Meşterul Manole, de Lucian Blaga (comentariu

literar, rezumat literar)

Literatură

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga, a apărut la Sibiu în 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc
premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Berna (Elveţia) şi la Lwow (Polonia),
înscriindu-se în literatura modernă interbelică. Drama lui Lucian Blaga se inspiră, ca atâtea alte
creaţii literare, din mitul popular al jertfei pentru creaţie, pe care însă scriitorul-filozof îl
intelectualizează, adâncindu-l în înţelesurile lui cele mai profunde, cu instrumentele teatrului
modern, ale curentului literar numit expresionism. Blaga îi dedică piesă filologului ardelean
Sextil Puşcariu, „iubitorului de ştiinţă şi legendă”.

Expresionismul este un curent artistic apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea, a

cărei concepţie estetică reflectă raportarea lucrurilor la absolut printr-o nouă expresie a
spiritualităţii umane. Putem restrânge trăsăturile expresionismului la cele relevate în
drama Meşterul Manole:
 expresia pură a trăirilor sufleteşti;
 imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul întoarcerii la
sufletul primar;
 personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie, fiind mai mult
simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi umane;
 titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste (Meşterul Manole, Zamolxe, Tulburarea
apelor, Avram Iancu, Anton Pann) au valoare de simbol prin cufundarea în mitologie şi
atemporalitate, prin întoarcerea la mit şi legendă;
 esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând misterele,
prefăcându-le „într-un mister şi mai mare”.
Structura şi compoziţia textului dramatic
Piesa Meşterul Manole este o dramă de idei, care are la bază mitul estetic al creaţiei realizată prin
jertfă şi suferinţă, fiind îmbogăţit cu profunde idei filozofice în perspectivă expresionistă. Drama
are patru acte, fiecare dintre ele fiind structurat în scene. Relaţiile spaţiale sunt complexe,
manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al zidirii mănăstirii Argeşului, dar
mai ales spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal,
perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului.
Personajele dramei sunt: Vodă, Manole, Mira, Stareţul Bogumil, Găman, iar zidarii, cei „nouă
meşteri mari”, sunt numerotaţi, dar numai primii patru pot fi identificabili după succinte precizări
biografice: Întâiul, a fost cândva cioban; Al doilea, a fost cândva pescar; Al treilea, a fost cândva
călugăr; Al patrulea, a fost cândva ocnaş; Al cincilea; Al şaselea; Al şaptelea; Al optulea; Al
nouălea. Sunt enumerate şi personajele secundare ale dramei, între care boierii călugări, femei,
norod etc. Lucian Blaga specifică locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp mitic românesc.

Construcţia şi momentele subiectului

Expoziţiunea
Actul I începe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al cărei decor sugerează o
atmosferă de meditaţie şi mister prin „foarte multe lumânări aprinse” peste tot. Pe masă se află
„un chip mic de lemn al viitoarei biserici”. În scenă se află Manole, aplecat „peste pergamente şi
planuri”, măsurând „chinuit şi frământat”, Stareţul Bogumil şi Găman, cu o barbă „lungă şi
împletită”, care doarme şi scoate sunete ciudate. Era „noapte târziu”.

Lucian Blaga
Blaga creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare, prin relevarea ideilor
exprimate prin personajele-simbol. Manole este tulburat pentru că „de şapte ani [...] nici o
izbândă”, zidurile se prăbuşiseră de 77 de ori, iar Bogumil descifrează în calculele lui Manole
semnificaţii satanice, deoarece „numai în iad se socoteşte”, pe când „în împărăţia lui Dumnezeu,
a socoti e un păcat”, aşa că unica soluţie rămâne jertfirea unui suflet de om în zidurile mănăstirii,
pe care meşterul o respinge cu fermitate: „A fost săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de -
atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile”. Trezit din somnul agitat, Găman rosteşte cuvinte
ciudate despre „puteri fără grai” pe care le „alungi cu crucea, ele răspund cu ură”, mesaje auzite
numai de el şi venite din adâncul pământului.

Bogumil răspunde la întrebarea „cine se opune zidirii?”, prin doctrina jertfei: „sufletul unui om
clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului”, deoarece acesta ar
ieşi din „trupul hărăzit viermilor” şi ar intra „învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei”, fapt
ce ar fi „un câştig” pentru suflet. Soluţia stareţului este fermă: „numai jertfa cea mare poate să
ajute”.

