BLAGA - METAFORELE

Concep¡ia filozoficå a lui Lucian Blaga, ca ¿i poetica

misterului, dincolo de notele lor de pregnantå
originalitate, provin din cea mai bunå tradi¡ie romanticå a
filozofiei ¿i a gândirii estetice. Blaga a¿azå existen¡a
umanå sub orizontul misterului. Existen¡a umanå devine,
în limbajul lui Blaga, existen¡å întru mister ¿i revelare.
Poetica misterului se reflectå, înså, ¿i în felul
tropilor, în registrul figurativ.
Tot dintr-o poeticå a misterului decurge ¿i
împår¡irea în douå mari categorii a metaforelor: metafore
plasticizante ¿i metafore revelatorii, distinc¡ie operatå în
Geneza metaforei ¿i sensul culturii.
Metaforele plasticizante nu îmbogå¡esc cu nimic,
dupå Lucian Blaga, con¡inutul, semnifica¡ia faptelor, la
care se referå, ci sunt chemate så sporeascå doar carna¡ia
concretå a ideilor, a mesajului poetic. Func¡ia lor este pur
decorativå, exclusiv plasticizantå, fiind cerute de
dezacordul dintre concret ¿i abstrac¡iune. Acesta fiind
principalul lor izvor. Deci, ele exercitå, pur ¿i simplu, o
func¡ie compensatorie a limbajului.
Metaforele revelatorii, spre deosebire de cele
plasticizante, aduc un inevitabil spor în cunoa¿tere,
îmbogå¡esc, ca atare, con¡inutul, semnifica¡ia faptelor. ªi
aceasta, pentru cå metaforele revelatorii sunt de cu totul
altå naturå decât metaforele plasticizante ¿i au un cu totul
alt izvor, o cu totul altå origine.
Metaforele revelatorii rezultå din chiar modul
specific uman de a exista, din existen¡a ¿i orizontul
misterului ¿i al revelårii.
Ele î¿i propun - ca så împrumutåm limbajul filozofului
- revelarea cripticului unui mister deschis. Distinc¡ia
dintre cele douå categorii de metafore este operatå, de
Blaga, cu o extremå precizie: Metafora emanând din cele
douå izvoare, e limitatå mai presus de vicisitudinile
timpului, ale genezei sale.
1. Ea este chematå sau så compenseze insuficientele
expresii directe pentru un obiect, sau
 2. så reveleze laturi ¿i semnifica¡ii ascunse, reale sau
imaginare, ale unui obiect (Geneza metaforei ¿i
sensul culturii).
Poezia lui Lucian Blaga con¡ine pu¡ine metafore
plasticizante, în schimb, abundå în metafore revelatorii.
 LINIªTE
de Lucian Blaga

Poezia face parte din volumul Poemele luminii (1919)

