Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În operele eminesciene, singurătate reprezintă un motiv des întâlnit, mai ales în a treia
etapă a scrierilor, când suferea din dragoste. Poeziile „Singurătate” și „Departe sunt de tine” au
fost scrise atunci când Mihai Eminescu trecea printr-o suferință enormă.
Singurătatea este, pentru poetul romantic, o realitate absolută, esenţială pentru suflet.
Mihai Eminescu, fiind lipsit de posibilitatea de a o avea alături pe iubita sa, Veronica Micle, se
scufundă in amintiri, dovadă fiind poeziile „Singurătate” şi „Departe sunt de tine”. Astfel, prin
singurătate, el se situează la hotarul dintre real şi imaginar, dintre contingent şi transcendent,
dintre „viaţa stinsă” şi „duhul renăscut” al iubirii. Poetul are senzaţia că a murit demult şi că are
o inimă pustiită, că între el şi iubită s-a interpus o distanţă de nestrăbătut. Scufundându-se in
lumina viselor, a autoiluzionării, poetul încearcă să oprească timpul, exprimându-şi regretul şi
chiar supărarea pentru curgerea implacabilă a timpului: „Şi mi-i ciudă cum de vremea/ Să mai
treacă se indură”. Astfel, obsesia trecerii timpului întunecă momentele de fericire ale eroului
liric.
„Departe sunt de tine” este foarte apropiată, ca atmosferă şi stare de poezia „Singurătate”.
Aceasta debutează cu aceeaşi imagine a eului poetic, care, retras in solitudinea melancolică,
lângă foc, el se scufundă in amintiri: „Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri/ Redeşteptând in
faţă-mi trecutele nimicuri”.
Însă, spre deosebire de „Singurătate”, în poezia „Departe sunt de tine” eul liric mai puţin
infuzat de aerul melancoliei,vede viaţa dintr-o altă perspectivă şi timpul este străbătut de
deznădejdea despărţirii: totul acum este dominat nu de singurătatea idilică, ci de perspectiva
tragică: „Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit demult”. Poetul resimte emoţia unei idile consumate:
„dianinte prin ceaţă parcă-mi treci”, „cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini”, „în sărutări
unim noi sărmanele vieţi”.