“”“Filmul

Este termenul utilizat pentru desemnarea, în accepțiune mai largă, a

produsului final al artei și industriei cinematografice.
Arta și industria cinematografică în vorbirea curentă sunt cunoscute sub
denumirea de cinematografie. La rândul ei industria cinematografică se
împarte în două sectoare distincte: producția de film și difuzarea lor în săli
de cinematograf sau televiziuni, blu-ray, DVD-uri sau descărcându-l de
pe internet (vizionare la cerere - on demand (en)).
Un pasionat de film, care merge la cinematograf frecvent se numește
„cinefil”, iar valoarea filmului este stabilită de criticul de film, cu ocazia
apariției producției de film sau în cazul prezentării lui la diferite festivaluri de
film.
Festivalurile de film sunt manifestări consacrate, unde jurii formate
din cineaști și critici de prestigiu ai cinematografiilor mondiale, după niște
criterii stricte premiază producțiile de film ale cinematografiilor naționale
participante. La astfel de manifestații cinematografice a participat și
participă și cinematografia românească, obținând premii importante
pentru filmul românesc.
Prima proiecție cinematografică publică a unui film, cu aparatul Fraților
Lumière, are loc la 28 decembrie 1895, la Paris, în salonul Indian al
restaurantului „Grand Cafe”, Boulevard des Capucines. Filmul proiectat e
intitulat „La Sortie de l'Usine Lumière à Lyon” ("Ieșirea din Uzinele Lumière
din Lyon"). Un alt film foarte important a fost „L'Arrivée d'un Train en Gare
de La Ciotat” ("Sosirea unui Tren în Gara La Ciotat"), care a rulat, imediat
după premiera franceză, și la București.
Astfel, data de 28 decembrie 1895 marchează nu numai prima proiecție
cinematografică ci și nașterea unei noi arte, „arta cinematografică”, „cea
de-a șaptea artă” cum mai este cunoscută, și a unei noi industrii, „industria
cinematografică”.
Filmul a fost multă vreme socotit ca un amuzament de bâlci, tratat cu
dispreț de oamenii serioși. Mulți din cei care au contribuit la temelia acestei
noi forme de exprimare, și-au început activitate exploatând câte un „nickel
odeon” (în traducere liberă „templu al artei de doi bani"), cinematograful de
mai târziu.
Primul promotor al noii arte și industrii, se poate spune că a fost Louis
Lumière. El realizează primele filme alegându-și diferite subiecte hazlii din
însăși fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule
ca „Tâmplarul”, „Fierarul”, „Dărâmarea unui Zid”. Alte subiecte tot hazlii
sunt alese din viața de familie: „Dejunul unui Bebeluș”, „Borcanul cu
Peștișori roșii”, „Ceartă între Copii”, „Baia de Mare”, „Partida de Carți”,
„Partide de Table”, „Pescuitul Crevetelor”. Fratele său Auguste Lumière,
filmează câteva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea
tatălui lor, una dintre ele numindu-se „Femei care ard Ierburi”.
Louis Loumière a fost primul operator de „actualități”. În iunie 1895, când
proiecția cinematografică se făcea numai sub titlu de experiență, el
filmează cu ocazia „Congresului de fotografie”, sosirea participanților
coborând din vapor la Neuville-sur-Saône. Succesul obținut de frații
Lumière cu prima proiecție cinematografică, îi determină pe aceștia să
angajeze operatori care să înregistreze pe peliculă aspecte din viața
cotidiană. Aceștia sunt cei care au făcut posibilă apariția „jurnalului de
actualități”, „documentarului”, „reportajului”, precum și primele „montaje de
film”. Primul „montaj de film” îl realizează Louis Lumière prin unirea a patru
filme cu durata de un minut despre „activitatea pompierilor” (ieșirea cu
pompa, punerea în baterie, atacul focului și salvarea).
Frații Lumière, pun la punct pentru prima dată un sistem de film color, unde
colorarea fotogramelor alb negru se făcea manual, cadru cu cadru. Aceste
filme erau mai degrabă „filme colorate” decât filme color.
Primul regizor de film a fost Georges Méliès. Era un om bogat, conducea
teatrul „Robert Houdin”, un teatru care prezenta printre altele și numere de
prestidigitație. Văzând proiecțiile cinematografice „Lumière”, își dă seama
ce înseamnă noua descoperire pentru industria divertismentului. Cumpără
și el un aparat din Anglia, cumpără peliculă și începe să filmeze. Primele
filme nu se deosebesc ca idee de cele „Lumière”.
