MESTERUL MANOLE

de LUCIAN BLAGA
Piesa de teatru

Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc.

ACTUL ÎNTÂI
Scena reprezintă „Cămara de lucru a lui Manole. Multe, foarte multe lumânări aprinse – pe masă, pe
blidar, în fereastră. Pe masă e un chip mic de lemn al viitoarei biserici.”.
Scena I
În urma solicitărilor lui Manole de a fi ajutat împotriva surpării repetate a bisericii pe care o
construieşte, starostele Bogumil îl sfătuieşte să se bazeze pe credinţă şi nu pe calcule, pentru că
„Numai în iad se socoteşte. Acolo, în împărăţia virtuţilor întoarse, toate sunt după măsură: şi coarnele
dracilor, şi cozile galbene. Acolo, numărul stăpâneşte în întocmiri, în sinoade, în bolţi şi în clădiri...”.
Drept explicaţie pentru dărâmarea necontenită a zidurilor, stareţul indică forţe subterane, ce ţin „de
întâia beznă” a lumii şi „ies când vor de sub legile vremii.”.
Găman, un bătrân uriaş, de pripas, care doarme pe jos în cameră, vorbeşte în somn, spunând că vede
„Puteri nebotezate şi fără de nume, prin tărie berbeci de cetate, la faţă fără măsură, prin poreclă
ruşine şi scârbă.”.
Acelaşi Bogumil îl sfătuieşte pe Manole să împlinească „jertfa cea mare”, sacrificarea unei fiinţe
omeneşti, căci „Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră învingător în trupul
bisericii, hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig.”. Întrebat de Manole cui poate să aparţină
dorinţa de a se face o asemenea jertfă, din moment ce „Din lumină, Dumnezeu nu poate s-o ceară,
fiind jertfă de sânge; din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.”,
stareţul răspunde: „Şi dacă întru veşnicie Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? Şi dacă îşi
schimbă obrăzarele înşelătoare, că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte
celuilalt.”.
Scena II
Manole a rămas cu Găman, care, trezit, se oferă să se sacrifice pentru ridicarea bisericii: „Meştere,
să nu mai tâlcuim. Manole, sunt mai bătrân decât... Manole, de sfârşit nu sunt departe. Meştere,
biserica ta, mă vreau clădit în ea eu!”.
Scena III
Intră Mira, soţia lui Manole, şi găsindu-l iarăşi pe meşter zbuciumat, constată că jumătate din viaţa
lui este ea, şi cealaltă biserica ce nu poate să se înalţe, adăugând apoi: „Nu mă supăr de loc că mă pui
în cumpănă cu minunea asta înfricoşată de puteri.”. Pe Bogumil, ale cărui sfaturi adresate soţului ei
le cunoaşte, îl socoteşte „un călugăr fără Hristos. [...] Dacă ar fi om, nu şi-ar fi întors faţa de la
femeie.E dracul-pustnic.”. Referitor la surparea necontenită a bisericii, ea indică drept cauză lipsa de
seninătate la cei care o construiesc: „Cum ar putea să stea, dacă nimenea nu lucrează râzând la ea?”.
ACTUL AL DOILEA
Scena reprezintă „Ruinele bisericii veşnic reîncepute. În fund: munţi şi păduri.” Este „Dimineaţă, dar
încă întuneric.”.
Scena I
Meşterii îşi manifestă starea de incertitudine legată de situaţia în care se află, situaţie atribuită
Necuratului: „De şapte ani [spune unul dintre ei] umblă Anticrist prin ţară. Mai ştii, poate de aceea
nu stă nici lăcaşul acesta. Nişte ciobani l-ar fi văzut la o stână părăsită. Anticrist îşi mulgea caprele cu
ugerii plini de venin. Alţii l-ar fi văzut într-o mânăstire, unde face pe sfântul şi-şi ţine maţele într-un
pahar.”
Scena II
Soseşte solul trimis de domnitor şi anunţă că lui Manole şi meşterilor săi li se acordă dreptul de a
mai face doar o singură încercare, vodă pierzându-şi răbdarea în urma celor şapte ani de încercări
zadarnice, de cheltuieli fără rezultat. Iar Manole face un ultim legământ: „Răbdarea lui Vodă o mai
cer pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru se va slei.”.
