Milea Cristina

Borsan Roxana

Opere moderniste
Lucian Blaga: “Izvorul nopții”
Tudor Arghezi: “Melancolie’

Ce este viziunea despre lumea?

VIZIUNEA DESPRE LUME (după germ. Weltanschauung) – termen filozofic, care
desemnează, în domeniul literaturii, modul de reflectare a realității într-o creație literară.
Modernism: Tendință literară și artistică apărută în sec al XX –lea; se opune
tradiționalismului și susține principii noi de creație. Teoreticianul modernismulu
românesc este Eugen Lovinescu, în a cărui viziune înnoirea poeziei românești se
realizează prin intelectualizarea emoției (teme filosofice, căutarea absolutului, neantul,
trecerea timpului, neliniștea existențială etc.), prin lărgirea surselor de inspirație, prin
accentuarea caracterului liric și reflexiv al poeziei și prin cultivarea unor tehnici
moderne.

Viziunea poetilor:
Lucian Blaga: Viziunea despre lume a unui poet – filozof, pentru care iubirea este un
miljoc de acces către tainele universal.
Tudor Arghezi: Viziune inedită, nonconformistă, în care urâtul devine sursă de
expresivitate: binele, valoarea există peste tot, misiunea poetului este aceea de a le
descoperi și de a transfigura artistic realitatea, oricât de degradata și de respingătoare
ar fi.
Comentarii a celor două opera:
I. IZVORUL NOPȚII
Idila "Izvorul noptii" de Lucian Blaga face parte din volumul de debut intitulat sugestiv
"Poemele luminii", din 1919. In conceptia lui Lucian Blaga, iubirea este singura cale de
patrundere in misterele lumii, de cunoastere a tainelor universului. Unul dintre
principalele sinonime ale "luminii", metafora revelatorie centraia a volumului, este
cunoasterea. Tema poeziei este iubirea.
Poezia "Izvorul nopții" este un scurt, dar profund omagiu adus frumuseții iubitei,
exprimat printr-o confesiune solemnă și plină de fiori.
Idila "Izvorul noptii" de Lucian Blaga face parte din volumul de debut intitulat sugestiv
"Poemele luminii", din 1919. In concepția lui Lucian Blaga, iubirea este singura cale de
Milea Cristina
Borsan Roxana

pătrundere in misterele lumii, de cunoaștere a tainelor universului. Unul dintre

principalele sinonime ale "luminii", metafora revelatorie centrala a volumului, este
cunoașterea.
Titlul poeziei sugerează fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt numiți printr-o
metafora revelatorie, "izvorul nopții", semnificând originea - "izvorul" - sentimentului de
iubire, ce capătă proporții cosmice, prin cuvântul "noapte".
Incipitul poeziei este reprezentat de vocativul emoționant și afectiv "frumoaso",
adresat iubitei de îndrăgostitul sensibil.. Vocativul "Frumoaso" ilustreaza, concis si
sintetic, perfectiunea fizica a iubitei, insumand toate trasaturile fizice si morale ale fetei
dragi.
Cuvantul "ochii" se constituie in cuvant-cheie al poeziei si apare de trei ori, sugerand
intensitatea sentimentului de admirate si extazul poetic. Aceeasi semnificatie o au si
metaforele "izvorul" si "o mare de-ntuneric". Cuplul este imaginat in momentul inserarii,
gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este directa, constatativa si plina de
admiratie: "Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri incat seara / cand stau culcat cu capu-n
poala ta". Pozitia indragostitilor predispune la visare, la meditatia premergatoare starii
de extaz de care este cuprins eul liric atunci cand priveste in ochii fermecatori ai iubitei.
Prozodia. Poezia nu este structural in strofe, metrica este variabilis, versurile de 3
silabe alternand cu cele de 12. Ritmul si rima lipsesc, iar muzicalitatea este data de
pauze dirijate de emotia poetului.
Poezia este alcatuita dintr-o fraza ampla, care contine o afirmatie constatativa" si
admirativa pentru frumusetea ochilor iubitei si o propozitie dezvoltata, ca o concluzie
emotionanta, inaltand dragostea la apogeu. Lucian Blaga cultivă versul alb (nu are rimă,
dar are ritm) – ritmul interior al sentimentelor structurează şi armonizează poezia.
Nivelul morfo-sintactic – poezia este construită ca o adresare directă către fiinţa
iubită, procedeul de care uzează poetul fiind invocaţia. Specifică stilului retoric,
invocaţia se realizează aici prin substativizarea adjectivului „frumoaso”, în cazul vocativ,
în primul vers al poeziei, iar în ultimul, prin metafora „lumina mea” în cadrul unui
oxymoron.
Nivelul lexico-semantic: Limbajul artistic folosit de poet nu are rol în notarea unei
stări de spirit, modalitatea de expunere nefiind descrierea- poetul urmăreşte mereu, prin
repetarea şi acumularea unor determinări diferite, să adâncească misterul ce se află în
ochii iubitei: „ochii (...) negri”, „ochii tăi, adâncii”
Nivelul figurilor de stil: Poetul se dovedeşte a fi un maestru al expresiei, apelând la o
serie de procedee stilistice de o mare expresivitate şi încărcătură emoţională.
Metafora din titlu „Izvorul nopţii”, este adâncită apoi în poezie, de alte două metafore:
„mare de întuneric”, „lumina mea”.
Milea Cristina
Borsan Roxana

