Mai am un singur dor:

În liniștea serii
Să mă lasăți să mor
La marginea mării.
( Mai am un singur dor, M.Eminescu )

Simbolul DOR are ca semnificație un sentiment profund și răvășitor.

DORUL constituie simbolul dominant al celor mai multe doine populare, el are ca
principale atribute: jalea, dorința umbrită de teama neîmplinirii. DORUL este
înrobitor, dușman al libertății, înrudit cu moartea, stimulant al fanteziei. În
literatura cultă, DORUL capătă valori simbolice, în special, în poezia lirică, în care
devine termen de comparație pentru stări profunde, adeseori de nedefinit.

În elegia ,, Mai am un singur dor ’’, Eminescu transcrie această trăire

paradoxală ca pe o consecință a ființării, căci universul însuși este propulsat în
devenirea lui continuă. Poezia descrie dorinţa eului liric de a-şi duce somnul de
veci în mijlocul naturii, având tema comuniunii dintre fiinţa omenească şi natura
înconjurătoare.
Astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

( Sara pe deal , Mihai Eminescu )

Valențele simbolice al NOPȚII sunt extrem de variate. NOAPTEA dispar

granițele dintre lumea reală și cea a misterelor, dintre tărâmul vieții și a morții.
Ființa trăiește experiențe capitale, se manifestă demonic sau capătă forța să se
înalțe la ceruri.

Noaptea de iubire din Sara pe deal de Mihai Eminescu constituie valoarea vieții
întregi: Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?, în aceste
versuri poetul exprimă ideea că este gata să-și dea viața pentru acest gest de
supremă puritate a iubirii. Armonia naturii și a iubirii realizează acel vizionarism
romantic eminescian care, dincolo de idialismul iubirii, privește dragostea ca pe o
trăire de mare profunzime prin care se oferă posibilitatea integrării în universul
etern.
 Amândoi vom merge-n lume

Rătăciți și singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei.

( Povestea codrului, Mihai Eminescu )

I
ZVOR. Sacralitatea izvoarelor este universală,
întrucât ele constituie gura apei vii sau apei
neprihănite. Apa vie pe care o răspândesc
izvoarele este, ca și ploaia, sângele divin, sămânța cerului, este un simbol de
maternitate. Adesea în opere literare, e descris un izvor a cărui apă proaspătă îi
duce pe cei ce o beau în regatul eroilor. Plin de sunete și transparență, izvorul
reflectă orizontul interior, acela al începuturilor. Izvorul este locul reveriilor și
devine adeseori un avertisment în legătură cu trecerea inreversibilă a timpului.

În apera lui Mihai Eminescu Povestea codrului apa reprezintă simbolul

spațiului feeric, în care eul liric ar dori să se desfășoare visul de iubire. Verbul ne-
om din versul Ne-om culca lângă izvorul exprimă un viitor plin de vise și iluzii
care defapt sunt zadarnice. Astfel, numai codrul, izvorul, luna, teiul sunt părtași al
acestei iubiri fără de un final al dragostei ce este contemplată în sânul naturii.