reiese din imaginea vizuală: „colții albi mi i-a înfipt în față”. Viziunea despre lume a
autorului este una neomodernistă prin emoția, trăirea profundă a sentimentelor și sensibilitate
profundă, asemănătoare cu cea romantică. Ambiguitatea, o particularitate esențială acestei estetici,
la nivel tematic permite două interpretări: ca poezie de dragoste și ca artă poetică, în ambele existând
o descriere a stării de extaz produsă de clipa revelației. Inovatoare este însă viziunea exuberantă a
eului îndrăgostit asupra lumii. ,, Se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o
strîngere de ape.”, este o secvență semnificativă ce ilustrează transformarea lumii în cerc, simbol al
perfecțiunii, prin puterea iubirii, face posibilă transcenderea spațiului tridimensional. O altă trăsătură
esențială sunt motivele poetice, motivul leoaicei- simbol al iubirii ca pasiune, motivul sprâncenei ,,
mi-am dus mâna la sprânceană’’ fiind expresia cunoașterii prin contemplație, motivul tâmplei și al
bărbiei, ca expresie a cunoașterii raționale și, implicit, a cuvântului ce redă modificarea relațiilor eului
liric cu lumea și mai ales cu sinele.

În al doilea rând, structura poetică este alcătuită din trei strofe inegale, în care se utilizează
tehnica îngambamentului, tehnică specifică acestui curent artistic. Compozițional, poezia se
Mureșan Mădălina – Ioana
Clasa a X-a A1

organizează în două planuri: planul eului liric îndrăgostit și planul iubirii. Prima strofă exprimă
vizualizarea sentimentului de iubire care ia forma unei tinere leoaice agresive care îi sare „în față”
poetului având efecte devoratoare asupra identității sinelui. Pronumele la persoana I,„mi”,„mặ”,„m”
arată că poetul era conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pậndise-n
încordare/mai demult”, dar nu se aștepta ca acesta sa fie atât de puternic, să aibă atâta forță
devastatoare: ,„m-a mușcat leoaica, azi, de față”. Alternanța ,,mai demult’’ și ,,azi’’ arată că inițială a
fost pândă, iubirea ca un animal de pradă, așteptând momentul prielnic pentru a ataca, momentul
când poetul este pregătit de nuntire.

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate întâlniri cu un sentiment

nou, necunoscut – iubirea, care degajă asupra sensibilității eului poetic o energie omnipotentă,
extinsă asupra întregului univers:„Și deodată-n jurul meu natura”. Forța agresiva și fascinantă a iubirii
reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al
perfecțiunii: „se făcu un cerc de-a dura,/când mai larg când mai aproape,/ca o strângere de ape”.
Poetul se simte în acest nou univers un adevarat „centrum mundi”, un nucleu existențial care poate
reorganiza totul în jurul său dupa alte percepții, cu o forță impresionantă. Privirea ca și auzul care se
înalță „tocmai lângă ciocârlii”, sugerează faptul că apariția iubirii este o manifestare superioara a
bucuriei supreme, a fericirii percepută cu toate simțurile, mai ales că se spune ca ciocârlia este
pasărea care zboara cel mai sus și are un viers cu totul aparte.. Curcubeul, simbol al unei fericiri
nesperate, poate semnifica un fenomen rar și fascinant ca și iubirea sau poate fi un adevărat arc de
triumf, de izbậndặ cereascặ, reflectat în sufletul prea plin al poetului.

Ultima strofă, revine la momentul inițial,„leoaicặ arặmie/cu mișcările viclene” fiind metafora
iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic își pierde contururile sub
puterea devastatoare a iubirii, simțurile se estompează: ”Mi-am dus mậna la sprậnceană,/la tậmplă și
la bărbie,\dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu se mai recunoaște simțindu-se confuz și bulversat de
„atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Poetul identifică sentimentul, nu mai este
o „leoaică tânără” oarecare ci „arămie”. El știe că iubirea este perfidă, are „mișcările viclene” dar
fericirea trăită acum vine după o perioadă eternặ a vieții, „un deșert”, care capătă brusc „strălucire”.
Iubirea ca forma a spiritului învinge timpul dậnd energie și profunzime vieții: „înc-o vreme,/și-ncặ-o
vreme…”. Sau poate, temặtor, eul liric este nesigur, nu poate ști cât timp iubirea îl va ferici. Poezia este
o romanța cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufleteasca
ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilității eului poetic, înălțându-l în centrul lumii care, la
rândul ei, se reordonează sub forța miraculoasa a celui mai uman sentiment.

În concluzie, elemente neomoderniste: pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul

reflexiv, asocierea mai multor teme: iubirea și cunoașterea lumii, noutatea viziunii poetice,
surprinzătoarele asocieri metaforice, concretizarea prin limbaj a unor abstracțiuni, sunt elementele
care încadrează acest text poetic în tendința neomodernistă, implicit, într-o viziune erotică inedită și
sălbatică.