Floare albastră

de Mihai Eminescu
Romantismul s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, fiind literatura celei mai intense subiectivități, a retorismelor și a satirelor îndreptate împotriva
prezentului. Este, totodată, literatura evadărilor spectaculoase în tărâmuri fantastice, în spații naturale
feerice, primordiale sau în spații onirice. Personajele romantice sunt eroi excepționali surprinși în
împrejurări excepționale și trăiesc adesea fie dimensiunea angelică, fie dimensiunea demonică a existenței.
Literatura romantică valorifică miturile, surse folclorice și explorează amestecul de genuri și de specii.
Eminescu este considerat ultimul mare romantic european. Creația lui a acoperit o tematică
diversă, de la poezia de inspirație istorică, până la poezia socială, cea de inspirație filosofică sau poezia
iubirii și a naturii. Ultima tematică amintită îmbină în mod indisolubil cele două componente, în sensul că
Eminescu prezintă natura drept locul ideal de refugiu al cuplului de îndrăgostiți.
Ca orice romantic, Eminescu aspiră la o iubire ideală, dar realitatea crudă îl face melancolic și trist.
În creații precum Sara pe deal, Dorința, Lacul, Și dacă..., poetul proiectează un vis de iubire a cărui
împlinire se află în viitor, în vis sau într-o natură paradisiacă. O viziune romantică este relevată în Floarea
albastră (1873), text reprezentativ pentru creația eminesciană și care prefigurează mari poeme, ca
Luceafărul sau Odă. V. Streinu considera că aici putem distinge embrionul întregii lirice eminesciene ce se
dezvoltă „ca oscilație între ideea de moarte și viață”. Viziunea este una pesimistă, în care eul liric trage
concluzia că omul de geniu nu poate fi fericit în plan erotic, din cauza diferențelor ireconciliabile între
felul de a percepe sentimentul de iubire al celor doi îndrăgostiți.
Structurile tematice sunt bogate: natura și iubirea, omul de geniu însigurat și pesimist datorită
profunzimii cunoașterii; tema timpului ambivalent: timpul mic al omului trecător și timpul mare al gândului
geniului care e în timpul uman.
Titlul esențializează textul. Denotativ, e alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv și se referă la o
floare de culoare albastră. Conotativ, sugerează dorința omului superior de a atinge absolutul în iubire.
Poezia se bazează pe un motiv literar de circulație europeană, „floarea albastră”, întâlnit atât la Novalis,
Leopardi sau V. Hugo, ca simbol al aspirației spre iubire, spre fericire. Sintagma simbolică desemnează
iubita frumoasă, caldă, fragedă, suplă (precum o floare), dar îndepărtată, pierdută, inaccesibilă, o iluzie
frumoasă.
Compozițional, poezia se articulează în paisprezece catrene, care constituie patru secvențe lirice:
monologul-reproș delicat adresat de iubită (primele trei strofe), meditația bărbatului asupra mesajului
feminim (strofa a patra), încercarea de seducție eșuată a eroinei asupra îndrăgostitului sceptic (strofele cinci-
doisprezece) și meditația finală, în care ființa feminină și iubita pierdută sunt mitizate (strofele treisprezece-
paisprezece). La baza textului se află antiteza dintre omul superior și omul comun. Primul este integru,
obiectiv, implicat în tot ce face, care excelează într-un domeniu. În schimb, omul comun este superficial,
mercantil (=răutăcios), meschin, subiectiv, el acceptă compromisurile fără să sufere și poate iubi cu jumătate
de măsură.
Textul are structură duală deoarece alternează vocea iubitei cu vocea eului liric, dar și planurile
trecut și prezent ale eului poetic. Într-un lirism al măștilor, eul poetic împrumută alternativ vocea celor două
ipostaze umane: bărbatul contemplativ, detașat de lumea concretului, a prezentului și înălțat în universul
abstracțiilor și femeia, făptură terestră, trăitoare în „cercul strâmt”, dar edenic. Relația ce se conturează
între cele două planuri este de opoziție. Tipic pentru imaginarul romantic, cele două lumi comunică prin
visul de dragoste pe care-l proiectează fata într-un spațiu edenic. Sentimentul capată funcția cognitivă și
recuperatorie într-un dialog suspendat, cu valențe profund lirice.
