Textul și relațiile

transtextuale
(Palimpsestes)
Gérard Genette
 Intertextualitate
Paratextualitate

Textul și
Hipertextualitate relațiile
transtextuale

Arhitextualitate
Metatextualitate
 Conceptul de intertextualitate
 Dificultatea definirii conceptului de intertext ţine de
faptul că el desemnează deopotrivă:

 relaţiile de coprezenţă,
 incluziune,
 cele de derivare ale unui text din altul,
 aluzia sau referinţa punctuală, aproape insesizabilă,
 absorbţia masivă a unor modele sau filiaţia în sens
tradiţional.
 Asocierile memoriale (de lectură)
 Intertextualitate explicită Intertextualitate implicită

 Legătura deliberată a unui  Legătura deliberată sau nu a

text cu alte texte anterioare.
 Atestă intenţia auctorială.
 Prezenţa unor „elemente
structurate anterior”,
dincolo de lexem.
unui text cu alte texte
anterioare sau posterioare.
 Doar lectorul stabileşte
relaţiile intertextuale.
 Asocieri memoriale ale
receptorului, care depind de
orizontul cultural al acestuia.
 Intertextualitate
 Ceea ce desemnează Genette prin intertextualitate
este doar un aspect al fenomenelor numite în
totalitate „intertextuale”;
 „o relație de co-prezență între două sau mai multe
texte, și cel mai adesea prin prezența efectivă a unui
text în altul”.
 Astfel, prin definiție, intertextualitatea este redusă la
nivelul strict al literalului.
 Formele intertextualității
 Citatul este reluarea unui fragment de text cu ghilimele sau nu, cu
sau fără referinţă precisă. Rezultatul unui act cultural de selecţie şi
mai ales de ierarhizare, citatul presupune decuparea şi
retransmiterea unui pasaj dintr-un text străin. El poate prefaţa o
operă sub forma moto-ului, folosind respectiv ghilimelele sau fiind
afişat fără ghilimele.
 Plagiatul este un împrumut de text nedeclarat, dar literal. Acest
împrumut nu ridică probleme specific iterare, ci doar de natură etică
şi juridică. În antichitate nu se punea problema plagiatului, care a
devenit un imperativ începând cu apariţia conştiinţei auctoriale.
 Aluzia este un enunţ, a cărui înţelegere deplină presupune
percepţia unui raport între el şi un altul. Aluzia este fulguraţia unui
sens care aminteşte de un text anterior. Aluzia şi citatul etalează
vocaţia ludică şi demitizantă a scriitorilor postmoderni.
 Metatextul
 Metatextul este textul despre text, rezultatul unei
analize complexe, aprofundate a textului, prin
aplicarea unui demers critic, o ipoteză asupra textului.
 În relaţia operă-cititor, referitor la fidelitatea faţă de
structurile textului, interpretarea poate fi aşezată pe
treapta cea mai de sus, a maximei adecvări, pe
treapta cea mai de jos ar trebui situată lectura liberă
(după bunul plac), iar la mijloc – lectura standard.
 Metatext
 Se poate prezenta sub două modalităţi concrete de
realizare, în funcţie de paternitatea textului-obiect:
 a. Text personal reflectând asupra textului străin.
Această situaţie exprimă reflecţiile unui autor asupra
unei teme sau a unei poetici aparţinând altui autor.
 b. Text personal reflectând asupra lui însuşi [apud 54].
 Paratextul
 Paratextul este un ansamblu eteroclit de elemente, intenţionat
asezate în jurul textului de către instanţa auctorială, pentru a
induce efecte de lectură. Ca şi intertextul, paratextul este „un
soi de grefă textuală”.
 După Genette, paratextul e format din peritext: elemente în şi
din jurul cărţii (în spaţiu) şi epitext: elemente distanţate de carte
(în spaţiu).
 Elemente de paratext sunt: titlul, subtitlul, prologul, prefaţa,
didascaliile în cazul textului dialogat al personajelor
dramaturgice (marcate prin cursiv sau cu un corp de literă
diferit de al textului de bază), dedicaţia, mottoul, epigraful,
epilogul, postfaţa, referinţele, citatele, notele, comentariile,
iconotextul, şi el paratext).
 Arhitextul
 Arhitextul, după Genette, vizează textul în raport cu textul
general al genului căruia îi aparţine.
 „Arhitextul e omniprezent, deasupra, dedesubt, în jurul
textului, care nu-şi ţese pânza decât agâţând-o, ici-colo, de
această reţea de arhitextură. Ceea ce se numeşte teorie a
genurilor sau genologie (Van Tieghem)”.
 Genette înţelege prin arhitextualitate „acea relaţie de
includere care uneşte fiecare text cu diversele tipuri de
limbaj de care aparţine”, adică cu genurile şi determinările
lor tematice, modale, formale, – sau „relaţia dintre text şi
arhitextul său”, dintre opera particulară şi tipul sau modelul
oarecum ideal, teoretic al textului ca realitate literară.
 Hipertextualitatea (G. Genette)
 Un raport de derivare a unui text dintr-un alt text
preexistent.
 „Orice relaţie unind un text B (hipertext) cu un text
anterior A (hipotext) pe care se grefează într-un mod care
nu e acela al comentariului” (Genette).
 Text-replică
Hipertextualitate
Hipotext
transformare

Imitaţie

pastişă

parodie

eroi-comic

şarjă

transpoziţie
 Trăsăturile hypertextului
 Nonlinearitatea, fragmentarismul, polifonia,
neomogenitatea, interactivitatea, descentralizarea,
depersonalizarea autorului, anonimicitatea,
identitatea duplicitară sau multiplicitară, libertatea şi
independenţa temporală şi spaţială, jocul
semnificanţilor, deschiderea, modificarea relaţiei
„autor–cititor”, creativitatea, virtualitatea,
instabilitatea compoziţională, nonierarhicitatea,
discontinuitatea etc.
 Rescrierea și hipertextualitatea

 Rescrierea prezintă afinităţi cu fenomenul

hipertextualității, ca raport de „derivare” a unui text
din altul (Gérard Genette).
 Raportul de ,,derivare” presupune o „transformare” a
textului-prim printr-o opoziție schematică:
,, a spune acelaşi lucru altfel” sau „a spune alt lucru în
mod asemănător”.