Constructia personajului – Manole

din drama “Mesterul Manole” –de Lucian Blaga

Opera Mesterul Manole de Lucian Blaga este o drama expresionista pe tema destinului
creator aparuta in perioada interbelica (1927, publicata la Sibiu, jucata in 1929 la Teatrul National
Bucuresti). Piesa este o dramă fiindcă eroii sunt arhetipali în împrejurări arhetipale, tragicul se
îmbină cu comicul, conflictul este puternic, de natura psihologică, originea conflictului fiind
pasiunea pentru creație care devine pătimire existențială. Intre acestea, personajul protagonist,
eponim si simbolic al operei este Manole – creatorul demnauniversal, care trebuie sa-si jerfeasca
fericirea personala pentru mântuirea tuturor. El este creatorul de arta, un martir al frumosului,
deoarece creația înseamnă pentru el, patima si mistuire: „Lăuntric, un demon strigă: clădește!
Pământul se împotrivește și strigă: jerfește!...”.
În teatrul lui Blaga, ca şi în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri
pentru forţele stihiale ale vieţii. În consecinţă, la baza conflictului dramatic vor sta contradicţiile
dintre aceste forţe, care acţionează în spatele personajelor, şi nu motive psihologice sau sociale,
determinabile istoriceşte. Manole este un personaj-simbol şi modern, o figură generică,
reprezentativă pentru o întreagă categorie umană, fiind mai mult un purtător de simboluri ale
unor idei şi concepte, decât o individualitate distinctă. Social, Manole este cel mai talentat si
devotat dintre muncitori, fiind nevoit sa poarte în spate conceptul de ducere la bun sfârșit al
proiectului. Acesta trăiește o iubire caldă cu Mira de 7 ani, tot atata timp de la începerea
construirii bisericii ale caror ziduri se prăbușeau în fiecare noapte. Manole vrea sa ridice biserica
pentru a-și elibera elanul vital, forța interioară atât de puternica si arzătoare. Din punct de vedere
moral, Manole supune totul examenului riguros al ratiunii pentru a intelege cine-i darama
zidurile de vreme ce calculele au fost verificate „a suta oara”. Manole este obligat de jocul sorţii
să aleagă între biserică – simbol al vocaţiei creatoare – şi Mira – simbol al vieţii, al dragostei, al
purităţii omeneşti; biserica şi Mira sunt cele două “jumătăţi” ale personalităţii eroului. Fără una
din ele, meşterul e anulat ca om. Psihologic, este un personaj complex prin frământările sale
dramatice, prin intrebările pe care şi le pune, prin stările atât de contradictorii prin care trece şi
evoluează pe două planuri fundamentale, aflate intr-o strânsă condiţionare reciprocă: unul
psihologic şi unul al faptelor.
O secvență reprezentativă pentru a ilustra tipologia geniului în lupta cu forțele naturale
remarcăm încăpățânearea, dorința de perfecțiune și dedicarea sa totală pentru idealuri ca
trăsături ce îl conturează si îl definesc în prealabil.  Secvența întâi din actul I îl surprinde pe
Manole în ipostaza în care face calcule, sperând că eroarea este a lui. În camera sa, printre
lumânări aprinse, Manole stă la masă „aplecat peste pergamente şi planuri”, refăcând
chinuit nişte calcule demult făcute. Acesta este dezamăgit pentru că „socotelile sunt bune, dar
zidurile se tot surpă” şi de aceea îi cere ajutor stareţului. Fiecare dintre ei aparţine însă de altă
religie, fapt pentru care nu găsesc o soluţie comună. Stareţul Bogumil îi vorbise despre
înfăptuirea unei jertfe, dar Manole refuză deoarece o consideră împotriva
preceptelor creştine. Manole este ros de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere, jertfa
mi se cere”. Aşadar, el trăieşte chinuitor un conflict interior, este măcinat de căutări, zbătându-se
neputincios în dileme existenţiale: „jertfa aceasta de neînchipuit cine o cere? Din lumină
Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi puteri necurate nu pot s-o
ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”. Dilema pare irezolvabilă și susține conflictul interior.  
 O altă secvență semnificativa pentru a ilustra autocontrolul personajului este aceea din
actul III, scena 3, ce pune in lumina, cu acelasi rafinament artistic, momentele de mare goaza ale
asteptării, ale apariției Mirei, ale jertfei: „Trei zile ca trei ani ne-am pandit unul pe altul. Stai, ce
faci? Nu te misca. Juramantul ne-a istovit intre bolovani. Fiecare a crezut a ca poate sa insele pe-
Naltul”. Mira este revoltată că meşterii vor să comită o crimă şi încearcă să-şi convingă soţul:
„Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?...”. Meşterul încearcă s-o determine să plece,
dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o zidească. Pentru Manole jertfa lui este
iubirea absolută, pe măsura patimii şi pe măsura creaţiei: „aceluia se va lua, care mai tare va
iubi”, definindu-se astfel momentul de vârf al conflictului dramatic. În momentul zidirii Mirei,
Manole, prin sacrificiul făcut, el împlineşte destinul, căci patima de a zămisli frumosul e
neîndurătoare. În psihologia frământată a lui Manole, momentul hotărârii de a jertfi, reprezintă
în ordinea luptei omului cu natura, la scară istorică, momentul transfigurat artistic al neutralizării
opoziţiei dintre natură şi cultură. Manole e aici, prin sacrificiul făcut, un erou civilizator, care dă
oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, aşa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul.
In acest mod, el şi-a depăşit condiţia, cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa
zămislită din suferinţă.