care prefigureazå câteva tråsåturi definitorii ale eului
poetic în lirica lui Blaga.
Ipostaza cea mai definitorie a eului blagian este
aceea de fiin¡å tåcutå. Nu cuvântul este cel ce se
impune, ci contrarul såu, tåcerea, lini¿tea.
¥n cosmica tåcere, eul poetic devine un receptacul
pasiv al mi¿cårilor lumii; el comunicå în profunzime cu
universul. ¥n mitul orfic, lumina întunecatå a nop¡ii este
tåcere:
Atâta lini¿te-i în jur de-mi pare cå aud
cum se izbesc de geamuri razele de lunå.
Razele de lunå (lumina) ¿i întunericul din aceastå
metaforå revelatoare au sensul revelårii tåcerii în
limbajul poetic. Dincolo de faptul concret al razelor de
lunå, a cåror izbire de geam produce un sunet mut,
poetul laså deschiså o revelare a unui sens într-un
izomorfism al luminii ¿i al cuvântului (izomorfism:
rela¡ie, coresponden¡å între douå obiecte, fenomene etc.).
Imagina¡ia poeticå este mai interesatå de întuneric decât
de luminå, pentru cå lumina lunii e misterioaså numai
fiindcå se amestecå cu întunericul. ¥n acest amestec de
întuneric ¿i luminå, razele lunii reprezintå misterul, vraja
nepåtrunså, cu alte cuvinte lumea poetului.
Cadrul exterior este al lini¿tei profunde, redat printr-o
construc¡ie consecutivå subîn¡elegând compara¡ia:
 Atâta lini¿te-i în jur de-mi pare ...
Izbirea razelor de lunå în geam este o metaforå a
tåcerii, conceputå nu ca o reprezentare materialå, ci pur
imaginarå. Lini¿tea se contope¿te cu razele de lunå, un
element interior cu unul exterior, în a¿a fel încât razele
lunii devin simbol al lini¿tii.
Eul poetic devenit un receptacul al universului, simte
trezindu-se în el un cântec, un mesaj stråvechi:
¥n piept
mi s-a trezit un glas stråin
¿i-un cântec cântå-n mine-un dor ce nu-i al meu.
 Lini¿tea este puså astfel în contrast cu glasul interior
care astfel se aude. L. Blaga dezvoltå aici motivul
metempsihozei, al reîncarnårii:
Se spune cå stråmo¿ii cari au murit fårå de vreme
cu sânge tânår încå-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin så-¿i tråiascå mai departe
în noi
via¡a netråitå.
¥ntr-o istorie ca eternå întoarcere, trecutul intrå în
prezent prin semnifica¡ia lui, ca într-un sistem de vase
comunicante. ¥n filozofia indianå, luna este locul cåtre
care merg sufletele dupå moarte, este locul stråmo¿ilor
care tråiesc în cei vii, ca un mod al continuitå¡ii, al
rena¿terilor. Glasul interior face posibilå comunicarea între
cele douå lumi. Poetul se considerå continuator al
destinelor stråmo¿ilor prin care ace¿tia î¿i tråiesc via¡a
netråitå ¿i de aceea poartå în piept un glas stråin ¿i un
dor ce nu-i al meu.
Efectul determinå o medita¡ie asupra propriului
destin. Fiind o verigå într-un lan¡ uman purtåtor al
blestemului biblic, poetul presimte cå va parcurge acela¿i
destin ¿i se va întrupa ¿i el peste veacuri ¿i-¿i va cânta
sugrumat dorul într-o altå fiin¡å.
O, cine ¿tie - suflete-n piept î¡i vei cåuta
¿i tu otadå peste veacuri
pe coarde dulci de lini¿te,
pe harfå de-ntuneric - dorul sugrumat
¿i frânta bucurie de via¡å? Cine ¿tie? Cine ¿tie?
Suferin¡a poetului nu este doar una lumeascå, ci una
metafizicå, pentru cå harfa de-ntuneric a dorului
sugrumat în cântecul sufletului pe coarde dulci de
lini¿te este, ca ¿i tåcerea, misterul. Iar acest univers al
tåcerii ¿i al lini¿tii în cuvântul poetului este universul
poeziei. ¥n aceste versuri, lumina ¿i întunericul, într-o
metaforå revelatoare (harfe de întuneric) au sensul
revelårii tåcerii în limbajul poetic.
 LUMINA
de Lucian Blaga

