Voda, Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman, Zidarii

Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc.

Actul I

Actiunea primului act are loc in camara de lucru a Mesterului Manole. Acesta incearca sa
gaseasca, cu ajutorul Staretului Bogumil, o explicatie pentru caderea zidurilor bisericii pe care
incercau s-o construiasca. Staretul incearca sa-l convinga pe Manole ca fortele superioare se
impotrivesc cladirii bisericii si ca numai o jertfa umana ar tine zidurile in picioare.

Mesterul nici nu concepe o asemenea idee, stiind ca una dintre Cele zece porunci este sa nu
ucizi. Gaman, un batran prieten al lui Manole, se ofera sa fie jertfa necesara, insa Mesterul nu
doreste sa auda asemenea ganduri.

Dupa plecarea Staretului, apare Mira, sotia lui Manole. Aceasta nu are deloc incredere in
Bogumil, numindu-l pacatos. Ea crede ca sotul ei nu se mai odihneste deloc din cauza acestei
biserici. Manole se chinuieste sa construiasca acel lacas de sapte ani, tot atatia de cati este
casatorit cu Mira.

Cele doua iubiri ale Mesterului sunt sotia sa si biserica pe care doreste s-o cladeasca. El nu
intelege de ce cerul i se impotriveste si cauta tot felul de solutii.

Apar sase dintre cei noua zidari pentru a-l vesti pe Mester de prabusirea noilor ziduri ale bisericii.
Acestia sunt de parere ca nici un loc nu este bun pentru constructie, desi masuratorile sunt
corecte. Obositi fiind si satui de atatia chinuri, zidarii vor sa-l abandoneze pe Manole. Gaman ii
convinge insa sa nu se lepede de Mester si pornesc cu totii la locul tragediei pentru a examina
faptele.

Mira ramane acasa, sfatuita fiind de sotul ei, sa se culce.

Actul II

Dimineata devreme, Manole cerceteaza temeliile ruinei. Zidarii sunt convinsi ca nu mai are rost
sa incerce, deoarece tot ceea ce ei ridica, noaptea se darama.

Peste putin timp se infatiseaza in fata lor un sol al domnitorului care-i anunta ca Voda vrea sa
vada biserica ridicata. Zidarii si Manole ii spun solului ca pamantul acesta este bantuit si ca
trebuie ales alt loc. Solul spune ca Voda a cheltuit mult pentru aceasta biserica care trebuia
construita in doi ani. Au trecut sapte ani si nici macar zidul nu este ridicat. Mesterul mai cere o
singura sansa si promite ca va ridica biserica in curand; el cere doar trei zile.

Dupa plecarea solului, zidarii il intreaba cum a putut fagadui ceva ce le poate cauza moartea. Al
saselea zidar vrea sa plece si ceilalti i se alatura. Ei ii cer lui Manole sa porunceasca sufletelor lor
sa uite de imaginea bisericutei. Mesterul nu poate sa faca acest lucru, dar este mai sigur ca
oricand ca biserica se va inalta.

Al saselea zidar nu vrea sa mai fie vrajit de chipul bisericii si ii paraseste.

Ceilalti zidari raman si ii spun mesterului ca numai printr-o minune vor reusi sa ridice biserica.
Manole le spune ca numai printr-o jertfa de sange vor reusi si printr-o minune de Sus sau de Jos.
Dupa o lupta psihologica cu el insusi, Manole le spune cu un glas ireal ca o viata de om trebuie
cledita in zid. Fiinta jertfita trebuie sa fie o sotie, care inca n-a nascut, sora curata sau fiica
luminata.

La inceput, mesterii sovaie, dar inteleg ca sacrificiul este singura solutie si fac un juramant:
jertfa va fi prima femeie care va veni sa-si vada sotul, fratele sau tatal. Apare si cel de-al saselea
zidar, care nu poate uita biserica.

Actul III

Actiunea se petrece tot la zidul in ruine, in dimineata celei de-a treia zi, ceruta de Manole ca
ragaz. Zidarii sunt palizi si slabiti, in asteptarea primei femei care va veni.

Nici ei, nici Mesterul nu mai pot dormi noaptea. Barbatii se roaga sa nu fie sotia, sora sau fiica
unuia dintre ei sacrificata. Zidarii, intaratati de cel de-al saselea, cred ca Manole a incalcat
juramantul, anuntand-o pe Mira.

Manole le raspunde ca acest juramant a fost facut pentru Dumnezeu, iar pe El nu-l poate insela.
In plus, le spune ca asa cum a impartit totul cu ei pana atunci , asa imparte si suferinta cu ei.
Zidarii nu il cred si vor sa desfaca juramantul.

Mira soseste cu rasuflarea taiata si cu un suras speriat. Dupa ce a vorbit cu Staretul Bogumil si
dupa ce a aflat ca trebuie facuta o jertfa umana, pentru a inalta biserica, sufletul Mirei a fost
cuprins de neliniste si a venit in graba sa opreasca o asemnea nebunie.

