Ghiță- din Moara cu noroc de Ioan Slavici (caracterizarea)

Teoria literaturii consideră personajul drept „fiinţă de hârtie”, o instanţă narativă a cărei
existenţă se desfăşoară exclusiv în spaţiul ficţiunii. Îndeplinind, în raport cu tipul textului
narativ, funcţia de acţiune, pe cea de reprezentare ori pe cea de interpretare, personajul îşi
construieşte identitatea în funcţie de specia literară sau curentul literar în care se încadrează
textul în care-şi defineşte fiinţarea.
Recunoscut prin meticulozitatea arhitecturii narative, Ioan Slavici se dovedește atent mai
ales în construcția personajelor sale. De fapt, critica literară identifică punctul forte al artei
narative a lui Slavici în construcția de personaj. Deși eroii săi provin din universul rural al
Ardealului din secolul al XIX-lea, autorul nu ezită să le imprime multora dintre ei o
complexitate aparte, adică, așa cum afirmă G. Călinescu, „acel amestec de bine și rău ce se află
la oamenii adevărați”. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens este Ghiță, personajul
principal al nuvelei ”Moara cu noroc”.
Dacă la începutul nuvelei Ghiță apare ca un personaj tipic pentru categoria indivizilor
dornici de îmbogățire, putându-se afirma că are statut moral și psihologic necompromis,
evoluția ulterioară a acțiunii îi conferă o individualitate aparte. Aceasta pentru că atracția
banilor nu îl transformă pe erou atât de mult, încât să treacă într-o altă tipologie – a
infractorilor, reprezentați de Lică Sămădăul. În schimb, personajul central al nuvelei este
prezentat parcurgând un traseu al dezumanizării, cauzat de oscilația între cele două modele
de organizare socială: pe de o parte, familia, ca emblemă a lumii tradiționale, pe de altă parte,
afacerile la limita legii, simptomatice pentru relațiile capitaliste din acea vreme.
De fapt, transformările morale și psihologice ale lui Ghiță au ca punct de plecare
nemulțumirea profundă față de statutul său social inițial. Spirit practic, el realizează că
meseria de cizmar nu are cum să îmbunătățească traiul familiei sale, din moment ce societatea
în care și-a trăit prima tinerețe este mult prea statică pentru a permite orice tip de progres, așa
cum afirmă în dialogul din incipit cu soacra sa: „să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor,
care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iar dacă duminica e noroi, își duc cizmele în
mână până la biserică”. Înţelegând că în acest ritm este pe cale să-şi piardă chiar şi puţinii
clienţi pe care îi mai avea, Ghiţă se mută din lumea conservatoare de valori a satului, la
cârciuma Moara cu noroc, adică într-un spaţiu deschis primejdilor, departe de brațul legii.
Ajuns într-un loc în care legile capitaliste au pătruns deja - primul arendaş al morii fiind
obligat de nevoile numeroşilor drumeţi să o transforme în cârciumă - Ghiţă se simte privilegiat
şi, datorită hărniciei sale, îşi schimbă până şi nou câştigatul statut social de simplu arendaş.
Moara cu noroc devine cârciuma lui Ghiţă.
Trecerea protagonistului de la tipologie la individualitate este susţinută prin toate
elementele de construcţie ale textului narativ. În primul rând, perspectiva naratorului
obiectiv şi impersonal, care ajută la crearea caracterului realist al nuvelei, permite atât
descrierea verosimilă a evoluţiei sociale a lui Ghiţă, cât şi redarea zbuciumului său interior.
Dacă pentru a construi un personaj veridic în contextul societăţii ardelene de la sfârşitul
secolului al XIX-lea naratorul se focalizează pe detaliile referitoare la mediul în care trăieşte
acesta şi la condiţionările sale inerente, când se vede nevoit să prezinte interioritatea eroului,
instanţa narativă foloseşte stilul indirect liber sau îi permite personajului fragmente de
monolog interior, care duc la o tehnică a analizei psihologice surprinzătoare prin modernitatea
sa. De exemplu, Ghiţă ajunge să regrete că are soţie şi copii: „Vedea banii grămadă înaintea sa
şi i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi
capul în primejdie”. În al doilea rând, o astfel de strategie naratorială conduce la dublarea
conflictului nuvelei, aşa încât tensiunea epică manifestată la început doar pe un plan exterior –
opoziţia dintre bătrână şi Ghiţă sau dintre Lică şi protagonist – se transferă într-un conflict
interior, care are la bază trăirile contradictorii ale eroului. Astfel, tânărul cârciumar simte în el
ceva mai tare decât voinţa proprie („Nimic nu era în el mai tare ca pornirea de a se pune
împotriva lui Lică şi de a nu da nici cât negru sub unghie îndărăt”), se izolează de familie, nu
se mai teme nici măcar de moarte, singura lui dorinţă ajunge să fie răzbunarea pe Lică, iar în
cele din urmă o ucide cu sânge rece pe Ana.