Poezia are ca temå iubirea - legea universului - punct

de genezå a lumii ¿i a omului. Mitul este tema generatoare
a universului poetic.
Lumina înså¿i devine un simbol al iubirii:
Lumina ce-o simt
nåvålindu-mi în piept când te våd,
oare nu e un strop din lumina
creatå în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetatå adânc de via¡å?
Iubirea are astfel o semnifica¡ie cosmogonicå. Sensul
metaforic al luminii este revelator. Stropul din
lumina/creatå în ziua dintâi este misterul asupra cåruia
întrebarea poetului se îndreaptå pentru råspunsul la setea
de påcate, de lume ¿i soare. Erosul apare ca o punte de
legåturå cu realitatea originarå a universului. ¥ntr-un
anume sens, el constituie revelatorul condi¡iei originar-
paradiziace a omului, dezvåluind apartenen¡a lui la Totul
cosmic nediferen¡iat. Erosul reînviat în fiin¡a umanå va
avea în permanen¡å o func¡ie regeneratoare, tocmai
pentru cå reactualizeazå timpul ¿i spa¡iul mitic. Revelarea
enigmei luminii ca surså ¿i efect al iubirii, nu este decât o
ipostazå a descenden¡ei ei din lumina creatå în ziua
dintâi, un adevår ipotetic, pus sub semnul nesiguran¡ei
prin adverbul inteogativ cu valoare dubitivå oare.
Misterul este în structura miticå a imaginarului poetic
un semn al nepåtrunsului. Cuvântul lui Dumnezeu - Så
fie luminå nume¿te, de fapt, lucrurile din care este
alcåtuitå lumea; astfel, lumina este asociatå cu acest
Cuvânt care prezideazå la crearea universului. Poetul
repoveste¿te într-un limbaj liric plastic ¿i nuan¡at mitul
primordial al genezei lumii.
Ca un eretic, poetul î¿i imagineazå reabilitarea ispitei
påmânte¿ti a omului prin identificarea luminii ochilor
femeii ca o ispitå cu lumina dintâi:
O mare
¿i-un vifor nebun de luminå
fåcutu-s-a-n clipå;
o sete era de påcate, de doruri, de-avânturi, de
patimi,
 o sete de lume ¿i soare.
Lumina este våzutå ca un element stihial, un impuls
primar, interior. Fiind asociatå iubirii, ea nåvåle¿te în
pieptul poetului, ca un ultim miracol al Crea¡iei. Prin
îndepårtarea de momentul originar, în care se manifestå
ca mare/¿i-un vifor nebun de luminå, un izvor de chemåri
contrarii, de påcate ¿i patimi, dar ¿i de dor ¿i avânturi, ea
devine
Ultim strop
din lumea creatå în ziua dintâi.
Iubirea e o tainå a sufletului, care mai påstreazå un
strop din misterul originar, din lumina-nsetatå adânc de
via¡å.
Mister ascuns al Nimicului care zåcea-n agonie în
zona necreatului, lumina, în viziunea lui Blaga, stå la baza
genezei, prin izbucnirea de vitalitate ce înso¡e¿te crea¡ia
divinå ¿i este elementul primordial al vie¡ii. Ea este izvorul
vie¡ii, dar ¿i taina ei, e o revårsare stihialå sau un
clarobscur care ascunde misterul; e simbolul cunoa¿terii,
dar ¿i al intensificårii misterului, al amplificårii tainei.
Metafora-simbol dominantå a luminii se manifestå în
diverse ipostaze, de la înso¡irea misterului Crea¡iei din
Ziua dintâi pânå la lumina care spore¿te a lumii tainå ¿i
pe care poetul o simte nåvålindu-i în piept la vederea
iubitei.
¥nsetatå adânc de via¡å, orbitoarea luminå era, în
momentul Crea¡iei, o mare ¿i-un vifor de luminå, pentru
ca, prin depårtarea de momentul ini¡ial, så råmânå
ultimul strop din acea luminå însetatå de via¡å:
Lumina ce-o simt nåvålindu-mi
în piept când te våd - minunato,
e poate ultimul strop
din lumina creatå în ziua dintâi.
 LUMINA RAIULUI
de Lucian Blaga

