Floare- albastră- M.

Eminescu

Integrat în familia spirituală a marilor clasici, alături de I.Creangă, I. Slavici și I.L.Caragiale, M.

Eminescu este „ expresia integrală a spiritualității românești” (C. Noica). Creator al unui univers liric
coerent și al unui imaginar poetic specific. M. Eminescu este considerat„ultimul mare romantic
european”.
Paradigmă culturală, curent- literar artistic, romantismul se se manifestă la sfârșitul secolului al XVIII-
lea și începutul secolului al XIX-lea. Opunându-se clasicismului, romantismul promovează libertatea
de creație și de expresie. Încurajarea fanteziei creatoare, identificarea unor noi surse de inspirație,
refugiul în trecut sau în vis, cultivarea antitezei și amestecul genurilor constituie principalele trăsături
ale esteticii romantice.

Publicată în 1883 în revista „ Convorbiri literare” condusă de Titu Maiorescu, poezia „ Floare-
albastră” este o sinteză a romantismului eminescian.. Constituindu-se aparent ca o idilă sau ca o
elegie, poezia„ Floare-albastră”este, în esență, o meditație romantică.
Poezia se înscrie în romantism prin tema, motivele literare și mijloacele artistice care construiesc
viziunea despre lume a poetului romantic pentru care iubirea este un vis , o aspirație , după cum
sugerează metafora- cheie :„ floare - albastră”.
Tot de romantism amintește antiteza dezvoltată dintre realitate și vis,„ departe ”și „aproape”, teluric
și celest, efemeritate și veșnicie. În acest context, aparent, tema poeziei o constituie iubirea și natura,
însă, in esență, tema poeziei este condiția umană, în general, condiția geniului, în special. În originala
viziune eminesciană, Erosul se definește ca o cale de cunoaștere, ca o modalitate prin care ființa
umană își poate depăși condiția trecătoare.
Element de structură paratextual, titlul „ Floare-albastră” anticipează tema poeziei, dezvoltând
multiple conotații. Motiv literar pus în circulație de romanticul Novalis, „ floare-albastră” desemnează
aspirația spre fericire, spre absolut. În alte interpretări, „ floare -albastră ”este o metaforă
oximoronică ce reunește teluricul și celestul.
Poezia e alcătuită din 14 strofe care compun patru secvențe lirice ,evidențiind un aparent dialog al
îndrăgostiților, ceea ce dezvoltă un „lirism al măștilor”.
Reproșul iubitei, atitudinea sceptic- ironică a geniului, chemarea la iubire și meditația finală sunt
secvențele care permit alternarea planurilor, instituind ampla antiteză dintre condiția geniului și cea a
omului comun, dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă, dintre „ departe” și „ aproape”,
marcând incompatibilitatea cuplului, deci, imposibilitatea visului de iubire.
Incipitul reprezintă reproșul iubitei, pretext pentru conturarea înălțimilor astrale specifice gândirii
geniului: „ Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?”. Interogația retorică și folosirea
persoanei a II-a conferă poeziei structura unui monolog adresat.Enumerația metaforică:„ câmpiile
asire”, întunecata mare”,„piramidele-nvechite” sugerează, prin imagini plastice,lumea superioară a
geniului.
A doua secvență poetică evidențiază atitudinea sceptic- meditativă a geniului. Constatarea: „ Ah, ea
spuse adevărul/Eu am râs, n-am zis nimica” sugerează incompatibilitatea cuplului, imposibilitatea
refacerii cuplului adamic.
A treia secvență constituie chemarea la iubire, pretext pentru conturarea unui cadru paradisiac: „ Hai
în codrul cu verdeață /Und-izvoare plâng în vale/ Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreață.”
„Codrul ”„,izvoarele”,„ stânca”, „salcia”, motive literare specifice romantismului, constituie reperele
unei topografii mitice, reprezentând cadrul feeric în care se proiectează gesturile de iubire.
Portretul iubitei se desenează în linii fine, căci ea reprezintă un ideal de feminitate: „Și de-a soarelui
căldură/ Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul/Să-ți astup cu dânsul gura.”
Drumul spre sat „ în al nopții întuneric”, sub ocrotirea astrului selenar, sărutul și despărțirea
completează scenariul erotic tipic romantic:„ Înc-o gură și dispare/Ca un stâlp eu stam în lună/Ce
frumoasă, ce nebună/E albastra-mi dulce floare!”.
Punctele de suspensie creează pauza necesară meditației sceptice din ultima secvență poetică.
Repetiția exclamativă„ Floare-albastră!Floare-albastră!” sugerează eșecul erotic , adâncind antiteza
dintre realitate și vis. Concluzia:„ Totuși ...este trist în lume!” este esența acestei meditații pe tema
imposibilității visului de fericire, a efemerității clipei de iubire, căci „ geniul nu e capabil a fi fericit , nici
capabil de a ferici pe cineva.”( M. Eminescu).
Artist al imaginii și al cuvântului, M. Eminescu valorifică genial toate nivelurile expresive ale limbajului.
 La nivel lexico- semantic , poezia dezvoltă câmpul semantic al naturii și al cosmicului.
La nivel morfosintactic, se remarcă jocul subtil al modurilor și timpurilor verbale care alternează
perfectul compus:„ ai cufundat” cu viitorul popular:„- oi ținea”,„- om da” conturând ideea că, la
romantici, iubirea e o amintire sau un vis, niciodată o realitate.
La nivel stilistic, efecte deosebite sunt produse prin metaforele insolite: „ râuri în soare”,„ ochi de
pădure” sau prin inversiunea : „de-aur părul” , „dulce floare”. O recurență deosebită are epitetul tipic
eminescian, „ dulce”, prezent în structuri precum:„ dulce netezindu-mi părul”, „dulci ca florile
ascunse”, „dulce minune” și „ dulce floare”.
Nivelul prozodic susține atmosfera poemului romantic, amintind de tiparul poeziei populare. Versul cu
măsura de 7-8 silabe, ritm trohaic și rimă îmbrățișată degajă o muzicalitate inconfundabilă.
Meditație romantică pe tema destinului uman, în general, destinului geniului, în special,
poezia„ Floare- albastră” anticipează pregnant viziunea cosmogonică din poemele ce vor urma.