Prezentare

la Limba și literatura română

cu tema: „Nichita Stănescu”.
 Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei
Române. Cât despre critica literară și opinia publicului care-i dmiră creația el este considerat ca fiind unul
dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care acestă limbă era considerată „dumnezeiesc de
frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 -
1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen
Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte
rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

„Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderata de valori exclusiv artistice. Cât
despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru
că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să
plutească pe deasupra situațiilor, pentru a caror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu
se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșita față
de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului."

Aproape toate cărțile lui Nichita Stănescu au fost evenimente literare, poetul devenind o legendă. Într-o
manireă originală, încărcat de metafore și sensuri, poetul își ocupă locul în literatura română. Poeziile
stănesciene treptat reiau tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă,
trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de
mileniu. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a
limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernității.

Multe din poeziile lui Nichita Stănescu seamănă cu fotografiile în infraroşu, ilustrând o structură
posibilă sau imaginară a lumii, un vizionarism modern care duce în ultimă instanţă la ermetism. Poetul îşi
încearcă, astfel, puterea de a imagina privelişti numai văzute, care şochează prin concreteţea senzaţiei. Se
poate vorbi, aşadar, la Nichita Stanescu de un lux al mijloacelor poetice, care atinge nivelul său maxim prin
crearea unei impresii de simplitate. Limbajul său are o mare precizie: o precizie de laser, poetul jucându-se,
parcă, pe claviatura cuvintelor, joc pe care îl transformă în mare artă, poetul devenind un virtuoz.

La Stănescu, poezia nu are obligatoriu o “introducere”, un “cuprins” şi o “încheiere”. Poezia

începeîntâmplător, cu orice idee. Sub impulsul copleşitor al unei stări încep să se formeze noduri de sens, ce
pot fi aparent rupte. De aceea, poezia stănesciană poate să apară ca lipsită de sens. În realitate, estevorba de
conceperea unui alt sens, în afara celui noţional. “Semnele” corespund într-un fel motivelor din poezia
clasică, având o valoare nouă. Sunt motive realizate frastic, constituindu-se în “figuri”,acestea fiind
fabuloase sau sibilinice.

Sentimentele sunt nu atât trăite, cât contemplate. Nelăsându-le să-i inunde scena poemului și propria
inimă, eul liric le percepe de la o anumită distanță, cu un fel de curiozitate detașată ce ajunge să le fixeze în
timp, ca și în spațiu, corporalizându-le.

Iubirea nu înseamnă, în poezia lui Nichita Stănescu, nici transcendere a realității date, integrare în cerul
absolut platonician, nici simpla bucurie a carnii, a trupului ce se dezvelește din instinct erotic. Dragostea este
o extraordinară formă de energie, un miracol turbionar ce răvășește materia și spiritul, dând naștere unei lumi
noi.

Tema iubirii, în vizunea lui Nichita Stănescu, iubita este o ființă superioară, care domină întregul
univers, astfel încât elemetele care-l compun se subordonează acesteia, intrând într-un plan secund. Iubirea
reprezintă sentimentul suprem, fără de care nu se poate trăi. Motivele specifice acestei teme sunt: ochilor,
dorinței, dorului etc.
 Tema naturii, în operele lui Stănescu natura este personifictă, participând la sentimentele eului
poetic,fără a fi un top. Motivul mării care simblizeaza, pe de o parte nemărginirea, infinitul, și pe de altă
parte viața, tumultul vieții. Motivul florilor, simbolul frumosului, valoarea estetică a lumii, dar și valoare
simbolică - optimismul, înălțarea sufetească.

Tema timpului, poetul nu se întristează că timpul trece ireversibil, cu toate ca își dorește cât mai mult
timp pentru a realiza ceea ce și-a propus.

Tema morții, moartea este văzută dept o călătorie, trebuie să fie perfectă, deorece este unică.

Cât despre simboluri, Stănescu are o varietate bogată de simboluri. De exemplu, poezia „Emoție de
toamnă”, avem următoarele simboluri:

 Simbolul toamnei: „A venit toamna,”-frunze, ploaie, tristețe, vânt, melancolie;

 Simbolul inimii: „...acoperă-mi inima cu ceva”- iubire, tristețe, suferință;
 Simbolul umbrei și al copacului: „cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”- mister,
protecție;- frunze, singurătate, răbdare;
 Simbolul aripilor și zborului: „Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, / că or să-mi crească aripi
ascuţite până la nori,”- pasăre, zbor, libertate; - schimbare, frumusețe;
 Simbolul ochilor: „că ai să te ascunzi într-un ochi străin,”- cunoaștere, oglinda sufletului;
 Simbolul pietrelor: „Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,”- greutate, durere, stabilitate;

Este evident faptul că Nichita Stănescu folosește simbolurile în poeziile sale astfel încât ele să fie de
înţeles şi funcţioneze ca un „pact social”

Poetica lui Nichita Stănescu constă, în „sensibilizarea universului interior-idei, sentimente cu ajutorul
imaginilor; la rândul lor acestea devin nespus de materiale, datorită unui reflexive lexic ce evită programatic
conceptele”. Avem de a face cu un “reflexiv sui-generis, căci “el nu operează decât rareori cu noţiuni sau
categorii filosofice, iar mult mai adesea cu imagini concrete, aproape delirant de concrete”.

Trăsăturile fundamentale ale modernismului în opera lui Nichita Stănescu sunt specificate prin modul în
care acesta abordează însăși poeziile sale. Astfel, poezia este considerată o modalitate de cunoaștere deplină
și ea contrariază permanent așteptările criticilor. La fel aceasta este definită pe coordonatele existenței și ale
cunoașterii, de aceea urmărește lupta sinelui cu sinele și confruntarea dintre gănditor și creator. Stănescu pue
actectul pe un univers original în poezie în care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract și
concret se realizează bivalent., încă o trăsătură esențială este că metaforele devin originale datorită subtilității
lor, iar imaginile artistice sunt insolide.

În concluzie, Nichita Stănescu a fost acel scriitor care a rămas în literature nu numai pentru operele sale
remarcabile, el sa remarcat prin caracterul său și prin metoda cum aborda realitatea. Viziunea acestuia și
felul cum el reda emoțiile sale prin poezia au părăsit odată cu el aceasta lume, el fiind unicul poet cu o
asemenea gândire.