,, Leoaică tânără, iubirea”

-neomodernsim-

De Nichita Stanescu

Neomodernismul poetic sau generația '60 a însemnat o revigorare a poeziei, o

revenire a discursului liric interbelic la formele de expresie metaforice, la
imagini artistice, la reflecții filozofice. Poeții acestei perioade se întorc, după
perioada întunecată a realismului socialist la: metafore subtile, la ironie, la
marile teme filozofice, la mit și intelectualism.

După Eminescu și Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al

limbajului poetic în literatura română, actualizând lirica lui Barbu(ermetism) și a
lui Eminescu(expresivitate).

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea" face parte din volumul ,,O viziune a
sentimentelor" care are ca temă centrală iubirea și a apărut în 1964. Poezia a fost
considerată o „romanţă cantabilă", dar şi o meditație pe tema iubirii ca aventură
existențială, ca unică formă de existență. Capodoperă a liricii erotice
româneşti, ,,Leoaică tânără, iubirea" se individualizează prin transparenţa
imaginilor şi proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria
compoziţiei.

Tema poeziei este constituită de consecințele pe care iubirea intensă, năvălind ca

un animal de pradă în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului
poetic cu lumea exterioară și cu sinele totodată. Tema dezlegată încă din titlu
prin apoziție este o metaforă ce sugerează că iubirea este frumoasă, agresivă,
puternică, tânără, jucăușă, iar întâlnirea cu ea fiind o revelație.

Titlul este o metaforă în care transparența imaginilor sugerează extazul poetic la

apariția neașteptată a iubirii văzute sub forma unui animal de pradă,
agresiv ,,Leoaică tânără", explicitată chiar de poet prin apoziția ,,iubirea".

Poezia este alcătuită din trei strofe inegale, cu vers liber, în care se utilizează
tehnica ingambamentului modalitate de expresie liberă a ideilor şi sentimen-
telor scriitorului. Celor trei strofe le corespund trei secvențe lirice, prin care se
surprinde evoluția raportului artist-iubire/creație-timp: întâlnirea cu iubirea,
metamorfoza universului exterior, metamorfoza sinelui. Compozițional, poezia
se organizează pe două planuri: • planul eului îndrăgostit, redat prin mărcile
subiectivității; planul iubirii, redat de simbolul „leoaică" și de verbele care
descriu acțiunea ei agresivă: „m-a muşcat", „a înfipt", „pândise".

Subiectivitatea lirismului este asigurată de pronumele la persoana I: „mi" „ma",

„m-", de verbe la persoana I: „am dus", precum şi de adjectivul pronominal:
„meu" care potențează confesiunea poetică.

Prima secvență lirică surprinde întâlnirea cu iubirea văzută ca un animal de

pradă. Predomină cuvintele din câmpul lexico-semantic al vânătorii: „Mi-a sărit
(în față)", „ma pândise", „colții albi", „i-a înfipt", „m-a muşcat ", care surprind
sensurile alegorice ale textului, făcând trimitere la mitul animalului devorator,
adică la agresivitate şi renaștere. Alternanța „mai demult" – „azi" arată că
inițială a fost pânda, iubirea ca un animal de pradă aşteptând momentul prielnic
pentru a ataca, momentul când poetul este pregătit de „nuntire". De aceea,
Nichita Stănescu opune vagul temporal, redat de structura adverbială care
aminteşte de basm „mai demult", certitudinii lui „azi", ca expresie a intrării în
timp determinate de conştientizarea iubirii. Se sugerează astfel atât renaşterea, la
care conduce întâlnirea cu iubirea, cât şi revelarea unor noi sensuri ale
existenţei. Repetarea termenului „față" („mi-a sărit în față", „m-a muşcat de
față", „i-a înfipt în față") are valoare ritualică, definind ferocitatea iubirii, care
lasă semne vizibile asupra îndrăgostitului, semne eterne, care nu mai pot fi es-
tompate sau ascunse. Epitetul „colții albi" surprinde puritatea noului sentiment
care modifică ordinea existențială, devenind creator de lumi pentru ființa
îndrăgostită.

