Leoaică tânără, iubirea

-NEOMODERNISM-

Nichita Stănescu

În perioada postbelică literatura este anexată politicii, devenind un instrument de

propagandă care duce la degradarea esteticului, în măsura în care este încălcată
libertatea de exprimare și se pierde legătura cu tradiția interbelică. Începând cu
deceniul șapte al secolului trecut, literatura recâștigă autonomia esteticului grație unei
noi generații de scriitori, numită generația șaizecistă sau neomodernistă. Ruptura
de ,,obsedantul deceniu” este marcată de apariția, în anul 1960, a volumului de debut
al lui Nichita Stănescu, intitulat ,,Sensul iubirii”. Poezia acestui scriitor își fixează
rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o vizune nouă, inedită asupra
creației și a lumii.

Reprezentativă pentru viziunea neomodernistă a poetului este creația

literară ,,Leoaică tânără, iubirea”, publicată în anul 1964. Este considerată o
capodoperă a liricii erotice românești, individualizându-se prin transparența imaginilor
și proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției. Eul liric este
profund marcat de intensitatea sentimentului devorator, iubirea, datorită acestui
aspect, poezia devine o artă poetică erotică, evidențiind transformările induse de
inocularea iubirii.

REPER 1- EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSATURI CARE PERMIT ÎNCADRAREA ÎNTR-UN

CURENT LITERAR

Creația lui Nichita Stănescu aderă la estetica neomodernistă prin faptul că discursul
liric reflectă conceptul de poezie intelectualizată, poezia devenind un act artistic
asumat. Artistul preia ideile și principiile de creație ale predecesorilor săi, pe care le
reconstruiește dintr-o perspectivă inedită, ce poartă vizibil amprenta noului curent
literar. Astfel, de la Mihai Eminescu preia ideea erosului perceput ca ,,suferință dureros
de dulce”, de la Arghezi tehnica introducerii unor cuvinte ,,dure”, de la Lucian Blaga,
proiecția filosofică, iar de la Ion Barbu preia modelul încifrării discursului, ermeticul,
geometrizarea lirică.
 Ambiguitatea limbajului, conferită de utilizarea frecventă a metaforei, reprezintă o
altă trăsătură specifică neomodernismului. În acest sens, organizarea ideilor poetice se
face în jurul unei imagini realizate prin comparația amplă a elementului abstract, de
ordin spiritual, iubirea, cu un aspect al lumii materiale, leoaica. Această ambiguizare
permite interpretarea textului dintr-o dublă perspectivă: atât prin prisma unui mit
erotic modern, cât și din perspectiva unei cosmogonii care surprinde modul în care se
naște textul poetic.

REPER 2- PREZENTAREA MODULUI ÎN CARE TEMA SE REFLECTĂ IN TEXT, PRIN DOUĂ

SECVENȚE POETICE

Tema poeziei o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra relației eului
poetic cu lumea exterioară și cu sinele, năvălind ca un animal de pradă în spațiul
sensibilității poetice. Astfel, tema abordată este una tipic neomodernistă: iubirea
percepută ca formă de cunoaștere a sinelui și a lumii.

Această perspectivă asupra erosului este evidențiată încă din prima secvență poetică,
care dobândește aspectul unei confesiuni lirice. Metafora din titlu, reluată în primul
vers, asociază ,,leoaică tânără” cu sentimentul de iubire, abstractizarea concretului
fiind un procedeu întâlnit în lirica stănesciană. Este surprins momentul instalării și al
concretizării iubirii, reliefând o vânătoare ritualică, întrucât leoaica pândește: ,,mă
pândise-n încordare mai demult”; și atacă prada: ,,mi-a sărit în față”, ,,m-a mușcat
leoaica, azi, de față”. Experiența eroului este atemporală, adverbul ,,azi” actualizează
iubirea, aducând-o în prezentul imediat. Întâlnirea se petrece spontan și valorifică în
manieră neomodernistă mitul zburătorului, iubirea fiind percepută de către eul poetic
ca sentiment extatic. Însă, în ciuda spontaneității cu care apare, sentimentul există în
sufletul eului poetic, în stare latentă, remarcându-se caracterul viclean al iubirii și
imposibilitatea sustragerii. Structura ,,colți albi” creează o imagine oximoronică ce
sugerează pe de o parte, brutalitatea și agresivitatea, ,,colții” iubirii, pe de altă parte,
puritatea acesteia prin sugestia albului și surprinde instalarea iubirii ca certitudine.
Reiterarea cuvântului ,,față” evidențiază efectele percepției eului poetic în raport cu
natura cât și cu sinele. Verbele la perfect compus ,,a sărit”, ,,a înfipt”, ,,a mușcat”
proiectează momentul întâlnirii ființei cu iubirea într-un plan al trecutului, iar
premeditarea atacului este sugerată prin verbul la mai mult ca perfect: ,,Mă pândise-n
încordare”. Pronumele personal la persoana I, ,,mi”, ,,m-” potențează confesiunea
eului liric, el devine conștient de eventualitatea inoculării sentimentului de dragoste,
dar nu se aștepta ca acesta să fie atât de puternic.