Gradarea misterului se face atât prin enumeraţie („curge noaptea peste văi şi peste
munţi şi peste şesuri”), cât şi prin utilizarea epitetelor asociate ochilor.
Oximoronul surprinde, la prima vedere, prin asocierea neaşteptată: „Aşa-s de negri
ochii tăi, / lumina mea”
Alături de inversiuni („ţi-s ochii aşa de negri”, „tainic curge noaptea”, "asa-s de negri
ochii tai", care amplifica starea de extaz, de incantare a eului liric pentru misterul
iubirii.), asonanţele „capu-n poala ta / îmi pare”; „din care tainic curge” susţin
muzicalitatea versurilor, în lipsa rigorilor versificaţiei.
Concluzie: Erosul în lirica lui Lucian Blaga este, așadar, calea fundamentala de
pătrundere in misterele universului, căci, asa cum nota poetul, "nu sufletul se orientează
după natura, ci natura după suflet".

II. MELANCOLIE
Apărută în volumul Cuvinte potrivite (1927), poezia Melancolie, de Tudor Arghezi,
aminteşte, prin tematica şi prin mijloacele de expresie, de lirica eminesciană, de poezia
Lacul, cu care se pot stabili unele analogii, dar se pot identifica şi diferenţe notabile.
Comună cu poezia amintită este o lirică a aşteptării într-un decor natural specific, uşor
reprezentabil ca imagine artistică, în care însă tristeţea, melancolia se instaurează în
sinele eului liric nu prin absenţa fiinţei iubite, ca în poezia eminesciană, ci prin apariţia ei
în final, destrămând orizontul misterului: „Şi acum c-o văd venind / Pe poteca solitară, /
De departe, simt un jind / Şi-aş voi să mi se pară”, în opoziţie cu ultima strofă din Lacul:
„Dar nu vine... Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat
cu flori de nufăr”.
În esenţă însă, poezia Melancolie este o elegie pe tema trecerii timpului neiertător,
indiferent la condiţia umană, salvarea obţinându-se, în sens romantic, prin iubire. De la
început se observă că versurile, în aparenţă simple, exprimă sensuri existenţiale
majore.
Mai întâi, punctul de interferenţă a destinului uman cu cel înalt, cosmic, universal,
este
„ceasul de-ntâlnire”, clipă astrală a declanşării meditaţiei lirice, semn că eul poetic
accede în spaţii celeste supreme. Imaginea artistică se constituie din repere temporale
şi spaţiale caracteristice unei recuzite romantice: lacul este un motiv care străbate o
întreagă literatură, de la preromanticii englezi până la Eminescu.
Lacul este un „ochi al pământului” (G. Bachelard), mai mult chiar, o oglindă cosmică,
semnificată de metafora „perdeaua lui subţire”, prin care planurile terestru şi cosmic se
ating, se reunesc în adâncuri, axa de conexiune fiind redată, aparent simplu, printr-o
Milea Cristina
Borsan Roxana