Scena III

1
Manole afirmă condiţia de instrumente ale puterii divine, pentru sine şi meşterii săi („fără putinţa de
a ne împotrivi, un destin se împlineşte în noi”), dar meşterii resping continuarea lucrării: „răbdarea
nu mai are din ce să se hrănească. Nu ne putem jertfi toţi pentru mărirea îndoielnică a unuia singur.”,
spune al şaselea dintre ei. De asemenea meşterii cer să fie dezlegaţi de fascinaţia ce o resimt faţă de
ideea ridicării lăcaşului sfânt, prin glasul celui de-al nouălea, care îi reproşează lui Manole că i-a
„ispitit cu ştiinţă ascunsă şi vrăjitoreşte” pentru a participa la ridicarea construcţiei. Iar al optulea
meşter adaugă: „Suntem bolnavi de ea. O simţim în văzduh ca o mătase. Nu e nicăieri, şi totuşi dorul
de ea e în noi ca un dor de casă.”.
Considerând că nu există nici o altă soluţie, Manole cere meşterilor să fie de acord cu a sacrifica „o
soţie care încă n-a născut, soră sau fiică” a celor care lucrează la ridicarea bisericii. Şi adăugând drept
argument constatarea sa, făcută deja mai înainte, cum că ei nu sunt decât simple instrumente ale unei
voinţe superioare celei omeneşti.
Când toţi cad de acord ca „Aceea să fie care întâi va veni – bărbat să-şi vadă, frate să-şi vadă, tată
să-şi vadă.”, după cuvintele primului meşter, şi rostesc cuvântul „Amin!”, de sus se lasă printre ei
umbra viitoarei biserici, fără ca nimic să se interpună între ei şi soare.
ACTUL AL TREILEA
Scena reprezintă „Aceleaşi ruini. Dar un zid ridicat în temelie: locul pentru jertfă. Dimineaţă.”. Iar
„Zidarii sunt în aşteptarea celei dintâi care va veni.”
Scena I
Cel de-al şaselea meşter strecoară între zidari îndoiala cu privire la respectarea înţelegerii de către
Manole, afirmând că acesta „stă la pândă să facă pentru soţia lui drumul întors.”. Şi continuă,
adresându-se tovarăşilor săi: „Toată noaptea v-am pândit. Pe tine, frate, te-am auzit rugându-te:
«Doamne, soţiei plecate scoate-i în cale şerpii pădurii, să se sperie de târâtoarele galbene şi să se
întoarcă acasă». Pe tine te-am auzit zicând: «Doamne, umflă cu înspumegare pârâul, să se facă Argeş
mare, să nu poată sora mea să treacă».” etc.
Scena II
Pornind de la răspunsul eroului („Nu voi tăgădui că jurământul l-am cumpănit îndelung, mult înainte
de a vi-l cere.”) dat la o întrebare a celui de-al şaselea meşter („Manole, de când te munceşte gândul
jertfei?”), tovarăşii eroului trag concluzia încălcării jurământului prin avertizarea din timp a Mirei,
care „ştie că nu trebuie să vină.”.
Scena III
Soseşte Mira şi curmă îndoielile. Femeia, bănuind că se pune la cale o jertfă umană, îşi ceartă soţul –
„Vrei să schimbi pravili scrise cu fulger – ca să izbuteşti în meşteşug?” – şi pe toţi zidarii la un loc:
„Aşa răi cum sunteţi, aţi fi fost poate în stare să ispitiţi între voi vreo băciţă trecătoare, şi în loc s -o
iubiţi, s-o închideţi sub piatră şi var?”. Sacrificiul intenţionat, susţine ea, este un act păgân ce
contravine vremii când „până şi copacii şi dobitoacele sunt creştine”.
Manole o determină pe Mira să accepte să fie zidită de vie, pentru ca zidurile să nu se mai dărâme,
spunându-i că participă la un joc: „îţi aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Când ne-am întâlnit cu
stângăcie întâi, am fost aproape numai copii şi-am început în neştire să ne jucăm de-a viaţa. Acum tot
aşa ne vom juca, de-a moartea. Atunci te-am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot
timpul să zâmbeşti şi chiar, de va fi rece zidul, să te sileşti să glumeşti. Să pară în adevăr că moartea
e un joc.”. Soţia lui primeşte, neînţelegând că este un sacrificiu real.
ACTUL AL PATRULEA
Scena înfăţişează „Zidurile ridicate, cu un început de schele într-o parte.” şi „Pe locul unde în zid
Mira e de tot acoperită, cade un mănunchi de raze.”.