Lumina raiului este un poem de ¡inutå aforisticå, în

care poetul î¿i exprimå bucuria tråirii - Spre soare râd -
neconstrâns de ra¡iune - Eu nu-mi am inima în cap,/Nici
creieri n-am în inimå.
Erosul este o deschidere spre natura primarå, tråitå
nemijlocit: Sunt beat de lume ¿i-s pågân. Aceastå
bucurie a tråirii îi då impresia poetului cå binele din el ¿i
vraja de pe buzele iubitei rodesc datoritå cåldurii råului
¿i voluptå¡ii ascune a påcatului:
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs får'-de cåldura råului?
ªi-ai înflori pe buza ta atâta vrajå,
Sfânto,
de voluptatea påcatului?
Ca un eretic, el se întreabå dacå aceastå dualitate
dramaticå nu e datå de faptul cå raiul e înfrå¡it cu iadul:
Ca un eretic stau pe gânduri ¿i må-ntreb:
De unde-¿i are raiul -
lumina? ªtiu: îl lumineazå iadul
cu flåcårile lui!
Este o imagine a raiului råsturnat, luminat de flåcårile
iadului. Prin lumina raiului, ce se desface din flåcårile
iadului, jocul imagina¡iei sublimeazå credin¡a religioaså în
imaginea poeticå, în spiritul crea¡iei folclorice. Imaginea
raiului råsturnat inverseazå raportul dintre termenii
temei sacrale privitoare la originea råului: condi¡ia umanå
nu numai cå nu este urmarea påcatului originar, dar chiar
desåvâr¿irea actului creator este urmarea cåderii omului
în påcat. Astfel, mitul transcenden¡ei se deslu¿e¿te ca o
metaforå a lui Eros, ca un mit poetic al transcenderii
omului în propria lui condi¡ie, prin actul creator al firii sale
umane.
Beat de soare ¿i pågân, poetul ¿tie cå lumea este
alcåtuitå dintr-o îmbinare a contrariilor.
 FRUMOASE M¢INI
de Lucian Blaga

¥nso¡itoare a marilor drame, prezentå ca un liant

între via¡å ¿i moarte, iubirea capåtå sensuri profunde în
poezia lui Blaga, gesturile dellicate ¿i tandre fiind
încårcate de semnifica¡ii majore.
¥n poezia Frumoase mâini iubirea nu înso¡e¿te
sentimentul tonic al dorin¡ei ¿i al împlinirii, ci este un prilej
de medita¡ie calmå ¿i seninå pe tema trecerii, a
prezen¡ei mor¡ii în fiecare moment al vie¡ii. Frumoasele
mâini ale iubitei, care-i cuprind azi capul plin de visuri, îi
vor trezi presentimentul sfâr¿itului. Ele, ocrotitoare prin
cåldura ¿i frumuse¡ea lor, îi vor ¡ine, odatå, urna cu
cenu¿å, iar buze calde îi vor sufla în vânt cenu¿a.
Poezia este o medita¡ie, de o triste¡e metafizicå
concentratå în cele trei momente: presimt - visez - plâng.
Presimt:
frumoase mâini, cum îmi cuprinde¡i aståzi cu
cåldura voastrå capul plin de visuri,
a¿a îmi ve¡i ¡inea odat
¿i urna ¿i cenu¿a mea.
Poetul presimte ceea ce viseazå: cå mâinile vor fi
atunci ca ni¿te flori din care boarea împrå¿tie polenul.
Visez:
frumoase mâini, cum buze calde-mi vor sufla
în vânt cenu¿a,
ce-o s-o ¡ine¡i în pålmi ca-ntr-un potir,
ve¡i fi ca ni¿te flori,
din care boarea-mprå¿tie polenul.
¥ntreaga imagine este reprezentarea simplificatå a
unui fenomen natural, via¡a în arderea ei, între dragoste ¿i
moarte, revelând un adevår încå secret:
ªi plâng:
ve¡i fi încå a¿a de tinere atunci, frumoase mâini.
¥ntr-o îmbinare de metafore plasticizante ¿i
revelatorii, existen¡a înså¿i este descriså ca o ardere
universalå. Aceasta este în simbolul poetic misterul
Vie¡ii.
 PAX MAGNA
de Lucian Blaga