Conflictul nascut în interiorul sufletului personajului eponim balansează între patima
zămăslirii si “puterile” subpământene care se opun voinței sale . Tragidismul său demonstrează
atingerea absolutului , dar conștientizează că este forțat să aleagă între Mira și biserică , iar
pierderea uneia dintre ele va deveni o anihilare. Gângurile sale relevă zbuciumul conflictului
interior , schițate prin monologul interior si al introspecție: „Cine-mi dărâmă zidurile?” – exprimă
o stare de nedumerire şi incertitudine; „Care voinţă nu s-ar clătina?” – sugerează o stare de
indoială; „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” – invocă sigurătatea tragică a omului părăsit de
creatorul său; „Jertfa asta de neinchipuit cine o are?” – exprimă o stare de indignare; „Mi-e aşa
de greu, părinte!” – sugerează o stare de neputinţă şi neajutorare; „Ajută-mă cuvioase! O, câte
piedici, câte împotriviri!” – el cere ajutor fiind disperat. Manole-creatorul îi spune să construiască
iar Manole-omul sa nu jertfească . Gândurile sale exprimă îndoială , refuzul jerfei conform
bogumilismului , iar la final el exprimă hotărârea decisivă “biserica se va inalța!” , acesta devinind
leitmotiv .Faptele lui demonstrează că reprezintă tipologia creatorului pasionat de artă , de
frumos . Pentru el creația înseamna patimă și mistuire : “Lăuntric , un demon strigă :cladeste!
Pământul se împotrivește si strigă : jertfește!...”.
Personajul trăieşte o serie de conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două
jumătăţi: Mira sau biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea
mecanismelor sufleteşti, antrenate in trăirea sa de către marele meşter propriului său destin; şi
conflictul cu boierii şi călugării care cer pedeapsa lui. Constatăm deci un echilibru perfect al
forţelor conflictului, şi de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor
frământări interioare, făcând din personajul său un erou de tragedie antică, acolo unde balada
rezolvă aparent simplu – mai mult prin sugestie – un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei
prăbuşirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru că e fără ieşire. Ieşirea din conflict nu
poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesară, fără îndoială, iar nu o sinucidere,
cum am fi tentaţi, poate, să credem, sau o moarte accidentală, ca în baladă. Întreaga desfăşurare
a acţiunii relevă condiţia tragică a creatorului de valori durabile, aflat în luptă cu propriul său
destin.
 Caracterizarea directă a personajului este redată mai întâi prin autocaracterizare, ca fiind
un nefericit ,amintindu-i lui Bogumil că , de șapte ani , zidurile i se tot surpă , iar el rămâne “la
inceput de drum” .Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar , pentru că unica trăsătură fizică
menționată de Mira ,soția lui , este că are “păr negru”. Alte trăsături se evidențiază prin
caracterizarea directă de către alte personaje . Mira îl vede ca pe o “inimă fără odihnă , gând rău ,
visare fără popas” , si atunci când află despre jertfa în numele creației nu se abține să îl numească
ucigas “nouă ucigași si cu Manole zece”. Vodă îl consideră un mesajer al adevărului , zidarii îl
numesc “Mesterul Nenoroc”, iar al șaselea mester mărturisește “Eu te-am urât și te-am iubit cel
mai tare” . Prin autocaracterizare Manole recunoaște că este stăpânit doar de patima creației “…
pentru biserică zilnic mor” , “e foc ce mistuie… și e pedeapsă și e blestem” . Prin replicile sale ,
Manole apare ca un om măcinat de întrebări , care nu înțelege de ce , într-o țară plină de biserici ,
numai “minunea” sa nu poate fi cladită . În fața lui Găman , mesterul își arată vinovăția si
păcatul : nefiind decitât un om (“pămintească alcătuire ”) , nu i-a putut imita , nici in șapte ani ,
pe “Zidarul cel mare”(Dumnezeu) care făcuse lumea in șapte zile .
Caracterizarea indirectă este redată prin revolta meșterulor împotriva hotărârii lui
Manole, care conştientizează că este mistuit de patima creaţiei: „am început să clădesc fiindcă n-
am putut altfel” şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o împlinească împreună,
fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ. Din cuvintele adresate celorlalți zidari se
conturează o tenacitate , o anumită tărie vizibilă în încercările repetate de a ridica lăcașul .
Pierzându-și componenta sacră prin acceptarea jerfei (“Ochii de sfinți aveați , și -acum de ucigași”
, spunea Mira) , Manole înfăptuiește inconștient sacrificial . În timpul muncii sale este stăpânit de
demoni , biciuind zidariisi revoltându-se contra lui Dumnezeu (“Când El a clădit , ce a jertfit?”).
Din cuvintele autorului , Manole apare ca un “chinuit și frământat ” . La mod simbolic personajul
este creatorul de pretutindeni și din totdeauna , cel care imită actul primei Creații divine
.Personaj coborit din mit , Mesterul Manole prezintă , în dramă , trăirile lăuntrice ale omului
modern: neliniștea , zbuciumul , înstrăinarea , păcatul și singurătatea existențială .
Dupa parerea mea, Manole, bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea
sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i aparţinea cu timp şi suflet, in gestul suprem al renunţării
nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care
i-o ceruse şi vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita, insă este oprit de zidari deoarece
opera de artă creată nu mai aparţinea lui, ci eternităţii şi decide să se sinucidă, aruncându-se in
văzduh de pe biserică. Tragismul morţii lui Manole constă in faptul că el era deja mort in plan
spiritual când a zidit-o pe Mira şi nu-i mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc
întregirea cuplului primordial, ei fiind suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost in viaţă.