Sotul ei este inlemnit si vrea s-o faca sa plece, dar zidarii ii amintesc de juramant si nu ii dau
voie Mirei sa plece. Femeia este decisa sa nu-i lase sa omoare pe cineva si ii incredinteaza ca
oricare ar fi juramantul lor, ea ii dezleaga. Mesterul o linisteste, spunandu-i ca nu au zidit pe
nimeni si ca in cateva zile biserica va fi intreaga. Mira crede ca blestemul a fost biruit.

Manole ii spune ca povestea cu jertfa umana e un joc pe care-l vor face cu ea. Blestemul il vor
invinge prin acest joc. Barbatii se vor preface ca o zidesc; ea trebuie doar sa stea nemiscata si sa
zambeasca. Mira crede ca este vorba doar de un joc si accepta sa participe.

Actul IV

Zidurile bisericii incep sa se ridice. Zidarii, zoriti de Manole, lucreaza fara odihna. Mesterul umbla
agitat si aude vaietul in zid", desi ceilalti nu aud nimic.

Oamenii se intreaba daca Mira a inteles ce s-a intamplat. Unul din ei crede ca nu si-a dat seama
nici dupa moarte deoarece avea un suflet atat de bun.

Grupuri de femei vin de prin tara sa planga pentru sotia din zid. Ele privesc zidurile si par sa uite
pentru ce au venit. Drumul de intoarcere il parcurg in tacere, iar unele dintre ele, nici nu stiu de
ce au venit.

Manole este bantuit de amintiri. El are impresia ca lucreaza de ani de zile si nu de sapte zile. El
nu-si mai poate aminti cum s-a stins Mira din viata si il intreaba pe un zidar. Acesta incearca sa-i
aline durerea si ezita sa-i raspunda. Mesterul este revoltat ca Dumnezeu i-a cerut totul pentru a
cladi aceasta biserica.

Manole aude vocea Mirei din zid si le porunceste oamenilor sa lucreze tot mai repede. La un
moment dat, Mesterul isi pierde mintea si incepe sa loveasca peretii, pentru a-i darama.
Zidarii incearca sa-l opreasca, dar el striga ca nu mai vrea turle, ferestre, nici biserica, ci o vrea
pe Mira din piatra. Vrea sa inceteze "vaierul". Barbatii nu stiu cum sa-l faca sa inceteze.

Manole ii intreaba cine a zidit-o, cine a pus ultima piatra. Zidarii ii raspund ca el a fost cel care a
zidit-o pana la ultima piatra. Manole nu poate accepta acest lucru

Actul V

Biserica este terminata. Zidarii incearca sa ridice clopotul cel mare. Ei asteapta sosirea
domnitorului si anuntarea pedepsei lui Manole si poate chiar a lor. Mesterul pare sa nu mai
traiasca; el se plimba pe langa biserica si aiureaza.

Soseste Gaman, care ii spune lui Manole ca a fost pe la manastiri sa se roage. Acesta ii spune
batranului cum a omorat-o pe Mira si ii arata zidul in care se afla trupul ei. Gaman ii marturiseste
ca stie toata povestea si ca aude si el cantecul Mirei din zid. Il anunta pe Manole ca tara e
ingrozita de aceasta jertfa si ca in sobor, multe glasuri s-au ridicat impotriva lui.

Voda e presat de boieri pentru a-l judeca pe mesterul vinovat de crima. Manole este foarte obosit
si isi da seama ca a fost doar o unealta in mana Domnului.

Domnitorul vine sa vada biserica, insotit de un alai de boieri si calugari, care ii spune domnului
ca Manole poate ridica o biserica mai frumoasa. Ei il indeamna sa ordone moartea mesterului.
Voda nu ii asculta, ci ii ureaza lui Manole sa traiasca multi ani, fiind chiar ingrijorat pentru
sanatatea lui.

Manole vrea sa i se permita sa traga primul clopotul cel mare si intra in biserica. Boierii continua
sa-l acuze pe mester de crima, dar multimea se impotriveste. Manole trage clopotul, apoi se
arunca din biserica si moare la cateva secunde dupa ce atinge solul.

Gaman a simtit ca sufletul Mesterului era atras catre o alta lume. Zidarii se simt pierduti fara
Manole si simt ca nu-si vor mai gasi locul in lume.

Caracterizarea lui Manole

Personaj principal, dinamic, multidimensional, eponim, arhetipal; personajul principal traieste drama creatorului
de frumos.
Lucian Blaga se personalizează in contextul literaturii române ca un scriitor de excepţie deoarece prin el,
literatura noastră regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul cosmic şi spre sensul lui
metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.

„Meşterul Manole” este o dramă de idei, având la bază mitul estetic al creaţiei, realizată prin jertfă şi suferinţă. A
apărut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 a avut loc premiera spectacolului. Tema dramei este destinul
creatorului măcinat de patima creaţiei.

Meşterul Manole este protagonistul dramei care evoluţionează in operă fiind prezentat ca o  individualitate.
Celelalte personaje se raportează la personlitatea sa, ca purtătoare ale unor idei şi concepţii, mai puţin sunt
caractere distincte.