Poezia Pax magna face parte din volumul Poemele luminii

(1919). Pornind de la rela¡ia Dumnezeu-Diavol, în planul arhetipal al
structurii imaginarului, coborâm la aceea a rela¡iei umane
paradisiac-luciferic. Prin pågânizarea temei sacrale, identificarea
lui Satan, ca principiu al råului, cu spiritul crea¡iei este în cea mai
bunå tradi¡ie folcloricå româneascå, în concordan¡å înså cu tradi¡ia
folcloricå universalå privitoare la desåvâr¿irea crea¡iei divine prin
mijlocirea diavolului, simbol al påmântescului în om. Aceasta este
dualitatea, cu sensul inversårii, apar¡inând mitului arhaic ¿i
fondului autohton al folclorului românesc, ¿i ea va apare ca temå
sacralå în poezia lui Blaga prin întâlnirea lui Dumnezeu cu
Diavolul în sufletul omului:
Lumina ¿i påcatul
îmbrå¡i¿ându-se s-au înfrå¡it în mine-ntâia oarå
de la-nceputul lumii, de când îngerii
strivesc cu urå ¿arpele cu solzii de ispitå,
de când cu ochii de otravå ¿arpele pânde¿te
cålcâiul adevårului så-l mu¿te-nveninându-l.
¥n structura miticå a metaforei pax magna relevå o
structurå a sacrului însu¿i, mai bine-zis bipolaritatea sacrului.
¥ntreaga filozofie a lui Blaga, ca teorie a cunoa¿terii, este
cuprinså în aceastå imagine miticå. ªarpele cu ochii deschi¿i spre
celålalt tårâm, este ispita dråceascå, o cunoa¿tere lucifericå.
Metaforele revelatorii pun în joc sintagma luminå-întuneric.
Acest raport este convertit într-o mul¡ime de antiteze, destinate så
scoatå în eviden¡å noi rela¡ii între mister ¿i cunoa¿tere, bine-råu,
adevår-eroare etc. Dar nu este mai pu¡in adevårat cå sintagma
luminå-întuneric nu este totdeauna contrastivå, ea putând fi
paradoxalå. ¥n poezia lui Blaga lumina poate dezvålui condi¡ia
umanå, în a cårei componen¡å intrå atât binele, cât ¿i råul.
 MOARTEA LUI PAN
de Lucian Blaga

Pa¿ii profetului (1921) se încheie cu ciclul Moartea lui Pan.

Tema îi putea fi sugeratå poetului de un studiu al filologului
G.A. Gerhard. Tema are înså o vechime istoricå. Pan era fiul lui
Hermes ¿i al Penelopei.
Ciclul Moartea lui Pan (Pan cåtre nimfå; Zeul a¿teaptå; Umbra;
Pan cântå; Påianjenul) a fost un eres folcloric, pe un fond de
mitologie universalå. Nu apar¡ine mitului antic, ci o reîncårcare de
sens a unei scheme mitice lipsitå de confruntarea între moartea lui
Pan ¿i învierea  lui Hristos.
¥n Moartea lui Pan, nimfa care råsare din papurå cu strai de
broascå-n-pår ¿i-¿i varså mlådie trupul gol în iarbå, fåcând så
fiarbå nisipurile, reu¿e¿te så-i trezeascå somnolentului Pan
sim¡urile primare, izvorându-i clipe dulci în sânge:
ªi vâna de la tâmple îmi zvâcne¿te
Ca gura unei lene¿e ¿opârle
Ce se pråje¿te-n soare,
mi¿carea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.
(Pan cåtre nimfå)
sau într-o ¿i mai clocotitoare patimå eroticå:
Nu vreau decât
så-mi port curate
degetele råsfirate
prin pårul ei,
prin pårul ei
¿i-apoi prin nouri
s-adun din ei
ca dintr-un caer
fulgere-a¿a cum toamna
smulgi din aer
funigei.
(Zeul a¿teaptå)
Semne sunt înså cå umbra zeului nu se va mai vedea prin
ogoare ¿i recolte, Pan fiind înlocuit cu zeul cerurilor, un zeu ce
anun¡å o religie nouå, care face din bucuria vie¡ii o suferin¡å a
omului (Umbra):
E trist:
se înmul¡esc prin codri mânåstirile,
¿i-l supårå sclipirea unei cruci.
.....................................................
Subt clopot de vecernie Pan e trist,
Pe-o cåråruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.
Cântecul lui Pan este vestitor de mari triste¡i (Pan cântå):
Nimicul î¿i încoardå struna.
 Azi nu stråbate-n grota mea
nici un stråin.
Doar salamandrele pestri¡e vin
¿i câteodatå:
Luna.
Moartea lui Pan, ca zeu pågân, este anun¡atå de semnele noii
religii, în care spiritualizarea naturii umane va însemna suferin¡å,
crucificare. Este oprit astfel cântecul pågân, singur în pe¿tera lui,
având prieten numai un påianjen, animalul locuin¡elor pustii
(Påianjenul):
Pan descoperi mirat
cå prietenul avea pe spate-o cruce.
Båtrânul zeu încremeni fårå de graiu
în noaptea cu cåderi de stele,
¿i tresåri îndurerat,
påianjenul s-a-cre¿tinat.
Mai aproape de viziunea arhaicå a absolutului, pentru poet
divinitatea este ascunså în naturå, astfel cå for¡a elementarå
dezlån¡uitå în elanul cosmic este nu numai semnul unei tråiri în
trupul cosmic ci ¿i o coborâre a zeului în naturå, într-o
inversiune. Ca manifestare a naturii moartea lui Pan, printr-o
dedublare a lui însu¿i în umbra lui Christ, înseamnå o eliberare a
zeului, o ie¿ire din trupul naturii, ¿i deci o spiritualizare, o datå cu
asimilarea cultului pågân în cre¿tinism:
Gonit de crucile sådite pe cåråri
Pan
s-ascunse într-o pe¿terå.
......................................
Tovarå¿i nu avea,
doar un påianjen singurel.
¥n mitologia greacå, Pan cu picioarele de ¡ap, fantasticul zeu
protector al caprelor era numit zeu numai pentru cå numele se da
oricårei creaturi puternice ¿i nemuritoare. Pentru cå noua doctrinå a
cre¿tinismului nega tradi¡ia pågânå a zeitå¡ilor påmântene, moartea
lui Pan va însemna transformarea lui în simbol al înclina¡iilor
påmântene, opuse nåzuin¡elor cere¿ti, tot ceea ce cu timpul, în
cre¿tinism, va fi reprezentat prin diavol.
 UN OM S-APLEACÅ PESTE MARGINE
de Lucian Blaga

