Leoaica tanara,iubirea

Nichita Stanescu

Poem cuprins in volumul "O viziune a sentimentelor" (1964), "Leoaica tanara, iubirea"
apartine primei etape a creatiei stanesciene. Poezia este o capodopera a liricii erotice romanesti
prin transparenta imaginilor, prin originalitatea metaforelor, dar si prin proiectia cosmica a
sentimentului.

Este o romanta cantabila, dar si o meditatie a carei tema este definirea iubirii cu
aventura esentiala a fiintei. Pentru poetul numit de contemporani "ingerul rebel", dragostea este
o suprema bucurie, un proces care spiritualizeaza si schimba din temelii fiinta, o descindere in
zonele abisale ale sufletului, acolo unde se nasc mituri.

Titlul, realizat prin alaturarea celor 2 substantive, pune sub semnul identitatii intre cea
mai minunata aventura a omului - iubirea - si leoaica tanara, agresiva, de o frumusete salbatica,
naturala, spontana.

Compozitional, poezia se alcatuieste din 3 secvente, evidentiate prin strofele inegale ca

intindere.

Prima secventa surprinde clipa revelarii iubirii. Ea se intemeiaza pe un scenariu epic - un

ritual cinegetic prezent si in probele de initiere a oricarui tanar. Sentimentul iubirii ia forma
agresiva a leoaicei care "pandise-n incordare mai demult". Intalnirea cu iubirea e violenta,
imprevizibila, avand forta unui impact fizic: "Coltii albi mi i-a infipt in fata / m-a muscat leoaica,
azi, de fata". Toata secventa e dominata de verbe, de cuvinte selectate dintr-un camp semantic
care trimite la motivul vanatorii. Numai ca prezenta activa, agresiva este salbaticiunea vanata,
nu vanatorul; subiectul gramatical al verbelor "(mi-) a sarint (in fata)", "(ma) pandise", "(m-)
muscat" este substantivul "leoaica". "Muscatura" leoaicei figureaza poetic revelarea brusca a
iubirii. Intalnirea fata-n fata a fiintei cu iubirea "se intampla" in absenta oricarui decor, intr-o
pustietate de inceput de lume.

Secventa a doua se opreste asupra efectului psihologic al neasteptatei intalniri,

raportand eul poetic la univers, la lumea de jos si la zaristea cosmica. "Muscatura" nu provoaca
durere, ci determina o metamorfoza a fapturii si chiar a intregului univers. Reluarea ritualica "in
fata, de fata" reprezinta o accentuare afectiva care motiveaza schimbarile surprinse in aceasta
secventa.

Trairea acuta a sentimentului are semnificatia unei "treziri", a unei noi geneze. Lumea
pare a se naste abia acum cu adevarat pentru faptura indragostita.

Elementele de cosmogonie sunt stilizate si reduse la doua simboluri esentiale: cel al

cercului rotitor si al apelor primordiale: "Si deodata-n jurul meu natura / se facu un cerc de-a
dura / Cand mai lat, cand mai aproape / ca o strangere de ape".
 Metafora "cercului de-a dura" aminteste de limbajul arghezian, iar comparatia "ca o
strangere de ape" pare un ecou peste timp al eminescianului. Se schiteaza astfel un fertil dialog
peste vremuri, prefigurand intertextualitatea ce va defini creatiile postmoderniste din etapa a III-
a - cea metalingvistica a creatiei eminesciene.

Eul rostitor se situeaza in centrul acestui univers "pulsatoriu": "cand mai larg, cand mai
aproape", ca punct fix si prezenta demiurgica mai intai "in jurul meu" si ca "axis munde" mai
apoi. Ivit in lumina, noul cosmos isi imprumuta culorile si armoniile sonore din universul launtric,
devenit deodata neincapator, al celui indragostit. Miscarea ascendenta a sufletului ce a
descoperit dragostea este sugerata prin motivul privirii: "si privirea-n sus tisni" si prin cel al
auzului, care deschid spre infinit, spre marginile sfiintei. Metafora "curcubeului taiat in doua" ce
izvoraste din launtrul fapturii iluminate de iubire propune o viziune neobisnuita asupra lumii
parca lipsite de forme, culori si de sunete proprii.

Dragostea spiritualizeaza fiinta, ingaduindu-i accesul intr-un spatiu sacru, in care se

nasc formele diverse ale lumii (percepute sinestezic) si izvoraste contecul inalt al ciocarliei: "Si
privirea-n sus tasni / curcubeu taiat in doua / si auzul o-ntalni / tocmai langa ciocarlii". Iubirea
devine astfel cantec inalt, oda a bucurei, celebrand soarele, lumina, caldura, viata (se poate
vorbi despre o simbolistica a ciocarliei - se spune ca e pasarea care zboara cel mai sus).

Secventa a treia surprinde transformarea fapturii celui care iubeste. Aceasta pare a se
naste si ea din nou dintr-un "desert in stralucire". Prin suita de metonomii: "tampla" numind
metaonimic gandirea, "spranceana" - cunoasterea prin contemplare, iar "barbia" - comunicarea
prin cuvant ce surprinde o noua relatie a eului cu sinele si cu lumea. Noua fizionomie poarta
semnele "leoaicei aramii" care "trece alene".

In evidenta antiteza cu sintagma "in incordare", miscarea lenta, insinuanta "vicleana"

trimite cu gandul la o alta varsta a iubirii. Noua ipostaza a superbei salbaticiuni sugereaza
temperarea si adancirea emotiei provocate de marea aventra a cunoasterii si autocunoasterii
prin iubire. Epitetul cromatic " aramie" invoca pictural bogatia de culori a sfarsitului amiezei
cosmice, vara.

Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv a sentimentului iubirii. Noutatea

viziunii poetice, surprinzatoarele asocieri metaforice, concretizarea, prin limbaj, a unor
abstractiuni dau poeziei o nota neomodernista.

In concluzie, impresia mea este ca ne aflam in fata uneia dintre cele mai frumoase
poezii, nu de iubire obisnuita, ci de iubire ca sentiment fatra de care suntem atat de muritori si
atat de pamanteni. "Leoaica tanara, iubirea" ne propune insa si un mesaj ascuns: iubirea te
poate face nepamantean si nemuritor.