Manole, prin destinul său creator este un erou de tragedie antică şi, in acelaşi timp, este un Prometeu, un erou
civilizator fiindcă este nevoit să aleagă intre pasiunea devastatoare pentru creaţie şi iubire, dragoste de viaţă.
Portretul fizic al lui Manole lipseşte aproape cu desăvârşire, fiind menţionată doar o singură trăsătură fizică de
către Mira: „păr negru”. In schimb, el este caracterizat direct de alte personaje, reliefându-se astfel, alte trăsături
ale lui. Mira il vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”. Insă atunci când află că vrea să
jertfească pe cineva pentru  a zidi biserica, ea il numeşte ucigaş: „nouă ucigaşi, cu Manole zece”. Pentru cei nouă
zidari el este „Meşterul Nenoroc”, cel de-al şaselea indrăznind chiar să-i mărturisească că „Eu te-am urât şi te-
am iubit cel mai tare”. In schimb, este considerat de către sol un mesager al adevărului.

Manole se autocaracterizează, recunoscând că este stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe zi ce trece:
„pentru biserică zilnic mor”, „e foc ce mistuie (…) şi e pedeapsă şi e blestem”. De asemenea, el se
autocaracterizează ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat: „braţul meu e blând. Uite ochii mei
astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul meu, şi statul in picioare (…). sufletul e aşa de sfârşit, că nu poate să fie
decât amar impăcat. Tot ce mi-a rămas e sălbăticia cuvântului.

Limbajul pe care Manole il foloseşte pină la convorbirea cu solul este unul incărcat de metafore şi simboluri. Dar
mai apoi, el alternează spre un limbaj propriu, transparent, acesta modificându-se in dependenţă de funcţia lui.
Când misterul şi iraţionalul domină scena, limbajul e metaforic şi plin de simboluri, iar când luciditatea şi
judecata raţională e prezentă, limbajul e unul propriu.

Manole este un personaj complex prin frământările sale dramatice, prin intrebările pe care şi le pune, prin stările
atât de contradictorii prin care trece şi evoluează pe două planuri fundamentale, aflate intr-o strânsă
condiţionare reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor.

Ca personaj intr-o dramă modernă, Manole evoluează ca un caracter cu o puternică şi problematică

personalitate, cu o individualitate discretă. Toate acestea fac din el un personaj de tragedie antică ce-şi trăieşte
intens şi neabătut destinul său de martir al frumosului.

Gândurile lui reflectă zbuciumul lăuntric şi conflictul interior, acestea fiind schiţate prin intermediul monologului
interior şi al introspecţiei: „Cine-mi dărâmă zidurile?” – exprimă o stare de nedumerire şi incertitudine; „Care
voinţă nu s-ar clătina?” – sugerează o stare de indoială; „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” – invocă
sigurătatea tragică a omului părăsit de creatorul său; „Jertfa asta de neinchipuit cine o are?” – exprimă o stare
de indignare; „Mi-e aşa de greu, părinte!” – sugerează o stare de neputinţă şi neajutorare; „Ajută-mă cuvioase!
O, câte piedici, câte împotriviri!” – el cere ajutor fiind disperat. De asemenea, prin intermediul gândurilor, sunt
relevate superioritatea şi inteligenţa personajului: „Lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se
imptoriveşte şi strigă: jertfeşte!…” – ceea ce sugerează o stare de inconştienţă şi de luptă cu el insuşi, iar astfel,
se relevă că creaţia inseamnă pentru el patimă şi mistuire, iar prin sintagma „biserica se va inălţa!” se exprimă
conştientizarea şi hotărirea artistului.

Manole trăieşte intr-un mediu care-l ajută să se detaşeze de lume, iar drama lui este inţeleasă doar de trei
personaje: Mira, Bogumil şi Găman.

Personajul trăieşte o serie de conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două jumătăţi: Mira sau
biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea mecanismelor sufleteşti, antrenate in
trăirea sa de către marele meşter propriului său destin; şi conflictul cu boierii şi călugării care cer pedeapsa lui.

In momentul zidirii Mirei, Manole, prin sacrificiul făcut, e un erou civilzator care dă oamenilor o nouă valoare,
etern-durabilă, la fel cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. In acest mod, el şi-a depăşit condiţia,
cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită din suferinţă.

Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i aparţinea cu
timp şi suflet, in gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se răzvrăteşte impotriva
propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse  şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita, insă este oprit de
zidari deoarece opera de artă creată nu mai aparţinea lui, ci eternităţii şi decide să se sinucidă, aruncându-se in
văzduh de pe biserică.

Tragismul morţii lui Manole constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe Mira şi nu-i
mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea cuplului primordial, ei fiind suflete-pereche,
uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.

„Mitizând spiritualitatea tradiţiilor autohtone, prin idei filosofice şi limbaj metaforic de sărbătoare, Lucian Blaga,
un Meşter Manole al cuvântului, înfăptuieşte o creaţie litarară naţională şi universală”.