De asemenea, complexitatea personalităţii lui Ghiţă, atât de elocvent surprinsă de narator
prin construcţia conflictului, poate fi evidenţiată pe tot parcursul acţiunii, prin intermediul
mijloacelor de caracterizare. Personaj rotund, datorită faptului că îşi schimbă însuşirile pe
parcursul naraţiunii, Ghiţă este, totuşi, prezentat în incipit drept un personaj tipologic, aşa cum
reiese din caracterizarea indirectă prin acţiunile sale. Om al faptelor, nu al vorbelor,
cârciumarul este – după cum observă Magdalena Popescu – „un ins energic, cu gustul riscului
şi al aventurii”. Acum fondul său uman nu este încă pervertit de gustul banilor, el dorind doar
bunăstarea familiei. Raţionamentul funcţionează atâta vreme cât afacerea prosperă, clienţii sunt
tot mai numeroşi, iar viaţa idilică pare a pune stăpânire pe membrii casei sale: „sâmbăta de cu
seară locul se deşerta şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să
numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau copilaşii, căci doi
arau acum, iar bătrâna privea câteşpatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o
fată norocoasă, doi nepoţei sprinteni, iar sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut
cu bine.” Transformarea lui Ghiţă nu întârzie să apară, iar cauza este reprezentată de sosirea
lui Lică la cârciumă. Chiar după prima întrevedere cu Sămădăul, în mintea protagonistului se
ivesc primele „gânduri grele”. Pentru a-şi reface echilibrul pierdut la intervenţia brutală a
căpeteniei porcarilor, cârciumarul cumpără două pistoale, îl angajează pe Marţi, „un ungur
înalt ca un brad”, aduce doi căţei pe care îi antrenează de mici să fie de temut. Totuşi, liniştea
căutată de erou nu este dobândită cu niciun chip, iar naratorul rezumă transformările prin
modul în care Ana îl percepe acum pe soţul ei. Femeia observă că se făcuse ursuz, iritabil,
violent.
Ghiţă este caracterizat direct, de către celelalte personaje. Bătrâna îi laudă hărnicia şi
preocuparea de a prospera, însă tot ea este cea care îi vede şi slăbiciunea pentru bani: „Are şi
el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul”. Pintea are încredere neştirbită
în el tocmai pentru că îl ştie cinstit: „Îl socotea pe Ghiţă om cinstit şi vrăjmaş al lui Lică şi
chiar acum, după cele ce aflase, ar fi fost gata sa-şi bage mâna în foc pentru dânsul”. Lică, la
rândul său, este impresionat de stăpânirea de sine a lui Ghiţă şi de imaginea bună pe care o are
cârciumarul în ochii lumii, deşi s-a întovărăşit cu el: „Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi eu am făcut
din tine om vinovat”.
Panta pe care a apucat-o personajul principal este atât de abruptă, încât simte că nu mai
poate controla propria existenţă. Tensiunea acumulată îl determină pe Ghiţă să se îndepărteze
de Ana, devine egocentrist, considerând că numai probleme lui contează, iar în cele din urmă
devine obsedat de răzbunarea împotriva lui Lică, chiar cu riscul periclitării vieţii celor
apropiaţi. Acest drum spre dezumanizare este excelent redat în nuvelă prin stil indirect liber şi
prin monolog interior, ambele fiind modalităţi inedite de autocaracterizare. Dramatismul
stărilor pe care le parcurge eroul este accentuat de faptul că, deşi comportamentul său este
uneori incoerent, el nu-şi pierde niciodată luciditatea, ci încearcă să-şi justifice faptele prin
destinul tragic care i s-a hărăzit: „Ei! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa
mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât
dânsul n-ar dori să n-o aibă”. Singura modalitate de a-şi păstra iluzia echilibrului rămâne
pentru protagonist încercarea de a le da celorlalţi impresia că e stăpân pe situaţie.
 O secvență narativă sugestivă pentru construcția protagonistului, evidențiindu-i
firea aparent puternică, dar, în fapt, influențabilă, ușor de manipulat, este cea în care
Lică îl constrânge diabolic pe Ghiță să devină o simplă unealtă a scopurilor lui tâlhărești.
