Trasaturi text liric romantism M.

Eminescu – Floare albastra

Mihai Eminescu este personalitatea emblematica a epocii marilor clasici,

poetul nostru national si ultimul mare romantic european. Poezia „Floare
albastră” (1873) apartine celei de a doua etape de creatie, a maturitatii artistice,
si se integreaza liricii idilice introspective, alaturi de texte precum „Sara pe
deal”, „Dorinta”, „Lacul”. Opera se incadreaza esteticii romantice atat prin
amestecul speciilor, cat si prin alte trasaturi precum: evadarea din realitate prin
reverie, viziune antitetica, idealizarea si aspiratia spre absolut in cunoastere si in
iubire, sentimentul dramatic al neimplinirii.
Ca o prima trasatura romantica, largirea viziunii estetice se realizeaza
prin imbinarea speciilor si genurilor literare. Textul este un poem erotic si
filosofic totodata, intrucat iubirea e raportata la timp si la efectele acestuia
asupra conditiei umane. Caracterul de egloga este predominant, insa textul
contine si note de meditatie sau chiar elegie, date fiind constatarile din final („Si
te-ai dus, dulce minune,/ Si-a murit iubirea noastra”). Toate speciile enumerate
anterior apartine liricului, la care se adauga ca trasaturi ale aceluiasi gen,
prezenta descrierii si a monologului liric, caracterul expresiv si, pe alocuri,
ambiguu al limbajului poetic. Insa aparenta de fir narativ e o reminescienta a
epicului, iar monologul adresat si finalul dramatic sunt reminseciente ale
genului dramatic, astfel incat cititorul isi poate imagina scenariul si chiar
decorul pevestii de dragoste gratie sincretismului de genuri literare.
O alta trasatura romantica este cultivarea sensibilitatii, a fanteziei
creatoare. Neimplinirea il face pe romantic sa se refugieze in reverie si sa
se consoleze cu ea. Masculinul, obisnuit pana la un moment dat sa se refugieze
doar in visarea „campiilor asire” si a „piramidelor invechite”, e invatat de fata
sa viseze si la altceva, la frumusetea trairii in iubire. Al doilea monolog al fetei
proiectat in viitor, e o chemare la descoperirea magiei iubirii, o initiere la care
fata il supune pe barbatul ales, oferindu-i toate ispitele: „Voi fi rosie ca marul, /
Mi-oi desface de aur parul, / Sa-ti astup cu dunsul gura”. Consumata ca reverie
sau neconsumata nicicand, scena izolarii in codru alaturi de perechea sa, va
ramane pentru cel insingurat ca o modalitate de a retrai in amintire, iar si iar, cu
toata gama de sentimente posibile, nostalgie, aspirate, neputintă a reinvierii
trecutului pierdut.
Împletirea temei iubirii cu cea a naturii comunica faptul ca, in viziunea
poetului romantic, iubirea este una din caile esentiale pentru a patrunde in
tainele universal-cosmice. La un alt nivel, tema poate fi cunoasterea si
conditia fiintei superioare incompatibile cu erosul, textul rezonand cu
„Luceafarul”. O prima imagine artistica de mare forta sugestiva –„Stanca sta sa
se prăvale / În prapastia mareata”- schiteaza dimensiunea grandioasa a cadrului
natural care, simbolic, sustine ideea de profunzime, dar nu si pe cea de
stabilitate. Astfel, desi pare ca descrie un simplu detaliu din cadrul idilei,
imaginea poetica anunta un echilibru precar in relatia de cuplu, poate anticipa
desprinderea din linistea contemplativa si prabusirea fara fund a regretelor. Pe
de alta parte, imaginea iubirii impartasite este poate cel mai suav exprimata in
imaginile usor repetitive: „De mi-i da o sarutare, / Nime-n lume n-a s-o stie”,
respectiv: „N-om da sarutari pe cale, / Dulci ca florile ascunse”. Ambele sunt
promisiuni ale discretiei, ale nevoii de confirmare si reconfirmare a impartasirii
sentimentelor iar comparatia are darul de a sustine ideea de gingasie, de
candoare a iubirii tainice, profunde.
Caracterul inseparabil al celor doua teme este anuntat inca din titlu.
Acesta preia un motiv literar romantic de larga circulatie europeana, insa tratat
profund original. Semnificatiile sale se desprind abia in finalul poeziei, cand