Dar întâmplarea, este descoperitorul trucajului cinematografic. Filmând un
omnibuz trecând pe stradă, aparatul se blochează. Repornind-l pentru a
continua filmarea, acum prin acel loc trece un dric. Developând apoi filmul
și proiectându-l efectul este spectaculos, „un omnibus se transformă brusc
într-un dric”. Acesta este primul trucaj cinematografic. Trebuie remarcat
faptul că mișcarea aparatului în spațiu la acea dată nu era
folosită, imaginea obținută fiind un fel de „plan general”, mai bine zis o
scenă a unui teatru unde personajele intră spun ceva și ies.
Primul film pe care-l realizează Méliès folosind „trucajul”, a fost „Dispariția
unei Doamne” în octombrie 1896. Aceste „dispariții”, combinate ulterior cu
„apariții”, devin un laitmotiv în filmele Méliès. El dezvoltă sistemul „lanterna
magică”, aplicându-l în producția „Voiajul în Lună” (1902), prin crearea de
„iluzii optice” deosebite.
Georges Méliès, este și primul creator de „film politic” prin creația sa,
„Afacerea Dreyfus” (1899). Filmările se făceau afară la lumina soarelui, cu
decoruri pictate pe pânză. Fiind tributar teatrului realizările lui se fac fără
mișcarea aparatului și nefolosind montajul pentru schimbarea planurilor.
Între anii 1896-1912 Méliès realizează circa 500 de filme. Se remarcă în
afară de „Afacerea Dryfus”, „Voiajul în Lună” (1902) de care am vorbit mai
sus, „Le Sacre d'Edouard (1902)” și „Cendrillon” ("Cenușăreasa") (1899)”.
"Filmul Méliès”, este un film ordonat pe tablouri, nu secvențe, ci așa cum se
prezintă acțiunea unei piese de teatru. Méliès în filmele sale pentru o mai
mare atracție folosește procedeul de „film colorat” al fraților Lumière, atunci
când această nouă industrie intră în impas numărul spectatorilor scăzând.
Acest lucru îl determină pe Méliès să crească producția de filme artistice
mai lungi ca metraj (200–300 m), pe unele chiar colorându-le, îndepărtând-
se de miniaturile hazlii de bâlci.
Méliès nu a mai putut face față marilor companii de producție apărute
după 1910, fapt ce a dus la dispariția lui de pe piața noii industrii, „industria
filmului”. Însă în anul 1931 guvernul francez își aduce aminte de contribuția
lui în cotextul cultural al republicii și-i acordă „Legiunea de Onoare”. Henry
Langois, cel care creează arhiva de filme și „Cinemateca Franceză”, îi
salvează marea majoritate a filmelor.
Nu putem vorbi despre începuturile cinematografului fără a aminti și de un
alt francez contemporan cu Frații Lumiére și Méliès, un pasionat al noii arte
și industrii, Leon Goumont, producător de aparate de filmat și proiecție,
cercetător în domeniul adaptării sunetului și culorii filmului și nu în ultimul
rând producător de filme. În compania sa de producție s-a realizat primul
desen animat de către Emil Cohl[1] și a activat unul din cei mai buni regizori
francezi ai epocii Louis Feuillade. Goumont a realizat în timp o colaborare
cu Metro Goldwyn dând naștere la compania Goumont Metro Goldwyn. Se
cunosc două filme realizate împreună : „Ben Hur” (versiunea film
mut) și „Napoleon”.
Mărirea duratei de proiecție și apariția subiectelor bine determinate cu un
mesaj clar face ca numărul spectatorilor interesați de noua artă să crească,
apărând o rețea de săli, numite cinematografe.
În ceea ce privește aceste locații, amintim că Leon Goumont a cumpărat
Hipodromul din Paris construind o sală de 3400 de locuri.
Dar filmul nu a rămas în vechiul continent. Devenind o afacere bănoasă,
încet, încet, începe să treacă oceanul. Face o escală în Marea Britanie,
unde George Albert Smith, regizor de film, îl „îmbogățește” cu prim
planul și John Willianson cu decupajul regizoral. Ajunge pe noul
continent unde găsește cele mai propice condiții pentru dezvoltare.
