,,Mesterul Manole”

-eseu-
De Lucian Blaga

Piesa de teatru Meşterul Manole a apărut în 1927, fiind dedicată lui Sextil
Puşcariu, iar în 1929 a avut loc premiera, la Teatrul Național din București.
Lucian Blaga, autorul piesei, este poet, prozator, dramaturg, filosof și diplomat
român care a trăit în perioada 1895-1961. Personalitatea lui a marcat perioada
interbelică, iar opera, creată prin consubstanțialitatea literatură-filosofie, s-a
impus printr-un stil inconfundabil. Perioada în care scrie Lucian Blaga este una
de avânt cultural, dar și de eclectism estetic. În epocă, se manifestă tendințe
tradiționaliste, moderniste și avangardiste, iar el optează pentru expresionism,
curent care-i oferă posibilitatea de a valorifica mituri și de a pune în discuție
probleme ontologice și axiologice.
Dintre piesele lui Lucian Blaga, Zamolxe și Meșterul Manole reconsideră
miturile naționale din perspectiva expresionismului; Avram lancu și Anton Pann
reconsideră istoria; Arca lui Noe, Tulburarea apelor și Cruciada copiilor
explorează și valorizează miturile universale, iar Daria, Ivanca, Învierea
sondează zone dragi moderniștilor, subconștientul și inconștientul.
DRAMA este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care
presupune valorificarea unor categorii estetice precum tragicul și comicul,
prezintă un conflict puternic, manifest sau latent, uneori cu rezolvare tragică, cu
instanțe ale comunicării, structuri compoziționale și tehnici specifice.
Meșterul Manole este o dramă de idei cu accente tragice, o dramă poetică,
modernă, în care mitul românesc al jertfei pentru creație susține conflictul
puternic, personajele sunt expresii ale unor idei-forță, iar orientarea reflecției
autorului se face, potrivit propriilor afirmatii, „de la detaliu la esențial, de la
concret la abstract, de la imediat la transcendent, de la dat la problemă".
TEMA OPEREI este prelucrarea unuia dintre miturile fundamentale ale
poporului român, sacrificiul pentru creație, într-o viziune proprie sensibilității de
tip expresionist. Lucian Blaga valorifică surse de inspirație autentice potrivit
unei concepții personale conform căreia: „Cultura majoră nu repetă cultura
minoră, ci o sublimează, nu o mărește în chip mecanic și virtuos, ci o
monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi
lăuntrice. O cultură majoră nu se stârnește prin imitarea programatică a culturii
minore. Nu prin imitarea cu orice preț a creațiilor populare vom face saltul de
atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară
trebuie să ne însuflețim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu și activ, decât
de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naștere culturii majore, ci
amândouă sunt produse de una și aceeași matrice stilistică".
STRUCTURA piesei este dată de cele două planuri pe care se dezvoltă
conflictele. Primul plan este cel exterior, al conflictului dintre meșteri privind
jertfa, cu voievodul care vrea să se termine biserica mai repede și cu boierii și
călugării care ar dori pedepsirea lui Manole, pentru că a săvârșit o jertfă umană.
Celălalt plan aparține conflictului interior, al dramei artistului, formulat chiar de
erou: „Manole: Înăuntru un gol se deschide-mâhnire fără întrebări. Deasupra
întuneric se- nchide-deznădejdea nesfârșitelor încercări. Mi se mistuie somnul și
sângele. Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric,
un demon strigă: clădește! Pământul se-mpotrivește, si-mi strigă: Jertfește!".
COMPOZITIONAL, piesa are cinci acte, echilibrat construite pentru ilustrarea
momentelor subiectului și pentru a urmări evoluția conflictului dramatic
principal. Primul și ultimul act au câte patru scene, iar actele al doilea, al treilea
și al patrulea au câte trei scene.
Tilul piesei conține numele personajului principal, Manole, creator de geniu,
mesterul care. potrivit legendei populare, a proiectat și a construit biserica de la
Curtea de Argeș. Alegând acest titlu, Lucian Blaga mută accentul operei de pe
creație pe destinul tragic al creatorului.