structura floare albastra e o adresare catre femeia iubita („Ce frumoasa, ce
nebuna / E albastra-mi, dulce floare!”). Insa lamentatia din ultima strofa (Ș-a
murit iubirea noastra/ Floare albastra! Floare albatra!”) pare o invocatie nu doar
a iubitei pierdute, ci a unei entitati mai abstracte, ca un spirit protector al celor
nemângâiați dupa desparțire. In acest mod, structura devine laitmotivul textului
si poate fi perceputa ca metafora pentru unicitatea fiintei-pereche sau a
sentimentului inaltator, dar si ca oximoron pentru semnificatiile celor doua
realitati: fragilitatea si efemeritatea conditiei umane (floarea) si absolutul
intangibil, eternitatea spre care omul superior aspira perpetuu (albastrul).
Refacerea cuplului adamic necesita un spatiu protector, veritabil paradis
terestru, si un timp sacru. Referitor la planul naturii, imaginarul poetic
eminescian are caracteristic, nu doar in idile, prezenta tripticului vegetal-acvatic
-cosmic. Simboluri ale puritatii primordiale, ale permanentei si regenerarii
continue (codrul, izvoarele), dar si ale trecerii timpului (soarele/luna), ele
alcatuiesc fundalul idealizat, avand darul sa amplifice trairile partenerilor de
cuplu, efect obtinut din personificari. De exemplu, verbul din constructia
izvoare plang in vale sugereaza deopotriva emotie, dorinta coplesitoare sau
presentimentul neimplinirii. Toposul iubiriie unul al inaltului, semn al
aspiratiilor spirituale, al distantei de lumea profana, al intimitatii netulburate, al
discretiei. Revenirea la spatiul rural echivaleaza cu momentul despartirii
amanate: „Si sositi l-al portii prag/ Vom vorbi-n intunecime”, dar inevitabile:
„Inc-o gura si dispare”.
In ceea ce priveste planul uman, al gesturilor si portretelor partenerilor,
imaginarul poetic se defineste prin expresii ale intensitatii trairilor, ale candorii
si ale spontaneitatii jucause („Eu pe-un fir de romanita / Voi cerca de ma
iubesti”.
In viziunea fetei, masculinul sta sub semnul seductiei prin magia cuvantului
(„Si mi-i spune-atunci povesti / Si minciuni cu a ta gurita”) si al initiativei („De
mi-i da o sarutare”). La randul sau, femininul, sta sub semnul emotiei, dar si al
ispitei („Voi fi rosie ca marul”), al disponibilitatii afective fara rezerve („Mi-oi
desface de-aur parul, / Sa-ti astup cu dansul gura”) si al discretiei („Nime-n
lume n-a s-o stie). Gesturile indica compatibilitatea afectiva si sunt expresia
sincera a trairilor spontane, nevinovate, aspecte semnalate stilistic prin
paralelism sintactic: „Mi-i tinea de subsuoara, / Te-oi tine de dupa gat”. Verbele
la indicativ viitor (vom sedea, voi cerca, imi vei spune) sau conjuctiv (sa-ti
astup) proiecteaza in viitor povestea de iubire, semn al aspiratiei, al dorintelor
ce se cer implinite. Trecerea verbelor la perfectul compus in ultimele doua
strofe reda un alt timp, ulterior povestii careia i s-a dat curs la irezistibila
chemare a fetei. Timpul verbal (perfectul compus) indica acum caracterul
ireversibil al povestii: „Si te-ai dus, dulce minune / Si-a murit iubirea noastra”.
Metafora „dulce minune” prin care o numeste pe femeia iubita devine o sursa
de ambiguitate:trecerea meteorica a femeii prin viata lui l-a facut sa o asimileze
cu un miracol unic sau poate sustine chiar interpretrea conform careia ea nici nu
e reala. E doar o proiectie imaginara a iubitei ideale pe care insinguratul
cautator de absolut si-o imagineaza ca o compensatie la lumea rece a cugetarii
sacre, dar care ca orice iluzie, dispare la primul moment de luciditate.
In concluzie, poezia „Floare albastra” este o metafora a iubirii
spiritualizate, este o creatie ce poate fi considetara model in ceea ce priveste
conceptia eminesciana privind intruchiparea unei literaturi adevarate, originale.
Prin infatisarea dramei geniului insingurat si nefericit, a fiintei superioare ce
reflecta asupra neputintei de a se implinii in lumea relativului unde totul este
efemer.