Scena I
Se lucrează intens pentru ridicarea mănăstirii, şi meşterii se îndeamnă unii pe alţii – „Zvârliţi
tencuială pe coapse şi os, să-nchidem viaţa în zidul de jos.” (al şaptelea); „Ucideţi nădejde de casă şi
vatră. Clădiţi-mi lăcaş din lumină şi piatră.” (primul); „Isteţi fiţi ca şerpii şi blânzi ca porumbul.” (al
cincilea); „Lucraţi, băieţi, lucraţi, zidari, vaierul să înceteze din zid!!” (Manole). Iar soţul celei
sacrificate simte că îl „Doare lumina, sunetul doare, lumea doare.”.
Scena II
Vestea sacrificării pentru înălţarea biserica a cuprins întreaga ţară, sosesc din ce în ce mai multe
femei spre a vedea ce se întâmplă, dar, constată întâiul meşter „Când sunt aici, privind zidurile, uită
2
pentru ce au venit. Unele stau o zi, altele un ceas, altele numai vin şi se întorc. Toate deopotrivă
cască ochii mari şi se miră şi nu întreabă nimic. Pe urmă pleacă, şi tot drumul până acasă surâd
numai în amară şi dulce tăcere.”.
Scena III
Sunt trimişi cărăuşi pentru a aduce materiale trebuitoare la finisarea bisericii, la facerea catapetesmei,
stranelor, la zugrăvirea ei.
Scena IV
Manole afirmă că nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat în timp ce Mira era zidită, şi cere informaţii
de la ceilalţi zidari; unul dintre ei îi spune că soţia sa zâmbise aproape tot timpul sacrificării ei, doar
„târziu, înainte de a pune peste ea cea din urmă cărămidă”, remarcând ea că „zidul o strânge cum
numai tu o strângeai.”.
Cuprins de o frenezie a disperării, Manole îşi îndeamnă meşterii: „Zoriţi, fără sete, fără foame.
Pentru chinul meu, destul de repede nimic nu este. Ridicaţi, măsuraţi, amestecaţi şi zdrobiţi. Zidurile
să crească, frunţile să izvorască şiroaie. Fără încetare, zi şi noapte!”.
Apoi încearcă să afle cine a zidit-o de fapt pe Mira; al şaselea meşter îi spune că el a fost ziditorul,
„Altfel pieptul femeiesc nu şi-ar fi îndurat fără împotrivire sfârşirea.”.
ACTUL AL CINCILEA
Scena înfăţişează „Un colţ al bisericii isprăvite” ce „intră pieziş pe scenă.”. Dar şi „nişte rămăşiţe de
schele.”.
Scena I
Al treilea meşter găseşte o justificare sacrificiului („cu toată suferinţa, o mulţumire poate avea şi
Manole. Biserica e atât de frumoasă – Maica Precistă dacă ar fi să nască a doua oară pe Isus, ar trebui
să-l nască nu în iesle, ci în lăcaşul acesta.”) dar Manole mereu „în jurul bisericii aiurind ocoleşte.”.
Scena II
După o călătorie pe la mănăstiri, unde s-a rugat pentru reuşita construcţiei, Găman îl informează pe
Manole despre învinuirea ce i se aduce pentru sacrificiul făptuit, despre considerarea acestuia ca
simplu omor, de către sfatul boierilor. „Vreau în socoteala mea [afirmă în răspunsul său Manole] să
se pună sugrumarea vieţii, dar lăcaşul nu. Acesta Dumnezeu singur şi l-a ridicat, printr-o minune, pe
care doar El o înţelege. Eu am fost doar o vremelnică unealtă, o scândură în schelele pe care le
dărâmi când clădirea e gata, şi folosul vremelnic nu le mai cere.”.
Scena III
Domnitorul, sosit să vadă biserica, o consideră drept „cea mai frumoasă în toată credinţa răsăritului,
adică în singura dreaptă – credinţă.”, iar jertfa făcută de meşter ca justificată în faţa lui Dumnezeu.
Împotriva lui Manole cârtesc însă boierii („A învins stihiile cu omor, şi fapta lui strigă la cer!”) şi
călugării („S-a prorocit că va veni cu înfăţişare mare şi cu semne strălucite, dar înăuntru va fi pildă
de stricăciune. Iată, acesta e întâiul lăcaş al lui Anticrist!”), prin vocile unora dintre ei. În timp ce
boierii şi călugării cer „Moarte clăditorului!”, Manole apare pe acoperişul bisericii, de unde se aruncă
în gol.