metaforă surprinzătoare, „îşi petrece steaua acul”. Adâncul ce se tulbură, redând

neliniştea lirică, amplificată erotic, este chiar poarta de intrare într-un spaţiu oniric, al
visului de dragoste, învăluit în mister, un fel de văl care acoperă ţesătura spaţio-
temporală obişnuită. Steaua, element astral, al înaltului intangibil, completează cu un
punct de reper această imensă boltă ieşită din sfera timpului, marcând locul unde
atemporalitatea se transformă într-un caz particular, cu un singur sens, trecut - viitor, în
care se înscrie aşteptarea fiinţei iubite.
Aşteptarea creează, de altfel, această antiteză cvasieternă, timp cosmic / timp uman.
Percepţia timpului este un fenomen subiectiv, depinzând de starea psihică a celui care
îl receptează în mod diferit în diversele situaţii. Dilatarea imensă a clipei presupune o
eludare instantanee a timpului liniar, o apropiere de atemporal. „Ceasul de-ntâlnire” este
un moment al marilor corespondenţe temporale, care se vor amplifica prin relaţia timp
uman - timp universal. În acest moment, „Orele şi-au împletit / Firul lor cu firul mare”.
„Firul lor şi firul mare” sunt metafore expresive pentru marele caier, multidimensional,
din care se ţese timpul, reunind aici, prin trăire erotică, timpul banal, degradat, din sfera
terestră, şi timpul-netimp, existent numai în momentele originare ale lumii.
Sosirea iubitei marchează desprinderea din aceste sfere atemporale, regretul de a
numai putea reface statutul originar, creat prin acest „jind” al întâlnirii. Clipa, ca măsură
a duratei umane, comprimată la maximum, se risipeşte, se destinde, pentru a reveni în
făgaşul ei normal. Sentimentul de melancolie, dată de iluzia redobândirii condiţiei
paradiziace numai pentru un timp scurt (şi totuşi atât de lung). Într-o relativitate
benefică, seamănă cu acela creat de pierderea iubitei în Floare albastră, de Mihai
Eminescu.
Apariţia iubitei se face pe „poteca solitară”, revenirea la timpul real nefiind dorită,
creând sentimentul de melancolie. În clipa enormă de dinaintea întâlnirii este
condensată însăşi

esenţa iubirii dintre cei doi protagonişti, iar vederea iubitei înseamnă sfârşitul nedorit al
acestei stări de intemporalitate, de înfrângere a graniţelor rigide ale existenţei: „De
departe, simt un jind / Şi-aş voi să mi se pară”.
Poezia, structurată în trei strofe, cu rimă încrucişată, abab, cu un ritm predominant
trohaic, aparţine acelor „cuvinte potrivite”, menite să înfrângă monotonia existenţială, să
declanşeze bagheta fermecată a magiei anului care transformă „bubele”, „mucegaiurile”
şi „noroiul” în „frumuseţi şi preţuri noi”. Melancolia survine tocmai din incapacitatea
îndrăgostitului de a conserva clipa trecătoare, de a-i da un sens etern în momentele
sublime ale existenţei. Creatoare de metafore plasticizante, ermetice, potenţate de
metafora-simbol a titlului, poezia Melancolie se înscrie în tematica majoră a poeziei
argheziene, exprimând subiacent condiţia de răzvrătit a poetului, dreptul la timpul etern
pe care şi-l cere cu disperare.
Milea Cristina
Borsan Roxana