A doua secvență poetică accentuează efectul întâlnirii neașteptate cu noul sentiment

care pare să-și extindă influența asupra întregului univers: ,,Și deodată-n jurul meu,
natura/Se făcu un cerc de-a dura”. Forța fascinantă a iubirii reordonează lumea după
legile ei proprii într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecțiunii: ,,se făcu
un cerc de-a dura/când mai larg, când mai aproape/ca o strângere de ape”. Cercul are
semnificație dublă: simbol al perfecțiunii, creează o imagine cosmogonică în raport cu
lumea acvatică: ,,Se făcu un cerc de-a dura[...]/ca o strângere de ape”, fiind o sugestie
a unei noi geneze. Cercul poate sugera și forma unui inel, în spiritul ideii de consacrare
a iubirii. Eul contaminat de iubire se transformă într-un Demiurg al unui univers ce stă
sub semnul perfecțiunii. Dragostea este percepută ca o formă de trăire dionisiacă, prin
care ființa dematerializată poate accede spre o altă dimensiune a existenței, într-o
lume a ideilor. Versul ,,Și privirea-n sus țâșni” sugerează proiectarea ființei poetice prin
intermediul simțurilor, după principul armoniei absolute: ,,curcubeu tăiat în două”.
Sugestia acestui fenomen rar este aceea de extaz erotic, iar autorul asociat ciocârliei
subliniază perfecțiunea muzicală. Ființa dominată de sentimentul iubirii conștientizează
schimbarea definitivă, exprimată prin verbul la perfect compus: ,,Mi-am dus mâna la
sprâncene, la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai știe”. Eul observă schimbările la
nivel senzorial, mâna, tâmpla și bărbia constituind motive ale cunoașterii prin văz, ale
contemplației și cunoașterii prin intermediul logosului. Repetarea conjuncției ,,și” are
rolul de a descrie succesiunea momentelor unei vieți încărcate de iubire, în care
sentimentele dominante sunt fericirea și împlinirea. Metafora ,,deșert în strălucire”
subliniază noua lume creată sub influența iubirii și imposibilitatea evadării din această
lume. Finalul readuce imaginea leoaicei, devenite ,,arămie”, cu ,,mișcări viclene”, însă
la fel de devoratoare pentru eul poetic. Repetiția ,,încă-o vreme,/și-ncă o vreme...”
proiectează sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit și incert, iar punctele de suspesie
exprimă starea de nesiguranță a îndrăgostitului care știe că sentimentul este înșelător”.

REPER 3- ILUSTRAREA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ, DE COMPOZIȚIE ȘI DE

LIMBAJ

Viziunea neomodernistă se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de

compoziție și de limbaj ale textului poetic. Titlul, în acord cu semnificațiile întregului
volum ,,O viziune a sentimentelor”, este o metaforă prin care iubirea, ,,sentiment”,
este definită printr-o imagine vizuală, ,,o viziune”. Pornind de la această metaforă,
poezia se constituie cu o alegorie a primei iubiri care pătrunde năvalnic în sufletul
tânărului îndrăgostit. Simbolul leoaicei tinere a fost interpretat și ca ipostază a
combustiei creatoare, actul cunoașterii implicând noțiunea de sacrificiu.
Termenul ,,leoaică” are mai multe conotații: femenitate, agresivitate, pasiune,
cruzime; iar epitetul ,,tânără” sugerează ,,vârsta de aur a dragostei”.

Simetria textului se realizează prin cele două imagini ale iubirii: ,,leoaică” de la
început și de la sfârșit, ,,leoaică tânără” și ,,leoaică arămie”, ca două percepții diferite
ale eului asupra lumii, sugerând faptul că transformarea este ireversibilă.

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susținută de limbajul expresiv,

conținând cuvinte și expresii stilului colocvial: ,,mă pândise”, ,,i-a înfipt”, ,,de-a
dura”, ,,țâșni”, ,,alene”. Verbele la perfect simplu sugerează ideea că iubirea este un
sentiment nou, abia întâlnit, exprimând o acțiune recentă cu efecte năucitoare asupra
îndrăgostitului: ,,se făcu”, ,,țâșni”, ,,o-ntâlni”.

Imaginea inedită se remarcă prin transparență, dinamism și sugestie pentru iubire,

întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă. Poetul inovează la nivelul
figurilor de stil, epitetele evoluează spre metafore, ,,curcubeu tăiat în două”, iar
comparația ,,ca o strângere de ape” sugerează faptul că putem asista la o nouă geneză
a eului liric. Povestea întâlnirii cu iubirea este redată într-o structură poetică modern,
prin renunțarea la clasicele elemente de prozodie. Varietatea trăirilor este surprinsă
prin intermediul a trei secvențe inegale ca întindere, cu o metric variabilă li un ritm
interior, iar cursivitatea ideilor este asigurată de tehnica ingambamentului.

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este un imn închinat iubirii ce propune un mod de
receptare profund subiectiv al acestui sentiment, înțeles ca modalitate de a exista a
eului în lume. Poezia situează acest eu în central unui univers pe care îl reconstruiește
din temelii și în care dragostea generează o stare de fascinație convertită în experiența
unică. Prin ea, timpul se comprimă, făcând loc eternității.