Poezia face parte din volumul ¥n marea trecere (1924).

Volumul în sine exprimå starea de triste¡e generatå de îndepårtarea
de universul primordial paradisiac, identificat aici cu copilåria, ca
vârstå a permanentei puritå¡i, a mitului ¿i a eresurilor.
Tråind cu incandescen¡å situa¡ia limitå de însingurat, aplecat
peste marginea mårii sau a bietului gând, sufletul lui, interzis în
spa¡iul înål¡imilor celeste, parcurge traiectoria cåtre adâncuri.
Chemat, inutil, så facå ordine printre lucrurile deja ordonate,
gândul provoacå mai degrabå confuzia, în rela¡iile cu exteriorul,
declan¿ând în acela¿i timp haosul låuntric, provocând boala
sufletului ¿i insinuând sentimentul sfâr¿itului:
M-aplec peste margine:
nu ¿tiu - e-a mårii
ori a bietului gând?

Sufletul îmi cade în adânc

alunecând ca un inel
dintr-un deget slåbit de boalå.
Când îi oferå semne, materia se înfå¡i¿eazå ca prezen¡å inertå
¿i amorfå, unei fiin¡e supuse ¿i ea iner¡iei:
Nici o cårare nu mai e lungå,
nici o chemare nu må mai alungå.
Vino sfâr¿it.

Pe coate, înså o datå

må mai ridic o ¿chioapå de la påmânt.
Apå bate-ntr-un ¡årm.
Altceva nimic, nimic,
nimic.
Constatåri de o adâncå, iremediabilå triste¡e. De aici ¿i pânå la
chemarea mor¡ii, ca o posibilå salvare, nu e decât un pas, pe care
poetul îl face.
 SCRISOARE
de Lucian Blaga

