Hortensia Papadat-Bengescu

(n. 8 decembrie 1876,[2][3] Ivești, Galați, România – d. 5 martie 1955,[2][4][3] București, Republica
Populară Română) a fost o prozatoare, romancieră și nuvelistă importantă din perioada interbelică.

Hortensia Bengescu s-a născut în anul 1876 în Ivești, județul Galați. A fost fiica generalului Dimitrie
Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu (n. Ștefănescu). Studiază la Institutul de domnișoare
„Bolintineanu” din București. La 20 de ani, în anul 1896, se mărită cu magistratul Nicolae Papadat,
pe care în cunoaște la Turnu-Măgurele. Cariera literară e amânată din pricina transferurilor soțului
dintr-un oraș în altul (trecând pe rând prin Turnu-Măgurele, Buzău în 1903, Focșani în
1911, Constanța în 1921) și de grija arătată numeroșilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.

Casa memorială „Hortensia Papadat-Bengescu” din Ivești, Galați.

Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.
În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de
personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu
volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca
infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista
acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european
modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele
sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a
cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Autoarea scrie și
publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită "Marea Europeană", o recunoaștere a
meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", așa cum se va vedea în ciclul
familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din
1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru
proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.
Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-
Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5
martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul
literar si academic.
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu
revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții
ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele)
urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia
în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare
a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul, căruia îi și dedică de altfel primele ei
romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de
observație.
Investigația psihologică se adâncește în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de
Bach, Drumul ascuns, Rădăcini și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social.
Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a
evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la
urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor
neostoite”.
Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine. Marele oraș
este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie,
cum numește Bucureștii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca
pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor
viciilor, ci un cadru normal de viață. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie
de lume” din proza sa.
Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul
ascuns și Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află
în centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim,
Drăgănescu sau Maxențiu. Această creație a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane
din literatura română după Ciclul Comăneștenilor de Duiliu Zamfirescu.
Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogățiți de
dată recentă care își pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în
ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism,
comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada
Razu și Coca-Aimée.
Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei
Papadat-Bengescu se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel,
prezentarea evenimentelor și a personajelor de către narator alternează cu introspecția (analiza
psihologică întreprinsă de către personajul însuși) și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași
situații. Apar și personajele-reflector, Mini și Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare
parte din evenimente și personaje; cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza
suferinței Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste
lucruri. „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de
observație” (L. Rebreanu).
Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-
Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți romancierii,
ea reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă
atenție problemelor eredității, interesată constant de detectarea și definirea „trupului sufletesc”.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observației și prin complexitatea
tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.

Opera
Nuvele și schițe, scurte romane
Sfinxul (1920), devenit Lui don Juan în eternitate

Femeia în fața oglinzii (1921)

Balaurul (1923)

Romanță provincială (1925)

Desenuri tragice (1927)

Dramaturgie
Povârnișul (1915)
Bătrânul (1920)
Teatru ediție de Eugenia Tudor-Anton, (1965),
Bătrânul,
A căzut o stea,
Medievala,
Sora mea, Ana.
Ciclul Hallipilor (romane
Fecioarele despletite (1925)
Concert din muzică de Bach (1927)
Drumul ascuns (1932)
Rădăcini (1938)
Alte romane
Logodnicul, 1935
Străina, manuscrisul de 1.000 de pagini a fost descoperit de doamna Gabriela Omăt, care se va
ocupa de editarea sa.