Expozițiunea se conturează în didascalii, unde autorul sugerează timpul și
spațiul în care se va derula acțiunea: „Pe Argeș în jos. Timp mitic românesc",
trimitere directă la balada populară ,,Monastirea Argeşului", operă închinată
bisericii de la Curtea de Argeș, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, între
anii 1512 și 1517. Apoi, în didascalia la actul întâi, spațiul se restrânge la
,,Cămara de lucru a Meșterului Manole", iar din actul al doilea devine simbolic:
„Ruinele bisericii vesnic reîncepute. În fund, munți și păduri". După G. Gană:
„Localizarea dramei – in spațiul românesc e mai puternică decât în modelul
folcloric: în afara indicației inițiale [.J. se mai vorbește de Braşov, Sibiu,
Târgoviște, de unde cărăușii aduc materiale de construcție, clopote, odājdii,
cărți. Blaga menține aşadar semnificația națională a baladei, accentuând chiar
caracterul ei de mit estetic național".
Neprecizarea timpului ar putea fi și ea explicată prin opțiunea dramaturgului
pentru cunoașterea de tip luciferic, pentru protejarea și potențarea misterului și
nu pentru descifrarea lui prin detaliu rațional.
Timpul exterior este marcat doar de opoziția noapte-zi, care subliniază efortul
lui Manole de a descoperi misterul surpării bisericii, cele mai multe scene se
petrec la lumina lumânării. În dramă, se mai face referire la durata de şapte ani
în care Manole a tot încercat să elaboreze un plan arhitectural prin măsurători
precise și prin calcule, elemente ale cunoașterii paradisiace: „Bogumil: Pe
măsurări? De şapte ani tot mäsuri cu acel unghi de aramă, și nicio izbândä".
Dominant este însă timpul interior, al trăirii obsesiei de a crea biserica, al
neliniştii metafizice traversate de eroul dramatic: „Manole: Cine-mi dărâmă
zidurile?".
Personajele sunt Vodă, Manole, Mira (în gr. „dăruita") proiecții legendare:
Bogumil, Găman energii primare, cosmice, idei înzestrate cu voință, nouă zidari,
dintre care unul a fost pescar, altul cioban, altul ocnaş, altul călugăr ş.a.
Intriga e constituită din motivul surpării zidurilor, care naște și conflictul interior
de natură tragică, între ratiune și necesitatea irațională de a construi, între
biserică și femeie între cunoastere paradisiacă și cunoaștere luciferica. De altfel,
acțiunea piesei începe ca o continuare a legendei despre găsirea locului pentru
zidire, ,după pråbuşirea repetată a zidurilor”.Intriga este sustinută si de afirmații
ale starețului Bogumil, care sugereazăà existența unor forțe misterioase
nemultumite de înălțarea bisericii: „Ci eu știu cá nu morții rài zādārnicesc
înālțtarea bisericii. Mai sunt și alte puteri, mai mari decât morții rãi".
Desfășurarea acțiunii se realizează, de fapt, prin prezentarea neliniştilor, a
zbuciumului interior al meșterului pus în fața unei dileme: de a alege între
femeia iubită și creație, după ce apare ca soluție a surpării zidurilor ideea jertfei
umane: ,,Jertfa aceasta de neînchipuit cine-o cere? Din lumină, Dumnezeu nu
poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge; din adâncimi, puterile necurate nu pot
s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor".
Starețul Bogumil, prezent ca actant încă din actul întâi, susține ideea jertfei ca
formă de linistire a forțelor care acționează potrivnic. El consideră că energiile
misterioase care se opun creației ar putea fi înrudite: „Şi dacă întru veșnicie
bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail sunt frati?”, prin urmare, orice reflecție
este de prisos și jertfa trebuie înfăptuită. Cuvântul său este întarit de
manifestările lui Găman care, într-un somn neliniştit, are viziuni cutremurătoare:
„lată stihii frecate una de alta și pietre sfărâmate în fălci subpământene. Huruie
moara smintelilor dedesubt si se învârte. De acolo, în pofida noastră, și de mai
departe se dă drumul sorților. Ce stați? Ce întrebati? Puteri fără noimă n-au de
lucru și macină din stâncă făină pentru gurile morților. E o învârtire, E un vârtej.