Incipitul lipsește, poezia debutând abrupt cu monologul fetei centrat pe sentimentul înstrăinării. Într-
o tonalitate ușor șăgalnică, familiară, fata reproșează barbatului înstrăinarea și ratarea șansei fericirii.
Interogația care deschide textul, enumeră simbolurile universului spiritual al geniului: „nori”, „ceruri înalte”,
imagini ale eternității. „Gândirea” adună, într-un plan ascensional „râurile în soare”, „piramidele învechite”
ce „urcă-n cer vârful lor mare”, sugerând puterea demiurgică a poetului de a depăși, prin fantezie, limitele și
de a participa intuitiv la viața cosmică. E universul deosebit, abstras și abstract al geniului: visarea, spiritul,
cultura vastă, misterul, lumile aurorale ale creației. Constatarea că geniul aparține „Departelui” (E. Papu) îi
prilejuiește fetei îngrijorarea pentru soarta bărbatului, care ignoră că fericirea se realizează în plan terestru,
uman. Jumătate chemare, jumătate reproș, cuvintele femeii sunt expresia spontană și caldă a adevărului: „Nu
căta în departare/Fericirea ta, iubite!”.
Acestui avertisment duios îi urmează a doua secvență, meditația tristă a bărbatului asupra sensurilor
unei iubiri recuperate în amintire, după cum sugerează timpul trecut al verbelor. Rememorarea gesturilor
duioase ale iubitei („dulce netezindu-mi părul”) și a cuvintelor ei, trezește nostalgia celui care s-a detașat
prin râsul amar-ironic, tipic romanticului, și prin tăcere, semne ale neputinței de a se sustrage depărtărilor,
setei de cunoaștere și de a gusta fericirea senzuală a iubirii. Eul liric conștientizează că fata a avut dreptate,
fiindcă iubirea împărtășită înnobilează omul. Lirismul subiectiv e ilustrat prin mărcile eului liric: „Ah!”, „Eu
am râs, n-am zis...”. Ele subliniază atitudinea omului superior față de implicarea sa în dragoste.
Monologul fetei continuă în secvența a treia cu o chemare pasională a bărbatului în natura
paradisiacă. Astfel, se evidențiază rememorarea monologului pe care l-a formulat cândva fata îndrăgostită.
Printr-un îndemn simplu, sincer, ea l-a chemat în sânul naturii protectoare, luxuriante. Acolo l-ar fi putut
învăța cum s-o iubească: „Hai în codrul cu verdeață,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În
prăpastia măreață”. Invocația și personificările sugerează ideea că natura preia starea de spirit a
îndrăgostiților și devine „état d’âme” (= stare de spirit).
Tânăra îi propune, în locul visării și al gândirii reci, un scenariu erotic într-un decor paradisiac, unde
cei doi ar putea reface cuplul adamic. Decorul eminescian cuprinde elemente tipice pentru lirica sa:
„codrul”, „izvoarele”, „stâncile”, „lacul”, „bolțile de frunze” etc. Toate au crescut miraculos: codrul este
„adânc”, verdeața abundentă, pădurea deasă, florile „ascunse”, crengile uriașe ale copacilor devin adevărate
„bolți”, pe sub care va trece înlănțuită perechea de îndrăgostiți. Elementele terestre personificate creează o
atmosferă caldă, primitoare. „Ochiul de pădure” are valoare de metaforă abstractă a unei oaze de liniște, în
care cuplul poate trăi inițierea într-o existență fascinantă: „Pe cărare-n bolți de frunze/Apucând spre sat în
vale,/Ne-om da sărutari în cale,/Dulci ca florile-ascunse.”. Aspectul ludic al iubirii, proiectată în spațiul
visului, dobândește o deplină naturalețe: „De mi-i da o sărutare/Nime-n lume n-o s-o știe/Căci va fi sub
pălărie/Ș-apoi cine treabă are.”. Psihologic, verbele, majoritarea la indicativ, prefigurează faptul că actele
măruntelor tentații ale universului erotic imaginat de fată se vor petrece, cu certitudine: „Ne-om da sărutari
pe cale”, „Vom vorbi în întunecime”. Interogația închide simetric monologul fetei, la fel ca-n secvența
inițială și, în același sistem al simetriilor, rămâne și acum fără răspuns. „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?” pare
a fi întrebarea declanșatoare a rupturii dramatice în cuplu, provocatoare a trezirii din visul de dragoste.