Un proiecționist, Edwin S. Poter, preia compania de producție a filmelor
proprietate a lui Edison în anul 1901. Trece la realizarea de filme de
ficțiune. Nou este că acestea sunt cadre legate narativ. Reprezentativ este
producția „The Great Train Robbery” (1903) care transformă filmul într-
un spectacol comercial. Acesta se remarcă prin schimbari rapide de locații,
acțiuni cu tren în mișcare. Pleacă de la compania lui Edison la
compania „Famous Players” (apoi „Paramount”), unde metoda sa
regizorală este depășită și se va întoarce la vechea sa meserie,
proiecționist (1916).
În 1908 apare pe firmamentul industriei cinematografice unul din cei mai de
seamă regizori ai cinematografului american, numit și părintele filmului
american, David Wark Griffith. Griffith, actor de profesie, începe să joace în
film la compania de producție „American Mutascope and Biograph” (1908).
Devine apoi regizor la „Biografh”, realizând 450 de filme. La acest lucru
contribuie și echipa de profesioniști cum sunt acrițele Mary Pickford,
Surorile Gish, Mabel Noemand, Mae Marsh, precum și regizori ca Mark
Sennet și Erich von Stroheim, iar ca operator, renumitul epocii, Billy Bitzer.
După anul 1913, pleacă de la „Biograph” la „Reliance-Majestic”, apoi
devine independent. Realizează astfel „Judith of Bethulia” (1914),
controversatul „The Brith of a Nation”(Nașterea unei națiuni) (1915)
și „Intolerance” (Intoleranță) (1916), filme care-l fac cel mai mare
producător american de film.
Vorbind despre filmele The Brith of a Nation (Nașterea unei națiuni)
și Intolerance (Intoleranță), acestea sunt strâns legate între ele privind
realizarea și prezentarea lor publicului.
Primul apare cu o reclamă care i-a făcut pe mulți să-l acuze pe Griffith de
rasism. Afișul filmului prezintă un personaj care este membru al Ku-Klux-
Klan-ului, fapt ce a dus la proteste de stradă și la cenzurarea filmului.
Griffith nu este de acord cu poziția oficială și-n următorul an
produce Intolerance ca un răspuns dur celor care au făcut atâta zgomot.
Griffith, împreună cu actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford și Charlie
Chaplin, au fondat în anul 1920, compania „United Artist Corporation”,
unde a realizat filmele mute Brochen Blossoms (Muguri zdrobiți)-1919,
Way Down East-1920, The Orphans of the Strom-1922, America-1924,
Battle of Sexcs-1928 și filmele sonore Lady of the Pavements-
1929 (cântat), Abraham Lincoln-1930 și The Struggle-1931.
„Când oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viața de jos, când n-au
mai avut candoarea să creadă în viața de sus, au început să creadă
în viața ca-n filme.
Starul a fost întruchiparea unui eden intermediar, unde Eva poartă bikini,
merii cresc în piscine, iar șarpele își petrece vacanța pe un iaht personal.
Bine sau rău - așa a fost.
Pentru o bună parte a lumii, filmul a fost întradevăr o uzină care
produce vise, conserve de vise. La început, vise sepia. Pe
urmă technicolore, iar spre dimineață, înainte de ora trezirii -
coșmaruri...”(Ecaterina Oproiu - critic de film)
Dacă filmul este o artă sau o industrie, a fost o mare întrebare a multor
oameni din lumea culturii, a intelectualității spirituale în general. Oare unde
se termină industria și unde începe arta? S-au căutat răspunsuri, și iată la
ce s-a ajuns.
Filmul este o industrie deoarece în el este investit capital pentru a fi
realizat, este investit capital pentru exploatarea lui în săli de spectacole,
care la începuturi nu erau cu mari „pretenții”, dar cu timpul publicul
se „emancipează” având pretenția ca și „nikel-odeonul” să devină
un templu, un templu a celor ce vin în el nu numai pentru distracție, ci și la
un spectacol deosebit, de artă, un spectacol a celei de-a șaptea arte.