Poezia Scrisoare face parte din volumul ¥n marea trecere

(1924). Volumul în sine exprimå starea de triste¡e generatå de
îndepårtarea de universul primordial paradisiac, identificat aici cu
copilåria, ca vârstå a permanentei puritå¡i, a mitului ¿i a eresurilor.
Poetul, aplecat peste întrebårile lumii, î¿i întreabå mama de
l-a trimis în luminå. Eul liric se substituie aici, simbolic, Apostolului
Petru, din scena biblicå a lepådårii lui de Iisus:
Nu ¡i-a¿ scrie poate nici acum acest rând,
dar coco¿ii au cântat de trei ori în noapte-
¿i-a trebuit så strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepådat?
Aplecat peste întrebårile lumii, poetul regretå trimiterea sa în
luminå, abandonarea acestei virtualitå¡i:
Nu ¿tiu nici azi pentru ce m-ai trimis în luminå.
Numai ca så umblu printre lucruri
¿i så le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevårat ¿i care-i mai frumos?
Mâna mi se opre¿te: e prea pu¡in.
Glasul se stinge: e prea pu¡in.
De ce m-ai trimis în luminå, Mamå,
de ce m-ai trimis?
Trupul omului cade la picioarele Mamei care l-a nåscut,
trimi¡ându-l în luminå, ca o pasåre moartå, ¿i cåzând din nou în
întuneric. De aici, marea trecere, eternitatea supunându-se
timpului, iar divinitatea råmânând în despicarea sufletului un drum
spre marea poveste.
 PSALM
de Lucian Blaga

¥n poezia lui Blaga întrebårile mari în fa¡a misterelor

existen¡ei, ca ¿i stårile de con¿tiintaate de acestea, sunt exprimate
într-un limbaj perfect logicizat, de domeniul eviden¡ei, inversiunile
sintactice ¡inând adeseori de modul de poten¡are poeticå ¿i afectivå.
Primele douå versuri din Psalm din volumul ¥n marea trecere
exprimå durerea permanentå a poetului fa¡å de refuzul revelårii
misterului suprem - divinitatea.
O durere totdeauna mi-a fost singuråtatea ta ascunså
Dumnezeule, dar ce era så fac?
Stilul lui Blaga este colocvial ¿i direct. Dupå interoga¡ia
formalå dar ce så fac?, atitudinea fa¡å de Dumnezeu este
istoricizatå, alcåtuitå ca o poveste cu implica¡ii tragice crescânde.
Când eram copil må jucam cu tine.
Devenirea poetului este marcatå de o primå traptå decisivå a
înstråinårii de mister:
¿i fårå så-mi fi fost vreodatå aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ¡årânå, în foc, în våzduh ¿i pe ape.
A¿adar Dumnezeul copilåriei (jucåria) se pulverizeazå în toate
elementele cosmosului. Singur în fa¡a misterului închis, poetul se
simte numai tinå ¿i ranå. Compara¡ia aceasta face trecerea de la
starea de lamentare din primele versuri la aceea de invocare pentru
relevarea sensului existen¡ei omului. Dar cum divinitatea råmâne
mutå, acoperitå de tainå, versul lui Lucian Blaga se aude ca un
repro¿:
nu cer nimic. Nici måcar rugåciunea mea.
Psalmul lui Blaga are un acord final tragic. Dispari¡ia luminii
din spa¡iul întunecat, când stelele au apus, se conjugå cu disperarea
omului ne¿tiut, ajuns în pragul mor¡ii:
Iatå stelele mute intrå în lume
deodatå cu întrebåtoarele mele triste¡i.
Iatå, e o noapte fårå fereastrå afarå
Dumnezeule, de-acum ce må fac? ¥n mijlocul
tåu må dezbrac. Må dezbrac de trup
ca de o hainå pe care-o la¿i în drum.
 DAºI-MI UN TRUP VOI MUNºILOR
de Lucian Blaga

Poezia Da¡i-mi un trup voi mun¡ilor face parte din volumul Pa¿ii
profetului (1921).
Muntele este un reper arhetipal cåruia Blaga îi acordå un în¡eles
personal. El este våzut ca un posibil trup ocrotitor pentru eul
îndårådnic, la fel cum påmântul larg este asimilat trunchiului în
care poetul plaseazå aceea¿i nåpraznicå inimå. Muntele nu este, în
acest caz, un simbol ascensional, ci o cavitate perfectå, un spa¡iu
învåluitor.
Trupul de lut slab este prea strâmt pentru stra¿nicul suflet.
Acest entuziasm trebuie cufundat, într-o formå cosmicå, în naturå. Un
entuziasm mistic a fost consideratå aceastå despår¡ire a sufletului de
trup ¿i cufundarea lui în naturå. Dar atitudinea este mai degrabå o
viziune a întregului ca naturå:
Da¡i-mi un trup,
voi mun¡ilor.
mårilor,
da¡i-mi alt trup så-mi descarc nebunia
în plin!
Påmântule larg, fii trunchiul meu,...
Prin asocierea unui element cosmic ¿i a unui predicat uman,
påmântul este pieptul inimii, amfora eului, inima ¿i eul poetului fiind
nåvalnice ¿i libere, ca ¿i cosmosul prin care i s-ar auzi måre¡ia pa¿ilor:
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea måre¡ii mei pa¿i
¿i-ar apare nåvalnic ¿i liber
cum sânt
påmântule sfânt.
Nåzuin¡a spre absolut apare astfel în opozi¡ie cu trupul trecåtor.
¥ntruparea cosmicå doritå este pe måsura energiilor suflete¿ti ale
poetului ¿i a råzvråtirii sale împotriva limitelor impuse de condi¡ia realå
precarå. Stihial în esen¡a sa, eul liric tinde så elimine orice limitå
despår¡itoare de stihiile originare. El vrea så fie cuprins în dinamica
freneticå a cosmosului.
Energia erosului prime¿te, în mod explicit, în confesiunea
poetului, valoarea de agent al amplificårii spa¡iului sufletesc la
dimensiuni universale, într-un elan al îmbrå¡i¿årii integratoare:
Când a¿ iubi
mi-a¿ întinde spre cer toate mårile
ca ni¿te vânjoase, sålbatice bra¡e fierbin¡i,
spre cer
så-l cuprind,
mijlocul så-i frâng,
så-i sårut sclipitoarele stele...
Chiar ¿i sentimentul urii ar fi tråit în aceastå nouå dimensiune
cosmicå a trupului:
Când a¿ urî
a¿ zdrobi sub picioarele mele de stâncå
bie¡ii nori
 cålåtori
¿i poate-a¿ zâmbi.
Versul final este concluzia amarå a efemeritå¡ii omului:
Dar numa pe tine te am, trecåtorul meu trup.
 SUFLETUL SATULUI
de Lucian Blaga

Sufletul satului face parte din volumul ¥n marea trecere

(1924).
¥n poezia lui Blaga satul este un loc primordial de identificare
¿i medita¡ie, de purificare, de tråire a unei clipe supreme, inefabile.
Sufletul satului ascunde ve¿nicia ¿i vindecå setea de mântuire. L.
Blaga considerå satul ca un centru al lumii, într-un spa¡iu ¿i un
timp mitic; este prin excelen¡å spa¡iul sacrului:
Eu cred cå ve¿nicia s-a nåscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
¿i inima-¡i zvâcne¿te mai rar,
ca ¿i cum nu ¡i-ar bate în piept
ci adânc în påmânt undeva.
Este imaginea satului ca a¿ezare crescutå organic într-o lume
totalå, într-o experien¡å nediferentå ca existen¡å, cu o metafizicå
proprie gândirii mitice:
Aici orice gând e mai încet
Aici se vindecå setea de mântuire.
¥ncetinirea gândului este semnul atenuårii ori dispari¡iei
fråmântårilor dramatice (metaforå revelatoare). Vindecarea de
setea de mântuire este o promisiune de regåsire a echilibrului.
Timpul coincide cu eternitatea în spa¡iul-timp care este sufletul
satului.
Poezia dezvoltå astfel motivul satului ca simbol al continuitå¡ii
¿i al înfrângerii timpului, centru generator al lumii, locul în care
sålå¿luie¿te divinul:
Sufletul satului fâlfâie pe lângå noi,
Ca un miros sfios de iarbå tåiatå,
Ca o cådere de fum din stre¿ini de paie,
Ca un joc de iezi pe morminte înalte.