Ultima secvență e o continuare a monologului liric al îndrăgostitului, care meditează pe tema
consecințelor despărțirii de iubită. Mai mult decât în alte poezii în care cadrul natural este o proiecție a
visului erotic, în această poezie întâlnim o disoluție treptată a chipului iubitei, o retragere misterioasă în
spațiul din care a apărut: „Înc-o gură și dispare.../Ca un stâlp eu stam în lună/ Ce frumoasă, ce nebună/E
albastra-mi dulce floare!”. Tocmai tânăra care l-a determinat să trăiască sentimentul erotic, l-a părăsit.
Comparația „ca un stâlp eu stam în lună” surprinde uimirea și dezamăgirea celui înșelat. Epitetele la
superlativ („ce frumoasă”, „ce nebună”, „dulce floare”) redau calitățile finite, păstrătoare a dorințelor
dezvăluite cu vrajă; iubita este văzută acum ca un miracol al existenței și este definită metaforic o „dulce
minunte”.
Punctele de suspensie, ce separă ultima strofă, par să introducă ideea curgerii nemiloase a timpului.
Verbele la perfect compus sugerează decalajul temporal și închiderea iubirii într-un trecut, din care nu mai
poate fi recuperată. Totodată, această formă verbală ambiguizează ideea referitoare fie la moartea reală a
iubitei, fie la încercarea dragostei lor – echivalentă cu o moarte spirituală. Drama celor doi este clară: poetul
nu s-a putut identifica total cu trăirile iubitei exuberante, iar ea n-a fost în stare să înțeleagă aspirația spre
creație și cunoaștere demiurgică a poetului. Despărțirea și dezămăgirile care-i urmează, se desfășoară sub
semnul luminii de lună, care este un principiu al vieții, dar și un simbol al morții. Clipa ultimă persistă
dureros în inima poetului, se eternizează, pentru că despărțirea este, în existența umană, o moarte simbolică:
„Și te-ai dus dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră...”. Acest moment relevă tocmai efemeritatea clipelor
de dragoste, ființa feminină s-a retras și lumea ideală lasă în urmă numai vraja și melancolia visului, a
aspirației spre absolut. Spiritul se trezește din beatitudinea amăgitoare a imaginarei povești de iubire și
revine lucid la realitatea crudă a vieții: „Totuși este trist în lume”. Cuvintele acestea sunt expresia
înțelepciunii. „Tristețea în lume” constă în imposibilitatea împăcării cunoașterii cu trăirea. Poetul nu neagă
clipa de iubire, ci are certitudinea dureroasă a caracterului sau perisabil. Ca în finalul poemului Luceafărul,
dezamăgirea pune în relație de opoziție cele două universuri: lumea omului comun și pieritor (iubita) și
lumea înaltă și nepieritoare a gândului genial (poetul).
În concluzie, la Eminescu, dragostea înseamnă cunoaștere, imaginea sublimată a sufletului și a
devenirii umane. Ea nu este simplu afect, ci aspirația permanentă spre împlinire, cale de ieșire din „cercul
strâmt” al determinărilor imediate.