Şi auie trist, cu amenințare ca în noapte de început, ca în noapte de sfârşit".
Manole discută cu meșterii despre necesitatea jertfei pentru înălțarea bisericii.
Atât el, cât și ceilalți meșteri sunt dornici să termine lucrarea. Dintre ei, Manole
pare obsedat, coplesit. chinuit de un demon al creației, de o boală fără leac: „Nu
sunt și eu pătruns de această boalä până la oase? Nu e dorul de ea și în mine ca
un dor de casă? In visul ei, slugă și domn, ne lipim de ziduri în somn. Cine se-
ndură să plece?".
Împreună fac un jurământ de credință prin care pecetluiesc soarta unui om menit
să fie jertfit prin zidirea în biserica bântuită de un destin care, astfel, se poate
împlini. Manole, ca iluminat, știe și cum trebuie să fie cel supus jertfei: „O viață
scumpă de om se va clădi, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau
fiică". În timp ce meșterii discută, umbra bisericii apare între ei, semn că forțele
acceptă jertfa.
După jurământ, trei zile meșterii așteaptă sosirea ființei predestinate a se întrupa
în biserică. Ei se urmăresc reciproc și-l acuză și pe Manole că ar fi încălcat
jurământul, anunțându-și soția să nu vină.
Punctul culminant se construiește după toate regulile dramatice, în actul al III-
lea, scena lII. El constă în săvârșirea jertfei de către Manole și meșteri, patima
creației fiind mai puternică decât dragostea față de femeie și decât teama de
păcat. Mira este prima soție care apare, conform jurământului. Ea îi ceartă
pentru că a aflat de la starețul Bogumil despre hotărârea lor neomenească, luată
doar pentru ,,a izbuti în meșteșug". Înțelegând că ceasul se apropie, înainte de
zidirea Mirei, Manole intră într-un conflict puternic cu meșterii, însă destinul nu
se mai poate schimba. Mira este zidită printr-un joc menit să atenueze gravitatea
faptei și s-o integreze in paradigma mitică a morții ritualice. Pură și inocentă,
Mira va mântui locul de duhurile grele, neștiute, devenind altarul bisericii
înălțate de soțul ei: „Manole: Acum ești aici încă o dată: nici căprioară, nici
izvor, ci altar. Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit, și jurământul cu care l-
am învins". Motivul artistic al femeii-biserică potențează condiția creatorului,
care trăiește cu aceeași intensitate dragostea pentru Mira și patima pentru
creație.
Săvârșirea jertfei se face ritualic și simbolic, Mai întâi, Mirei i se sugerează să se
descalțe, ca gest de întoarcere la starea primordială: „Manole (cu linişte
neomenească): leși din încălțăminte. ca să intri desculță în zid", apoi este zidită:
„Manole: Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfarşit minunea". Prin modul în care
este construită scena, se induce ideea că sacrificarea ființei iubite este formă a
sacrificiului de sine.
Didascalia care deschide actul al IV-lea descrie frenezia activității meșterilor,
exprimata, de altfel, și în toată scena l: „Zidurile ridicate, cu un început de
schele într-o parte. Zidarii lucreaza repede. Manole umblă agitat. Pe locul unde
în zid Mira e de tot acoperită cade un månunchi de raze.Tot timpul zgomot de
muncă și de unelte. Copii pe scări unul peste altul își dau cărămizi.". In şapte
zile de muncă asiduă, sugestie a timpului în care Dumnezeu a făcut lumea,
biserica işi află propriul contur în spațiul căruia i-a fost menită.
Deznodământul dezvăluie natura tragică a eroului, care se sinucide, aruncându-
se ,in văzduh. Manole pare că a îmbătrânit: „[...] istovit, mai bătrân, fața
devastată, barba crescută [..]", este transfigurat în urma întâmplărilor: „Sufletul a
băut fapte și povești amare". Unul dintre mesteri consfinteste soarta Mirei,
repetând vorbele lui Manole: ,,Astfel una din alta s-au aprins intamplările, și
femeia din miazăzi a rămas altar între blestem și jurământ".