A doua secvenţă lirică surprinde efectele psihologice pe care conştientizarea

actului existențial al iubirii le are asupra perceperii universului de către eul
îndrăgostit. Secvența este construită în jurul unor imagini cosmogonice: a
cercului şi a apelor primordiale care surprind relația îndrăgostitului cu lumea, ce
capătă pentru el dimensiunile perfecțiunii, ale infinitului. Metafora „natura/se
făcu un cerc de-a dura", căreia i se asociază comparația cu evidente ecouri
eminesciene „când mai larg, când mai aproape/ca o strângere de ape", comunică
situarea eului în centrul universului, care se organizează în jurul său în cercuri
concentrice, dându-i atât sentimentul demiurgic: „în jurul meu", cât şi cel de
axis mundi: „când mai larg, când mai ațproape". Simțurile eului îndrăgostit
cunosc starea de beatitudine, de fericire deplină, sugerate prin motivul privirii şi
cel al auzului care tâşnesc în sus, depăşind limitele contingentului, al infinitului
lumii finite, atingând absolutul nemărginit. Pentru a reda această idee, Nichita
Stănescu se foloseşte de două simboluri: curcubeul și ciocârlia, ambele sugerând
absolutul, perfecțiunea, legătura teluric-cosmic. Se surprinde modul în care
iubirea spiritualizează ființa, îngăduindu-i accesul într-un spațiu sacru, spațiu pe
care-l percepe sinestezic, ca un cântec al bucuriei, al vieții, al păcii și fericirii.

A treia secvență a poeziei surprinde într-o manieră metaforică metamorfoza

îndrăgostitului a cărui proprie materialitate se spiritualizează: „Mi-am dus mâna
la sprânceană/ la tâmplă și la bārbie/dar mâna nu le mai știe". Succesiunea de
metonimii (sprânceană – cunoaşterea prin contemplație; tâmplă – cunoaşterea
rațională; bărbie – cunoașterea prin cuvânt) redă modificarea relațiilor eului
creator lumea, dar mai ales cu sinele. Sub puterea iubirii, existenţa poetică se
transformă, devine „desert în strălucire", metaforă a infinitului şi a simbiozei
material-spiritual. Verbele la perfectul simplu dau dinamism discursului liric și
surprind spontaneitatea drumului spre absolut al simţurilor. lubirea este definită
acum prin metafora cromatică „leoaică arămie/cu mişcările viclene", care
definește o altă vârstă a iubirii, lipsită de efuziunile sentimentale ale începutului,
dar purtând în ea incandescența începuturilor. Prin această metaforă se creează
simetria între incipitul şi finalul poeziei, prin reluarea motivului leoaicei. Verbul
la perfectul compus „mi-am dus" redă desăvârşirea metamorfozei sinelui, iar
verbele la prezentul etern „alunecă", „trece" şi locuțiunea adverbială „în neștire"
sugerează persistenței iubirii. Repetiția „încă-o vreme/și-ncă o vreme..."
surprinde continua adâncire a emoţiei provocate de aventura cunoaşterii şi
autocunoaşterii, dar şi nostalgia eternității clipei de grație, a atingerii
absolutului, prin punctele de suspensie care încheie poezia.

Poezia este inovativă la nivelul limbajului prin ludicul verbal generat de

combinațiile inedite de termeni: „cerc de-a dura", „strângere de ape", „curcubeu
tăiat în douď", „alunecă-n neștire", prin abstractizarea limbajului concretizată în
imaginea leoaicei ca o corporalizare a iubirii, a curcubeului şi a ciocârliei ca
expresii ale stării de beatitudine, de extaz provocate de revelarea iubirii. Strofele
sunt inegale cu ritm aleatoriu, rimă imperfectă și măsură variabilă.

Poezia este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de

Nichita Stanescu, stare sufletească ce capăta puteri demiurgice asupra
sensibilității eului poetic, înălțându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se
reordonează sub forța miraculoasa a celui mai uman sentiment.