Leoaică tânără, iubirea!

De Nichita Stănescu

După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi ,Nichita Stănescu este al treilea inovator al
limbajului poetic în literatura română!

Neomodernismul este o orientare din anii 1960 1970 ce promovează redescoperirea

sensibilității creatoare a emoției estetice și înnoirea limbajului poetic;presupune o revigorare
a poeziei și a formelor de expresie.Poeții neomodernisti precum Nichita Stănescu ,Marin
Sorescu ,Cezar Baltag sau Ana Blandiana refac legătura cu poezia interbelică.Pentru Nichita
Stănescu neomodernismul reprezintă întoarcerea la lirism ,noutatea expresiei
poetice!Efectul asupra limbajului constă în ambiguitatea, în aparența de nonsens și de
absurd; cititorul este pus în ipostaza unui căutător de sensuri ascunse.

Poezia "Leoaică tânără, iubirea" face parte din volumul "O viziune a
sentimentelor"(1964),tema volumului fiind dragostea ca stare de certitudine.

Apartenența poemului la neomodernism se evidențiază prin ineditul abordării temei,

ambiguitatea planurilor și a limbajului poetic,insolitul imaginilor artistice,subtilitatea metaforei,
înnoirile prozodice realizate prin vers liber și ingambament, reprezentarea abstractului în
concret.

Lirismul este subiectiv, eul liric este situat în centrul unui univers pe care îl reconstruiește
din temelii.Discursul liric se constituie sub forma unde unei confesiuni subiective a unui eu
creator de lume. Ipostazele lirice sunt duble: îndrăgostitul și creatorul, poezia fiind atât o artă
poetică, cât și lirică erotică.

Tema poeziei este întâlnirea cu iubirea sau inspirația poetică, ca "întâmplare a ființei" și
atitudinea ființei la această întâlnire.Apariția bruscă iubiri transformă definitiv percepția
bărbatului îndrăgostit asupra lumii, el face o mărturisire a propriei cosmogonii.

Motivul recurent,central, este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune, dar și
pentru muza,inspirația creatoare.

Titlul este o definiție a iubirii, a poeticității, este o metaforă explicită propunând o

perspectivă nouă ,iubirea ca animal de pradă feroce.

Primul vers al poeziei, incipitul, reia titlul si anulează sugestia violenței înlocuind-o cu cea
a puterii, a forței, dar și a eleganței ,a nobleții, prin simbolul leoaicei.

Compozitional, poezia are trei secvente lirice, corespunzătoarea celor trei e tunedile strofe:
întâlnirea cu iubirea / creația; metamorfoza universului, constatarea transformării ireversibile
a fiinţei. Schimbarea timpului verbal (de la perfect compus la perfect simplu și prezent) şi
adverbul de timp ("azi", "dodată”, "înc-o vreme / şi-ncă-o vreme") redau ieșirea din timpul
cronologic și intrarea îndrăgostitului / creatorului într-un timp circular, mitic, al iubirii / creației.
 Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii / leoaică de la începutul şi sfârşitul
poeziei, lar relațiile de opoziție se manifestă în cea de-a doua secvență poetică, la nivelul
metamorfozei ființei și-a universului transformat în „cerc, de-a dura".

Prima secvență surprinde momentul întâlnirii bruşte şi dureroase cu iubirea / inspirația

poetică, atacul fiind după îndelungă așteptare,mai demult". Apariţia sentimentului este
nǎucitoare, imaginea „colților albi" sugerează şocul întâlnirii cu leoaica. Repetarea obsesivă
a cuvântului,faţă" întăreşte ideea întâlnirii frontale, acaparatoare, devoratoare.

În cea de-a doua secvenţă poetică, o descriere cosmogonică, este prezentată recrearea
universului sub influența iubirii. Universul interior şi exterior este reconstruit, lar rezultatul îl
reprezintă modificarea fundamentală a percepției omului / poetului asupra realității: „natura
se făcu un cerc de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape".
Cercul este simbol al perfecțiunii, are în centru eul creator. Simțurile contribuie la starea
extatică, la înălţarea prin iubire / creație și privirea... curcubeu, „auzul o-ntâlni".

A treia secvență concretizează efectele întâlnirii cu iubirea sau cu inspirația. Lumea

recreată după legile iubirii, inspirației include şi ființa lirică. Poetul nu se mai recunoaște,
transformarea este ireversibilă „Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie / Dar
mâna nu le mai ştie".

Finalul poeziei ilustrază faptul că întâlnirea cu iubirea scoate ființa umană de sub legile
lumii fizice şi-o proiectează în eternitate. Repetiția finala „înc-o vreme / și-ncă-o vreme"
poate sugera atât eternitatea, cât și efemeritatea.

Limbajul poetic este dominat de expresivitate și sugestie. Câmpul semantic al fiinţei este
realizat prin structuri lexicale cu valoare de simbol: „în față”, „privirea”, „auzul", „mâna”,
„sprânceană”. Acestea, asociate gesturilor, denumesc o cunoaștere senzitivă a Lumii.

Poezia are trei strofe şi 24 de versuri libere. Forma modernă reprezintă o eliberare a
rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideilor şi sentimentelor poetice. Expresivitatea
provine si din asocierile semantice inedite, care alătura sfera vanatorii cu cea a revelatiei cu
cea a corpului, aparent banala. Aceasta ascunde însă în concretul ființei absolutul
sentimentului de iubire. Ambiguitatea este produsa de metaforele insolite: un cerc de-a dura.

Poezia este o artă poetică neomodernistă pentru că interesul autorului vizează relația poet
- lume, poet - creație și identifică poezia cu creația.

Viziunea despre lume, in textul liric surprinde capacitatea ființei omului de a se transforma
sub imperiul iubirii/inspirației. Creația izvoraste din iubire si il proiectează pe creator in
eternitate,transformandu-l într-un demiurg.

Nicolae Monolescu sustine că poezia lui Nichita înfățișează "O lume a stărilor de suflet
substanțială densă în care sentimentele se ating ,se lovesc si se ramesc".