Pentru începuturile cinematografului acele vederi mișcătoare, făcute
de frații Lumière, dar care deschid drumul documentarului, apoi
acele comedioare, gen grădinarul stropit, făcute tot de către părinții săi,
pentru care nu le trebuiau un scenariu, o organizare regizorală, erau de
ajuns. Dar iată că în această activitate de bâlci apare Georges Méliès,
Georges Méliès care își dă seama că pentru fiabilitatea
cinematografului este nevoie de crearea unui scenariu pentru a se realiza o
producție, un film, pe care publicul să-l caute.
Deci, el este cel care-și dă seama că din atracția de bâlci se poate face
o artă, și nu orice artă, ci o artă profitabilă din care se pot scoate venituri
frumoase. Iar filmul său, „Voiajul în lună” (Voyaje dans la lune) va
demonstra acest lucru.”””
Legat de acest film a lui Méliès, nu putem trece cu vederea de faptul că
acesta, mai bine zis rețeta de casă obținută cu proiecția lui în Statele Unite
ale Americii, este cea care duce la apariția primei săli
specializate, cinematograful, într-un cartier al Los
Angelesului numit Hollywood(lemn sfânt). Acel cartier plin de verdeață și
soare, care peste câțiva ani, chiar dacă frumusețea sa nu este dată de
vreun lemn sfânt, va fi „raiul pe pământ” al noii arte, cea de a șaptea artă.
Va deveni „fabrica de vise”, vise totdeauna neapărat frumoase pentru
milioane de visători ai sălii întunecate. Zeul Film se întrupează și se
încoronează pe acest mirific loc, cu un nume parcă predestinat „hollywood”
(lemn sfânt), loc de unde-și va începe domnia. A fascinat și continuă să ne
fascineze, să ne facem să râdem sau uneori să și plângem, de ce nu?, dar
totdeauna Zeul Film ne-a scos câtuși de puțin din cotidian, ne-a remontat
pentru ziua de mâine, ne-a făcut viața mai ușoară.
Și, încet, încet, acesta își extinde aripile atotcuprinzătoare asupra
mapamondului. Profiturile obținute de noua artă devin pe zi ce trece tot mai
mari.
Concluzia este că în lumea cinematografului, arta și industria pot conlucra
și ceeace este mai important, se completează total, autosusținându-se.
Totul depinde de cel sau cei care le folosesc: cel care investește capital să
se orienteze către un scenariu acceptat de public pentru nevoia lui, iar cel
care folosește scenariu pentru ca producțiea să se ridice prin realizarea ei
la cerința aceluiași beneficiar, publicul. El este cel care în întunericul sălii
poate fi vrăjit de lumina ecranului privind filmul, apreciindu-l sau nu.
El publicul este cel care visează sau își vede împlinit visul, în alb-
negru sau color. El, publicul este cel care judecă în ultima instanță munca
și strădania sutelor de oameni angajați în turnare filmului, de la scenarist,
regizor, actori, până la cel care așază bobina de film în cutia pentru
difuzare.
Și ce este mai important, filmul devine mai profitabil prin vedete. Nu este o
descoperire numai a noii arte apărute, se cunoștea acest lucru de la Thalia.
Însă pentru lumea cinematografului, vedeta este cea care aduce fani în
sala de cinema. Ea, vedeta este cea care face ca fanul său să o considere
nu un model, ci un idol, un idol care îl face să viseze la o lume pe care el
nu o va atinge nici în visurile sale cele mai frumoase.
Sărbătoarea importantă a filmului mondial are loc în fiecare an când se
decernează premiile Oscar, ale Academiei Americane de Film, dar există și
festivaluri internaționale de film la fel de prestigioase cum sunt cele de
la Cannes cu premiul Palme d'Or, Veneția cu premiul Leul de
Aur, Berlin cu premiul Ursul de Argint, și altele.
În România se țin o serie de manifestări pentru promovarea filmului cum
sunt: Festivalul internațional de film Transilvania, la Cluj-Napoca, un altul
cu producțiile noilor, mai bine spus anonimilor regizori ai celei de-a șaptea
artă din lumea largă, organizat de cine alt cineva decât de Fundația
Anonimul în localitatea Sfântu Gheorghe, din Delta Dunării, județul
Tulcea și Festivalul de film internațional „DaKino” la București, festivalul de
asemeni al tinerilor realizatori.
Cu prilejul acestor festivaluri sunt reliefate mesajul filmului adresat
publicului, arta interpretativă a unor actori, scenariul și scenaristul, tehnici
folosite în exprimare, regizorul filmului.
