Romantismul este o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la

sfârșitul secolului al XVIII-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța,
cuprizând întreaga Europă. El se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva
raționalismului iluminist. Acest curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei,
originalității și sincerității sufletești.
Principalele trăsături promovate de romantici sunt manifestarea plenară a sentimentelor
și fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea a noi surse de inspirație, precum
frumusețea naturii, profunzimea meditației asupra universului, pe două coordonate, cosmic și
terestru, crearea eroului excepțional care evoluează în împrejurimi deosebite, al cărui portret
prezintă calități și defecte, realizat cu ajutorul antitezei.
„Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873
în revista ”Convorbiri literare„ . Această operă constituie, după cum spunea Vladimir Streinu
„primul mare semn al operei viitoare”, fiind o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-
un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura, dar
și o eglogă pe tema fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere. Poezia este organizată pe o serie
de antiteze, precum eternitate-efermitate, abstract-concret, vis-realitate. Opera eminesciană
reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care îmbină teme și motive
romantice cu elemente autohtone, aparținând specificului național. În poezia “Floarea albastra”
simbolul central se referă la mitul romantic al florii albastre, care reprezintă dorința de
cunoaștere, de atingere a unui ideal, Eminescu dezvoltând mitul fericiri prin iubire si aspirație
spre perfecțiune. Viziunea romantică a operei este dată de temă, de motive literare, de atitudinea
poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditație), eglogă (idilă cu dialog) și elegie.
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu
se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei:
„Totuşi este trist în lume”. La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, deoarece
natura vibrează la stările sufletești ale eului liric, fiind surprinsă în consonanță cu sentimentele
umane, poezia rezeprezând ipostaza iubirii paradisiace, depășind însă cadrul unei idile, implicând
condiția geniului. În cadrul creației eminesciene, tema naturii și a iubirii cunoaște două etape.
Prima reprezintă visul pur de iubire, a cărui împlinire este realizabilă într-un viitor idealizat. A
doua etapă reliefează iubirea iremediabil pierdută, în care tristețea eului liric este completată de o
natură prezentată sumar, cu peisaje reci și plopi stingheri. De asemenea, se remarcă și tema
condiției omului de geniu, în care eul liric împrumută cele două ipostaze, atât vocea masculină,
cât și cea feminină, construind două portrete spirituale. Cele două portrete sunt aflate în antiteză,
ea fiind ființa pământeană, care-și dorește împlinirea sentimentelor prin iubire, pe când el se află
în planul oniricului, ca proiecție a imaginarului, a unui ideal de sentimente.
Titlul analitic, alcătuit din substantivul comun ”floare”,ce simbolizează sugestia și
adjectivul propriu-zis ”albastră”, reprezintă un motiv romantic de circulație europeană, fiind o
aspirație spre fericire prin intermediul iubirii. Motivul ”florii albastre” semnifică aspirația spre
iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar și imposibilitatea împlinirii cuplului, ideea fiind
îmbogățită de poet cu accente filozofice profunde, privind incompatibilitatea a două lumi
diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiți, care suprinde prin simbolistica culorii două
aspecte ale absolutului: a infinitului, simbolizată prin adejectivul ”albastru” și a cunoașterii, prin
materializarea iubirii terestre. Prin intermediul sugestiei, se conturează opoziția dintre cele două
ipostaze ale cunoașterii, cea absolută a iubirii și iubirea ipotetică, ca și formă a cunoașterii
terestre, simbolizată de floare.
Opera, cu un total de 14 strofe, prezintă patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi
cea masculină, ilustrând cele două ipostaze ale cunoașterii, prin alternanța planului cosmic cu cel
terestru. Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi asupra dragostei: fata
reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de afecte într-o lume concretă în timp ce bărbatul
simbolizează omul de geniu, care se ghidează în funcţie de raţiune şi preferă să se cufunde în
gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască povestea de dragoste. Prima secvenţă cuprinde primele trei
strofe, reprezentând monologul fetei și lumea rece a geniului surprins în contemplarea ideilor
înalte, fiind cuprinsă chemarea tinerei prin apelativele ”sufletul vieții mele”, ”iubite”. Această
secvenţă cuprinde ideea caracterului trecător al tuturor amăgirilor pământene şi eternitatea
idealului cosmic, exprimând un reproș prin adverbul ”iar”. A doua secvenţă cuprinde strofa a
patra, din care începe caracterizarea tinerei fete, surprizând reacția la reproșul fetei a eului liric,
aflat în ipostaza de eu liric îndrăgostit. Ea este „mititica”, apoi are faţa „roşie ca mărul” şi păr de
aur, pentru ca în final, să devină „dulce minune”, adică o proiecţie în mit, cuprizând aprecierea
ironică și detașată a bărbatului, obervându-se atitudinea superioară a acestuia, manifestată prin
râsul cu tentă ironică ”Astfel zise mititica,/ Eu am râs, n-am zis nimica”.