După ce demonia creației se alină, Manole încearcă să reconstituie scena zidirii
Mirei și să afle cine a pus ultima cărămidă. Vrea să dărâme zidul care i-a
transformat sotia în piatră, dar totul este în zadar. Miracolul s-a înfăptuit și Mira
s-a contopit cu biserica.
În scena III din actul al V-lea apar personaje episodice precum Vodă, mulțimea,
un băiat de curte. Este momentul în care creația desăvârşită pătrunde în
conștiința publicului odată cu creatorul ei: „Băiatul: Mai mult ce să zic? În locul
Măriei tale aș da afară din călindar un sfânt şi-as pune în locu-i numele lui
Manole".
Toți sunt uimiți de frumusețea bisericii, pe care o consideră o ,,ispravă pentru
sute de ani!", aluzie la perenitatea artei autentice. Doar Manole nu-și găsește
liniştea, iar suferința lui din iubire este de nesuportat: „Manole: Nu, stăpâne,
amintirile mele nu se sting. Ochii nu se închid. În urechile mele, somnul nu tace.
Lacrimă mă simt, întârziată, și caut odihnă de piatră".
Boierii și călugării îi cer lui Vodă pedepsirea lui Manole, pentru că a săvârșit un
păcat de moarte, dar mulțimea nu este de acord.
Manole cere îngăduința de a trage primul clopotul pentru Mira, care n-a avut
parte de „cântare de clopot", urcă în biserică, îngenunchează spre apus și spre
răsărit și se sinucide, după cum spune Găman: „Manole s-a aruncat în văzduh".
In urma lui, meșterii simt că și-au pierdut rostul, că destinul lor va fi unul
rătăcitor, doar numele va rămâne legat pentru totdeauna de biserică.
Finalul piesei fixează, o dată în plus, mitul modern al creatorului devorat de
propria creație: „Intâiul: Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi!".
Modurile de expunere predominante, dialogul și monologul, dau consistență
unor personaje ideatice, expresioniste, care vorbesc metaforic și simbolic.
Replicile personajelor și intervențiile protagonistului construiesc un veritabil mit
dramatic al personalității duale: om și creator, în același dulte dintre replici sunt
ritmate și rimate, conferind textului un aspect poematic: „AI Şaselea: Mestere, -
nu pot pleca./ Biserica ta - nu o pot uita"; „Unul: pentru soție, care încă n-a
născut, pentru soră curată sau fiică luminată/ care întâi va veni/ bărbat să-și
vadă/ frate să-şi vadă/ tată să-și vadă".
Prin dialog și monolog se construiește și acțiunea dramatică, uneori dinamică,
alteori temporizată de natura reflexivă a eroului. Monologul are valori narative,
când Bogumil îşi prezintă povestirile apocaliptice, și lirico-reflexive, când
Manole îşi rememorează iubirea.
Didascaliile joacă un rol important în text, complinind puținătatea referirilor de
ordin spatio-temporal și de recuzită. Ele conțin numerosi indicii privind aspectul
fizic al personajelor, atitudinile lor, gesturile, numele lor, sugestii privind
mișcările scenice (intrările și ieșirile, plasarea unor obiecte în spațiu),
luminozitatea alternând cu întunericul etc.
În construcția discursului sunt folosite tehnicile dramatice specifice lui Lucian
Blaga, de împletire a mitului cu legenda în ceea ce privește unele concepții
străvechi despre construcții. Se observă apoi valorificarea baladei într-un model
intertextual unic, liricizarea unor scene, în care este surprinsă trăirea interioară a
personajelor.
Limbajul piesei valorifică funcția poetică, ilustrând modul blagian de a găsi
deviații semantice ale cuvintelor, metafore plasticizante și revelatorii, simboluri
și figuri retorice, exclamații și interogații.
Semnificația generală a piesei Meșterul Manole de Lucian Blaga este văzută de
George Călinescu drept: „un răspuns la problema estetică. Creația are ca punct
de plecare tehnica, dar nu devine operă vie, fără factorul irațional, fără har.
Acest har pretinde însă artistului suferința. [...] Opera artistică, ieșită din jertfa
omului, are o existență independentă"