Manole este măcinat de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere, jertfa mi se cere” şi
crede că Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divină este să nu ucizi, iar Satana nu o
poate pretinde, întrucât biserica se înalţă împotriva lui: „Din lumină Dumnezeu nu poate s-o
ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e
împotriva lor”. Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea că echilibrul şi eternitatea
Universului sunt determinate de cele două forţe la fel de puternice care-l compun, binele şi răul:
„Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? [...] Poate că unul
slujeşte celuilalt” (Bogumil). Răspunsul jertfei îl primeşte Manole de la Găman, care i se
adresează cu claritate de data aceasta: „Meştere - biserica ta, mă vreau clădit în ea, eu!”.
Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative lăuntrice, jertfa şi
zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui Faust, monologurile lor fiind foarte
asemănătoare ca intensitate tragică; „lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-
mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! [...] Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat!”, precum şi
ca profundă meditaţie asupra minunii: „povara bisericilor şi-o ţine pretutindeni cu umilinţă
pământul [...] numai pentru minunea mea nu se găseşte [...] piatră necuprinsă de blestem s-o
sprijinească subt ceruri”.

Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească

Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească sunt amplificate de iubirea pătimaşă a
meşterului pentru Mira, „femeia adusă de peste apă”, simbolul purităţii, care înţelege patima lui
Manole pentru creaţie şi faptul că pasiunea lui este dictată de destin, ca un blestem. Găman
prevesteşte zidirea bisericii şi avertizează: „Visul se izbândeşte, dar liniştea, liniştea n-o mai
găsim”, apoi plânge pentru prima oară după 100 de ani, presimţind în profunzime drama ce avea
să se petreacă, aceea că „pacea n-o mai întâlnim”.

Intriga
Intriga se declanşează în scena a IV-a a primului act, când meşterii vor să abandoneze
construirea bisericii, crezând că au „clădit pe pământ nărăvit”, deşi ei şi-au făcut datoria cu
iubire, nu vor să se mai întoarcă „la locul prăpădului”.

Actul al doilea debutează la „ruinele bisericii veşnic reîncepute”, Manole este numit de zidari
„Meşterul Nenoroc”, pentru că lăcrimează cu amândoi ochii, semn că „ceva hotărâtor se petrece
în el”. Solul trimis de Vodă îi dă lui Manole un ultim termen pentru ridicarea bisericii, care era
iniţial de doi ani „şi nu de şapte”, timp în care „nici temelia nu e aşezată”. Cei şapte ani de trudă
semnifică cifra fatidică a Genezei, conform căreia lumea a fost făcută în şapte zile. Manole mai
cere un răgaz de trei zile şi hotărăşte că „biserica se va ridica!”.

Desfăşurarea acţiunii
Meşterii se revoltă împotriva hotărârii lui Manole, care-şi motivează patima creaţiei: „am început
să clădesc fiindcă n-am putut altfel” şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o
împlinească împreună, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica lui
devenind un laitmotiv: „biserica se va înălţa!”. Manole anunţă zidarilor că sacrificiul trebuie să
fie la fel de măreţ ca zidirea însăşi, „o viaţă scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie
care încă n-a născut, soră sau fiică, [...] soră curată, fiică luminată”.

Drama se amplifică prin ideea jertfirii din iubire, „aceluia i se va lua, care mai tare va iubi”,
pentru iubirea pătimaşă a creaţiei eterne. Semnificativă este scena jurământului, prezentă în actul
al treilea, care relevă, cu acelaşi rafinament artistic, momentele de groază ale aşteptării celei ce
urmează să fie zidită, ale conflictului dintre meşteri, care se învinuiesc reciproc de încălcarea
jurământului, precum şi invocaţiile retorice adresate de zidari lui Dumnezeu şi forţelor naturii, ca
în balada populară, de a opri din drum fiinţa iubită.

Apare Mira, soţia lui Manole, care vine cea dintâi tocmai pentru a salva pe omul despre care s-a
auzit că meşterii l-ar jertfi „pentru ziduri”. Dacă în baladă Ana venise din dragoste pentru soţul
ei, „aducând bucate”, Mira vine cu intenţia declarată de a împiedica omorul: „- Manole, viaţă de
om în ziduri nu veţi clădi! [...] Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?...”. Meşterul
încearcă s-o convingă să plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o
zidească.

Punctul culminant
Punctul culminant îl constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este „nici căprioară,
nici izvor, ci altar [...] între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am învins.” Aceasta
este partea cea mai lirică a dramei, Manole găsind în sacrificiul celei mai iubite fiinţe, o formă a
jertfirii de sine, care îi dă puterea să împlinească ritualul jocului cu moartea, pe care Mira şi-l
asumă cu seninătate mioritică.

Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea, pentru ca artistul să-şi
poată împlini idealul estetic: „Lăcaşul creşte nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un
cântec de moarte”. Manole şi Mira sunt uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai
împreună reuşind să desăvârşească miracolul zidirii. Cel mai loial dintre meşteri, „al şaselea”, îşi
pune problema dacă este mai importantă o viaţă de om sau zidirea bisericii unice, cu preţul unui
sacrificiu suprem: „Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare - lăcaşul e ceea ce unuia
singur îi e dat să înfăptuiască pătruns de cea mai înaltă taină cerească!”.

Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care confirmă concepţia
că nici o creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin iubire: „A mea a fost patima, eu am fost al
patimei”. Actul al patrulea prezintă ideea că jurământul şi jocul au învins blestemul, jocul „de-a
viaţa” şi de-a moartea este scurt, pentru ca lungă şi nepieritoare să fie minunea. Iureşul zidirii
este redat printr-o avalanşă de metafore ce condensează un tragism cutremurător, relevat prin
replicile repezite şi febrile ale meşterilor: „Zvârliţi tencuiala pe coapse şi os, să-nchidem viaţa în
zidul de jos. [...] Isteţi fiţi ca şerpii şi blânzi ca porumbul. Urmaţi-mi măsura. Daţi sfoara şi
plumbul”.

Manole însuşi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea îl face să rostească: „aprindeţi
pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o biserică lui Hristos”. Revolta sa,
îmbinată cu o înălţare spirituală superioară, capătă proporţii uriaşe: „dacă fapta noastră nu e
bună, să fie cel puţin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin înspăimântătoare!”.
Deznodământul
Deznodământul cuprinde răzvrătirea lui Manole împotriva faptei cumplite şi vrea să spargă zidul
pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce răzbate din zidurile bisericii, „nu scuipaţi
că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi că sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul din voi a
ucis”. Manole rosteşte un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de conştiinţă a
tuturor celor ce au zidit: „Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră cine va face-o?”.
Printr-un monolog, Manole exprimă o dureroasă meditaţie privind singurătatea sufletului său,
aflat acum lângă un „lăcaş abia început, mormânt de îngeri şi sfinţi”.

Ultimul act, al cincilea, prezintă moartea lui Manole, într-o comuniune de dreptate şi iubire cu
Mira, după credinţa populară în viaţa de dincolo. Călugării cer pedepsirea lui Manole, dar
mulţimea şi Vodă îl apără. Autosacrificiul pentru creaţie semnifică faptul că acesta intră în
eternitate şi, odată cu ea, iubirea pentru viaţă eternă şi artă. Manole strânge pumnii împotriva
credinţei, „astăzi şi totdeauna”, dar Vodă îl consolează că „biserica ta va cânta peste toată ţara”.

Ultima dorinţă a lui Manole este aceea de a trage el „clopotul întâia oară pentru aceea care
cântare de clopot n-a avut”. Reapare Bogumil, care mărturiseşte providenţial: unii mor tineri,
alţii mor bătrâni”, iar Găman, într-o rosteşte cuvinte ce amplifică acest conflict dramatic şi
prevesteşte gestul lui Manole care urma să se înfăptuiască.

Vodă a sosit să se închine la noua biserică, dar preoţii şi boierii veniţi să vadă lăcaşul, l-au sfătuit
să-l judece pe Manole pentru crimă. Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa privitoare la
blestemul patimei este plină de dramatism: „Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce
mistuie preajmă şi purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. [...] Doamne, pentru ce vină neştiută am
fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?...”. Creaţia estetică nu este resimţită ca har artistic,
ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată.

Mulţimea adunată în jurul bisericii îl apără pe Manole, strigând că „Meşterul neasemănat trebuie
să trăiască!...”, însă Manole s-a urcat în turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat în gol. De
după biserică se aude ţipătul mulţimii, „plâns de femei”, şoapte: „Manole s-a aruncat în văzduh”.
Meşterii rămân dezorientaţi fără Manole, „nu vom şti cum să găsim un loc în viaţă, vom rătăci
din loc în loc [...] Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi”. Moartea tragică a lui Manole
simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, Manole clădeşte din iubire, cu iubire.

Stilul
Stilul piesei este dominat de metafore revelatorii, împletite cu proverbe şi zicători, expresii
populare, dând originalitate expresivităţii acestei drame de idei.