Sămădăul apare neanunțat, însoțit oamenii săi, pentru a-și impune cu forța condițiile, simțind
că-l poate stăpâni pe cârciumar prin slăbiciunea sa pentru bani. Dialogurile tensionale dau forță
conflictului Ghiță-Lică și construcției caracterelor. Pentru că Ghiță nu vrea să cadă la învoială
de bună voie, Lică, îi ia ”cu împrumut” banii pe care cârciumarul îi strânsese din muncă
cinstită în primele luni la Moara cu noroc, pentru a-l avea la mână să îi ofere informațiile
despre tot ce se petrece acolo. Promisiunea că îi va returna la un moment dat banii cu ”camăta
cametelor” e o metodă de a declanșa lăcomia cârciumarului. Observația psihologică că Ghiță
„ar fi avut poftă să sară la el și să-l sfâșie (...) Îi era parcă-i seacă sângele din vine când
vedea pe Lică la banii ce-și adunase para cu para”. Cârciumarul încearcă să arate tărie morală
pentru că nu-i place să fie dominat și, cu aparentă detașare față de bani, îl amenință pe
sămădău: Îmi iai banii: să-ți fie de bine! Mi-ai luat liniștea sufletească și mi-ai stricat viața:
să-ți fie de bine! Dar să nu crezi că mă ții legat (...) Tu mă poți omorî, Lică (...); eu pot să te
duc pe tine la spânzurătoare. Dar un om demonic la Lică nu poate fi intimidat: el dă ordin lui
Răuț să lege sluga și să aducă de față nevasta și copiii lui Ghiță. Șantajat astfel, Ghiță cedează
imediat și se învoiește să fie omul sămădăului cu condiția ca în ochii lumii să treacă drept om
cinstit. Sub deviza Pe vrăjmașul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte și-l face tovarăș, el
își ascunde de fapt, de propria conștiință, tentația de a intra în cârdășie cu Lică. Această ispită
naratorul omniscient o semnalase deja cititorului cu ceva timp înaintea acestei întâlniri
dilematice1: Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să
poată zice: „Prea puțin îmi pasă!” Se gândea la câștigul pe care îl putea face în tovărășie cu
Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăingeneau parcă ochii: de dragul acestui
câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul în primejdie.

O altă secvență narativă poate fi cea din capitolul al XV-lea în care se redă trasformarea lui
Ghiță de după procesul declanșat împotriva lui Lică și-a bandei lui de porcari pentru prădarea
arendașului (urmând apoi complicațiile cu uciderea femeii în negru și a copilului). În acest
proces, cârciumarul devenise complice fără voia lui prin înscenarea malefică a lui Lică: dându-
i adăpost la crâșmă în noaptea jafului, fără a-i bănui planurile, Ghiță îi oferă alibi sămădăului.
El susține în fața judecătorului că nu a părăsit moara, după cum poate declara și gazda, Ghiță
neîndrăznind să mărturisească altceva. Sămădăul este eliberat ca nevinovat tocmai datorită
mărturiei mincinoase a cârciumarului, iar Ghiță a fost cu greu eliberat pe chezășie, apoi din
lipsă de probe. Pentru că acum Lică îl știe ”legat”, îi aduce cârciumarului bani furați pe care-i
cere să-i schimbe, bani din care îi restituie ”împrumutul” făcut cu luni în urmă, cu camătă, așa
cum promisese atunci. Observația naratorială relevă resorturile interioare ale lui Ghiță,
compromis între timp în ochii tuturor și acuzat chiar de soția sa că e complice la jafurile
sămădăului. El se retrage singur să facă numărătoarea banilor, deși acesta fusese la început un
ritual săptămânal la care participa întreaga familie. Scena prezintă un Ghiță degradat de
patimă, tensionat și de dorința răzbunării, de aceea a ascunderii dovezilor: ”se afla singur în
odaia de lângă birt și-și număra banii, îi număra singur, fără zgomot, și ascuțindu-și urechea,
pentru ca să-i ascundă îndată ce ar simți că se apropie cineva”, dar și de dorința de a-l da
prins pe Lică cu dovezi ale vinovăției asupra lui. Deși ia decizia de a-i duce lui Pintea banii
1
murdari, ca dovezi ale vinovăției lui Lică, nu-i spune jandarmului că jumătate din aceștia sunt
ai săi. Jocul duplicitar va atrage consecințe nefaste.

În final, Ghiţă acţionează iraţional, doar din dorinţa obsesivă de a se răzbuna pe Lică. O
ultimă secvență relevantă este cea în care o expune pe soţia lui, oferind-o drept momeală
Sămădăului şi îşi pune toate speranţele în Pintea. Destinul său tragic nu mai surprinde pe
nimeni, din moment ce Ghiţă se comportă ca o brută când o ucide pe Ana, „apăsând cuţitul tot
mai adânc spre inima ei”, pentru că, neînțelegând jocul lui și disprețiundu-i lașitatea, a comis
adulter cu Lică.
În concluzie, dezumanizarea lui Ghiţă, produsă de obsesia îmbogăţirii, pune exemplar în
evidenţă viziunea lui Slavici despre societatea rurală românească de la sfârşitul secolului al
XIX-lea. De asemenea, corelând printr-un stil simplu, clar şi concis cele mai adecvate tehnici
narative – descrierea realistă prin care obţine efectul de verosimilitate a personajului, dar şi
analiza psihologică pentru a reda metamorfozele interioare ale personajului -, autorul nuvelei
”Moara cu noroc” construieşte un personaj complex care, alături de Ion şi de Ilie Moromete,
rămâne un prototip neidealizat al universului rural românesc.