Succesul de „box-office” este determinat, așa cum arătam mai sus,
de scenariu, regizor, distribuție, subiect, de evaluarea producției de film de
către critica de film și ultimul determinant este publicul. El, măria sa
publicul este cel care-și spune cuvântul la intrarea în sală pentru a viziona
sau nu un film. El este cel care „dictează” ce vrea să vadă.
Însă, nu trebuie uitat că filmul prin mesajul său mai mult sau mai puțin
voalat, a constituit și constituie și un puternic mijloc de influențare a
maselor, mai bine spus un mijloc de propagandă a clasei conducătoare. A
fost folosit de oricare clasă politică aflată la putere. Dar se remarcă printr-o
agresivitate sporită în manipularea maselor orânduirea
sovietelor în Rusia și nazismul lui Adolf Hitler în Germania. Producțiile
realizate, erau o mistificare totală a realității, în special
prin documentare și jurnale de actualități. Nici filmele de ficțiune nu erau
scutite de această formă de influențare, subiectele abordate fiind adaptate
cerințelor ideologiei. Numai diplomația în exprimare a realizatorilor,
scenariști și regizori, a făcut posibilă realizarea unor filme de un înalt nivel
artistic sub niște dictaturi ca cele ale lui Stalin și Adolf Hitler.
Așa a fost posibilă realizarea unor filme ca: Crucișătorul Potemkin (Serghei
Eisenstein, 1915), Mama (Eisenstein, 1925), Ceapaev ( Vasiliev, 1934, Ale
xandru Nevsky (Eisenstein și D. Vasiliev, 1938), Suvorov (Pudovkin și
Doller, 1940), Amiral Nahimov (Pudovkin, 1946), Tânăra
Gardă (Gherasimov, 1948), Al 41-lea (Grigori Ciuhrai, 1956), Tăunul (A.
Frințimer, 1955), Zvăpăiata (Samsonov, 1958), Idiotul (Pîrîev, 1958), Zboar
ă Cocorii (Kalatozov, 1958), în Rusia Sovietică.
În Germania nazistă, unde Fritz Lang cu a lui capodoperă Metropolis,
sau Der müde Tod („Moartea obosită”), promite o cinematografie națională
germană, care s-ar fi putut impune în lume, datorită politicii naziste, alege
calea emigrației spre America. Cu el a mai plecat o serie importantă cum
au fost Willhelm Pabst, Pommer și alții. Joseph Goebbels, șeful
propagandei naziste a găsit însă pe regizoarea Leni Riefenstahl, care prin
filmul Triumph des Willens („Triumful Voinței”), reușește să răspundă din
plin cerințelor acestuia. Mai încearcă Die Olympiade („Olimpiada”), celebru
de astfel în străinătate. Însă rămâne celebră doar prin materialul
documentar filmat a acelor vremuri de tristă amintire.
Vorbind de filmul românesc, nici acesta nu a fost scutit de o asemenea
influență din partea clasei politice aflată la putere (vezi Filmul românesc
după 1948).
Se remarcă în prezent o diminuare a filmului de artă din cauza unor costuri
ridicate de producție, în favoarea filmelor
de divertisment, aventură, porno, SF, ușor de realizat atât artistic, cât și
material.[necesită citare]
Cu toate acestea, cele două tendințe de realizare a unui film, de „artă” sau
„divertisment”, conviețuiesc și fiecare se afirmă în modul său de exprimare.
Chiar în „uzina de vise” a Hollywoodului, regizori ca Woody Allen, Robert
Altman, Stanley Kubrick, Martin Scorsese... etc., n-au uitat că filmul este o
„artă” și trebuie realizat ca atare.[judecată de valoare]
Printre regizorii români contemporani s-au făcut remarcați Liviu
Ciulei, Mircea Mureșan, Sergiu Nicolaescu, Lucian Pintilie, Dan
Pița, Mircea Daneliuc, Geo Saizescu, Malvina Urșianu, Nae Caranfil, și
mulți alții.
Nu trebuiesc uitați însă nici pionierii filmului românesc, și anume Grigore
Brezeanu, Jean Georgescu, Jean Mihail și Jean Negulescu (cunoscut sub
numele de Jean Negulesco), care cu multe privațiuni au făcut remarcată
cea de-a șaptea artă în cultura românească interbelică, fiind
ctitorii cinematografiei românești.