Imaginea artistică din poezia Melancolie are coordonate spaţio-temporale extrem de

sugestive. Surprinde, mai întâi, impresia de timp etern, relativizat, comprimat la
maximum, în intenţia de păstrare a clipei, asemănătoare cu aceea din eminesciana O
rămâi: „Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri”. Cealaltă componentă a
imaginii este aceea spaţială, a cadrului natural: lacul este tulburat până în străfunduri,
steaua suspendată îşi trimite „acul” în adâncul apei; într-o simetrie perfectă a planurilor,
„poteca” revelării iubitei este „solitară”. Prin urmare, metaforele timpului şi ale spaţiului
se combină, generând imaginea unui cadru de vis, în care iubita, creată de imaginaţia
atotcuprinzătoare a poetului-demiurg, se întrupează, se materializează, devine reală.

Asemănări între cele doua opere:

 Tema comuna:iubirea
 Titlurile contin cuvinte representative
 Sentimentele sunt proiectate intr-un cadru natural protejat de astrul nocturn
 Textele propun `personaje`(cu ghilimelele de rigoare, caci in genul liric nu exista
personaje) lirice(lacul, ochii iubitei) care devin adevarate simboluri lirice
 Iubita, la care se face referire in cele 2 texte, este o proiectie imaginara a
indragostitului, o fiinta asteptata si dorita, care nu beneficiaza insa de un portet
fizic sau moral explicit
 Natura preia sentimentele indragostitului, accentuand starea de melancolie
 Din punct de vedere stilistic, metaforele si simbolurile sunt representative
 Prezența cuvintelor cheie: ochii și lacul
 Imagism puternic

Deosebiri între cele doua opere:

 Titlurile sunt formate din cuvinte din planuri diferite, „izvorul noptii” aparținând
planului exterior, iar „melancolia” celui interior
 Lucian Blaga aduce un omagiu frumuseții iubitei, în timp ce Tudor Arghezi își
caută salvarea prin iubire
 Poezia lui Blaga este o adresare față de iubită, la polul opus Arghezi transmite un
mesaj asupra timpului
 Sentimentele transmise sunt diferite: fericirea datorată iubirii precum și
melancolia, tristețea
 Strofele au o structura diferită, fiecare autor având stilul său: „Izvorul nopții”`
dintr-o singura strofa, iar „Melancolie” din 3 catrene
Milea Cristina
Borsan Roxana

 Măsura versurilor diferă de la versuri lungi(8 silabe-Melancolie) până la versuri

scurte(3 silabe-Izvorul noptii) alcătuite dintr-un singur cuvânt:`Frumoaso`
 Rima diferită, inexistentă și contrar cea încrucișată
 Cadrele naturale prezentate sunt diferite, de exemplu în poezia „Melancolia”
cadrul natural este unul singur, nu își lărgeste orizonturile, în schimb, în cealaltă
poezie, orizonturile sunt depășite, nu mai este descris un singur loc: „tainic curge
noapte peste văi și peste munți și peste șesuri, acoperind pământul cu o mare de
întuneric;
 La Blaga iubirea e un mod de pătrundere în mister, iar la Arghezi se reia
salvarea
 În poezia „Izvorul nopții” eul liric se regăsește în ipostaza îndragostitului, iar în
„Melancolie” în ipostaza nostalgicului, nefiind întocmai fericit la apariția iubitei

Concluzie
Cu toate că ambii scriitori sunt moderni și textele lor abordează aceeași temă, stilul
fiecăruia diferențiază în mod constant viziunea acestora despre lume,ambele operele
devenind puncte de referință nu doar pentru estetica modernismului sau tema iubirii, ci
pentru întreaga literatură română.

Bilbliografie
https://1md.online/versuri/comentariu/blaga-izvorul-noptii
https://ro.scribd.com/doc/229414548/viziune-Despre-Lume-bac
https://www.poeziile.com/autori/Tudor-Arghezi/melancolie7214151221.php
https://pdfcoffee.com/melancolie