Secvenţa a treia cuprinde strofele V-XIII. În aceste strofe, dulce, ademenitoare şi
vicleană, fata încearcă să-şi atragă iubitul în lumea ei terestră. Astfel, ea îl invită să „coboare”
într-un spaţiu de minunată frumuseţe, ale cărui componente aparţin atât planului cosmic, cât şi
celui terestru ”Hai în codrul cu verdeață,/Und-izvoare plâng în vale.” În secvenţa a patra, care
cuprinde ultimele două strofe, tânărul rămâne singur, cu un dor infinit, deoarece amăgirea iubirii
durează doar o clipă, iar la plecarea acesteia rămâne doar tristeţe. Coborât din „ceruri nalte” în
lumea amăgitoare, tânărul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar ultimul vers
(„Totuşi este trist în lume”) exprimă o oboseală dilatată cosmic. Sentimentul nostalgic din primul
vers al strofei devinde durerea sfăşietoare în versul al treilea, exprimată prin repetiţie şi
exclamaţie ” Floare-albastră! floare-albastră!...” , marcând ruptura temporală dintre momentul
tinereții și cel al maturității.
O idee poetică semnificativă pentru particularitățile unui text poetic romantic este
reprezentată de a doua secvență lirică, aparținând vocii masculine și presupunând meditația
omului de geniu asupra sensului profund al unei iubiri rememorate după ce a ascultat monologul
iubitei sale. Aceasta exprimă o atitudine detașată, derivată din intuiția superioară a profundei
incompatibilități dintre cele două planuri. Apelativul diminutival ”mititica” denotă apropierea
sufletească dintre îndrăgostriți, completată prin adverbul de mod cu valoare simbol ”dulce” și
exteriorizată prin gesture tandre și totodată o atitudine de superioritate ” Eu am râs, n-am zis
nimica”.
 O altă idee poetică semnificativă pentru particularitățile unui text poetic romantic este
suprinsă în a treia secvență lirică, cea mai amplă, ce prezintă monologul prezenței feminine,
construit ca o chemare la iubire sub forma visului plasat în cadrul mirific al naturii unice. Cadrul
natural romantic se insinuează ca o tentație pentru cel care coboară din sferele cunoașterii prin
elemente simbolice, precum ”codrul cu verdeață”, ”prăpastia măreață”, ”ochi de pădure”. În
decorul romantic al naturii, luminat doar de astrul protector al îndrăgostiților, luna, care
amplifică misterul iubirii, cei doi îndrăgostiți aspiră la eternizarea acestui moment. Gesturile
tandre conțin revelația unei iubiri pure, idealizate ”Ne-om da săruturi pe cale”, întoarcerea către
casă marcând afecțiunea acestora și unirea spirituală a îndrăgostiților, exprimând condiția
nefericită a omului de geniu.
Un element semnificativ de conținut este finalul operei, care aduce idea despărțirii și
care concluzionează o tristă realitate ”Totuși este trist în lume”, accentuând intensitatea trăirii
generată de contrastul dintre iluzie și realitatea accentuată de acel 'totuși'. Imposibilitatea
atingerii fericirii prin intermediul iubirii carnale este subliniată prin repetiția metaforei „floare
albastră”. Eul liric se detașează de planul afectiv și se aproprie, prin cugetare, de planul
abisalului; el nu poate fi fericit și nici nu poate să facă fericit pe cineva, aceasta fiind
caracteristica specifică ființei superioare.
Un alt element semnificativ de conținut îl constituie limbajul poetic al operei. Metrica
poeziei sugerează un motiv muzical. Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară, ușor
arhaică ("nu căta", "apucând spre sat", "grija noastră n-aib-o nime") sugerează eternitatea
sentimentului iubirii. Procedeul artistic pe care e construită poezia este antiteza romantică între
viata și moarte, fiind susținută de monologul dialogat și meditatia din ultima strofa: "Totusi este
trist in lume". Epitetele din planul terestru sunt ornante: "prăpastia măreață", "bolta cea senina",
"trestia cea lina". Sintagmele care definesc universul spiritual al eului liric au valoare de
metafore: "râuri de soare", făcând referire la elementele genezei, "câmpiile Asire" și la un întreg
univers de cultură, iar "piramidele-nvechite" la domeniul creației.
La nivelul elementelor de prozodie se observă structura clasică a poeziei, 14 catrene,
măsura versurilor fiind de 7-8 silabe, rima este îmbrățișată, iar ritmul este trohaic. Poezia este
bine realizată din punct de vedere stilistic, observându-se prezența imaginilor artistice auditive: ”
und-izvoare plâng în vale” și a figurilor de stil: epitetul metaforic ”piramide învechite”,
comparația ”Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul”, metafora ”sufletul vieții mele”, ce
suprind atât planul cosmic, cât și cel terestru.
În concluzie, particularitățile textului poetic romantic ”Floare albastră”, scris de Mihai
Eminescu ilustrează o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, prezentând
condiția nefericită a omului de geniu și o iubire incompatibilă, având ca teme principale iubirea
și natura, fiind o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe