ISTORIA

CINEMATOGRAFIEI
Realizatori: Ariton Maria, Oprea Diana, Pralea Bianca, Radu Dennis

16 DECEMBRIE 2021

XI E
 Istoria cinematografiei

Ce este cinematografia?

CINEMATOGRAFÍE, cinematografii, s.f. Tehnica şi arta înregistrării fotografice a

unor scene, a unor peisaje etc. pe un film special şi a reproducerii lor prin proiectare
luminoasă pe un ecran, astfel încât să dea iluzia mişcării şi a vieţii; industrie producătoare de
filme;

Filmul este o artă și o tehnică. Este arta de a povesti povești prin proiecția de imagini ,
prin urmare, este cunoscută și ca a șaptea artă . Și tehnica constă în proiectarea cadrelor, rapid
și succesiv, pentru a crea iluzia mișcării.

Pentru realizarea cinematografiei, concordanța multor alte capacități este necesară la

nivel tehnic, creativ și financiar, precum editarea, fotografia, regia, scenariul, operarea
camerei, sunetul, producția etc. care este necesară o întreagă echipă de lucru. De asemenea,
trece prin mai multe etape: dezvoltare, preproducție, filmare, postproducție și distribuție.

Cinema este de obicei împărțit într-o multitudine de genuri , în funcție de anumite

caracteristici și asemănări între filme (stil, temă, intenție, audiență, formă de producție), cum
ar fi animație, reclame, poliție, acțiune, ficțiune, cinema romantic, documentar, experimental,
printre altele.

Cinema a început ca atare în secolul al XIX-lea, când în 1895 frații Lumière au

proiectat mai multe scene din viața de zi cu zi a vremii lor într-o funcție publică: plecarea
muncitorilor dintr-o fabrică, demolarea unui zid, sosirea a unui tren, plecarea unei nave.

De atunci, cinematograful a evoluat enorm. De la prima etapă a cinematografiei

silențioase, am trecut la cinema sonor, iar de acolo am ajuns la cinema color. În prezent, s-au
dezvoltat și cinema digital și cinema 3D și 4D.

Cinema-ul, ca artă, este modul în care societățile își spun poveștile, problemele,
circumstanțele sau circumstanțele prin discurs audiovizual. Cinema-ul este o reflectare a
timpului în care trăim, a preocupărilor și a dorurilor noastre la nivel personal sau colectiv.

1
 Pe de altă parte, ca cinematograf ne referim și la industria cinematografică , care se
ocupă de exploatarea, ca activitate economică, a tot ceea ce implică cinema: producția,
distribuția și expoziția de filme.

Ca cinematograf, pe de altă parte, este numit și locul sau camera unde sunt prezentate
filme pentru public.

Etimologic , cuvântul cinema, ca atare, este o scurtare a unui cinematograf , un cuvânt

care provine din cinematicograful francez și care este format din cuvintele grecești „kínema”
și -ατος (atos), care înseamnă „mișcare”, și - graphe , care înseamnă „-graf”.

Tipuri de cinematografie

 Cinema de autor: Filmul de autor este numit ceea ce se caracterizează prin

reflectarea stilului, căutărilor, preocupărilor și intereselor regizorului său. Aceasta, în
general, are un rol preponderent în luarea tuturor deciziilor legate de execuția operei și
este, de obicei, în același timp regizor și scenarist al filmelor sale.
 Cinema comercial: Cinema-ul comercial se referă la tot cinematograful produs de
marea industrie a filmului, al cărui obiectiv principal este să ajungă la publicul larg cu
un produs de divertisment care produce avantaje economice. Cinema-ul pe care
cinematografele tradiționale tind să-l proiecteze.
 Film documentar: Cinema documentar este numit cel care își bazează activitatea pe
imagini preluate din realitate, din care spune o poveste.
 Cinema experimental: Cinema-ul experimental este cel care lasă la o parte modelele
clasice ale cinematografului cel mai convențional și se încumetă să exploreze alte
resurse expresive. În acest sens, este un cinematograf mai pur artistic.
 Cinema independent: Ca cinematograf independent, numim ceea ce este produs fără
sprijinul unui studio sau al unui producător de cinema comercial. Se caracterizează
prin controlul aproape total al regizorului asupra rezultatului final. În acest sens,
putem spune că cinematografia independentă este aproape întotdeauna cinema auteur.
 Cinema liniștit: Cinema silențios este numit cel din prima etapă a cinematografiei, în
care proiecția este tăcută, astfel încât să nu aibă însoțirea de sunete sau voci.
 Cinema de sunet: Ca cinematograf sonor este cunoscut oricine reproduce, printr-o
coloană sonoră, vocile, zgomotele și muzica care însoțesc proiecția unui film. În zilele
noastre, tot cinematografia este sonoră.

2
 Istoria cinematografiei a început în Franța, pe 28 decembrie 1895, dată recunoscută
pentru că tocmai atunci a fost prezentat pentru prima dată un film. Orașul Paris era plin de
reclame care promovau marele eveniment.

Spectatorii nu-și puteau imagina că participau la nașterea artei a șaptea. Afișul

promoțional arăta oameni din toate straturile sociale aglomerate la intrarea unei camere și un
jandarm care încerca să aducă ordine.

Era timpul pentru spectacol, iar sala de proiecție era camera indiană a Grand Café din
Paris. 33 de persoane au plătit un franc pentru a vedea proiecția primului film din istorie.

Frații Louis și Auguste Lumière au reușit astfel, după mai multe încercări, să-și prezinte
creația în public: cinematograful. Primul film proiectat a fost Plecarea muncitorilor de la
fabrica Lumière din Lyon Monplaisir.

Acest prim film a fost filmat pe 22 martie același an și prezentat la diferite universități
înainte de lansarea sa comercială. Critica a debordat de laude.

Titlurile filmografice care au urmat Plecarea din fabrică au fost: Sosirea trenului la gară,
Irigatorul a udat; Regimentul, jucătorii de cărți, peștele roșu, printre alții. În termen de o lună
de la prima proiecție, publicul din teatru a crescut exponențial de la 33 la 3.000.

Cinematograful și alte invenții

Cinematograful este format dintr-un film

perforat de 35 de milimetri în interiorul unei
cutii de lemn care a fost echipată cu un
obiectiv sau lentilă. O manivelă externă a fost
rotită manual și a pus filmul în circulație,
care a fost proiectat pe un ecran.

Filmul a durat nu mai mult de un minut și

a atins o viteză medie de 16 imagini pe
secundă.

Frații Lumière erau chimisti și știau să

creeze imagini. Ei sunt creatorii de plăci
fotografice și fotografie instantanee (1881),
cinematograf (1895) și color autocrom (1903).

3
 De fapt, cuvântul cinema este scurt pentru cinematograf, în aluzie directă la invenția
fraților francezi, deși cinema este un cuvânt grecesc care înseamnă mișcare.

Brevet

Este adevărat că captarea de imagini în mișcare nu a fost o idee exclusivă a fraților

Lumière, dar ei au reușit să o execute, să o breveteze și să o pună în funcțiune.

Mulți consideră Kinetoscopul (1891), de Thomas Alva Edison și William Dickson, ca

fiind prima încercare de a realiza imagini. Cu toate acestea, diferența fundamentală și cea mai
mare realizare a francezilor față de inventatorii americani este că cinematograful a proiectat
imaginile pe un ecran.

Imaginile de la kinetoscop, pe de altă parte, erau vizibile doar din interiorul

dispozitivului. Astfel, la 13 februarie 1895, frații Lumiére au dobândit brevetul pentru
cinematograf, devenind creatori și proprietari legali ai primului dispozitiv de proiecție a
imaginilor în mișcare.

Furia pentru imagini în mișcare a trecut imediat granițele franceze și tehnicienii instruiți
în fabrica familiei Lumière au început să călătorească, ducând cinematograful în întreaga
lume.

Cinematograful i-a încântat pe toată lumea, iar filmele și echipamentele comercializate de

frații Lumière au fost râvnite din toată lumea. Din același an de la apariție, în 1895, era deja
cunoscut în alte națiuni.

Obstacole legale în Statele Unite

Cu toate acestea, în Statele Unite, apariția cinematografului a dat naștere „războiului

brevetelor”. Edison, care era deja un magnat puternic, și-a apărat invenția (kinetoscopul) cu
dinții și, după 500 de procese judiciare, a reușit ca justiția SUA să emită legi protecționiste
stricte în favoarea sa.

Decizia a beneficiat compania Edison și a eliminat licența de funcționare Lumière. Cu

toate acestea, acest lucru nu a împiedicat producțiile cinematografice franceze să preia
spectacolul din lume, iar filmele lor au fost cele mai vizionate, chiar și în Statele Unite. Dar
toate acestea s-au schimbat odată cu primul război mondial.

Filme mute

4
 „Era mută” sau „cinema mut”
sunt termenii folosiți pentru a se
referi la producțiile de film fără
dialog, deși nu erau complet tăcute.
Deși este adevărat că nu a existat
sincronizarea audio și video, au fost
implementate și alte resurse, cum ar fi
muzica live, care a fost redată în timp
ce filmul era proiectat.

Perioada filmului mut a început chiar

de la crearea cinematografului fraților Lumière cu povestea lucrătorilor care părăseau fabrica
din Lyon.

Cu toate acestea, sunt cei care apără teza că primul film nu este al fraților Lumière, ci al
unui alt francez, Louis le Prince, care ar fi filmat la Leeds, Anglia Scena Grădinii Roundhay.

Acest film de 1,6 secunde realizat la 14 octombrie 1888 ar fi cel mai vechi, dar s-a pierdut
într-un tren și inventatorul nu și-a putut demonstra munca.

Există chiar surse care susțin că el a numit și invenția sa drept „cinematograf” și, din
moment ce nu au putut plăti drepturile de brevet, frații Lumière și-au păstrat numele.

Apogeu

Cinematograful tăcut și-a trăit apogeul în anii 1920. Lipsa sunetului a dat loc afișelor
intercalate în imaginile care au ghidat privitorul.

O altă resursă a fost subtitrările și dialogurile scrise, care au fost dezvoltate de așa-numiții
„scriitori de titlu”. Acești profesioniști au ajuns să aibă o mare relevanță, deoarece erau un fel
de scenaristi.

Una dintre caracteristicile filmelor mute a fost modul nefiresc în care s-au mișcat
personajele; cu toate acestea, este o consecință a înregistrării realizate cu role de film de 35
de milimetri. Acest format avea câteva cadre, 16-20 pe secundă, astfel încât mișcarea părea
sacadată.

5
 La începutul secolului al XX-lea, în timpul primului deceniu, cinematografia a început să
fie văzută ca un spectacol serios, după începuturile sale senzaționaliste care l-au prezentat ca
un act de târg foarte popular.

Cinema-ul ca artă

Producția de filme mai elaborate și mai lungi în Europa și aprobarea intelectualilor

vremii, au permis să vadă industria cinematografică cu alți ochi. Începând din 1910, a început
să fie considerată o formă de artă.

Nume precum Lon Chaney (1883-1930), Mary Pickford (1892-1979), Charles Chaplin
(1889-1977), Theda Bara (1885-1955), Gloria Swanson (1899-1983) sau Rodolfo Valentino
(1895-1926), sunt strâns legate de istoria filmelor mut.

La început, filmele nu au putut fi editate și durata lor a fost limitată, până când a apărut un
alt francez, Georges Méliès, care a încorporat utilizarea a trei role și a extins durata
înregistrării la 9 minute.

Nu numai atât, Méliès este considerat tatăl efectelor speciale, deoarece și-a folosit
abilitatea de a desena pentru a crea povești fanteziste, de groază și de science-fiction.

Talkie-urile

La sfârșitul anilor 1920, totul s-a schimbat în

industria națională a filmului. Sunetul a venit, în
ciuda faptului că avea un număr semnificativ de
detractori și sceptici.

Ideea de a adăuga audio la imaginile înregistrate,

care a fost întotdeauna prezentă, a fost realizată
odată cu filmul Cântărețul de jazz, The Singer Jazz,
eliberat în Statele Unite la 4 februarie 1927.

Compania Warner Brothers a pariat pe această

schimbare și a avut dreptate. Deși era un sistem rudimentar, în care audio-ul trebuia
sincronizat foarte bine cu imaginea, deoarece acestea erau înregistrate pe diferite
echipamente. Lansarea primului film vorbitor a fost un succes la nivel mondial care a adus
companiei venituri de 3,5 milioane de dolari.

6
 Tehnologia și-a reafirmat astfel relația indisolubilă cu industria cinematografică.
Cinematograful tăcut și-a pierdut farmecul și a coexistat cu sunetul până la dispariția sa. A
fost suficient un deceniu, de la primele talkies, pentru ca cinematograful mut să dispară.

Cei mai afectați la acea vreme erau muzicienii și povestitorii, înlocuiți de progresul
tehnologic. Unii actori au făcut tranziția cu succes, deși majoritatea nu au putut să-și revină.

Apar studiouri de înregistrare

Această eră a dat naștere și

studiourilor de înregistrare, deoarece
spațiul trebuia controlat pentru localizarea
echipamentelor bizare de înregistrare a
sunetului.

Difuzoarele și difuzoarele erau

amplasate strategic pentru a evita
zgomotele externe și erau înregistrate pe
un disc de vinil. Compania care a creat această tehnologie a fost Vitaphone.

Companiile legate de industrie precum Photokinema, Movietone și Vitaphone au început

să înflorească și să aducă descoperiri. Franța a fost un pionier, dar primul război mondial a
afectat-o și a lăsat-o în afara competiției pentru o lungă perioadă de timp.

Deși cinematografia europeană a progresat, investitorii nord-americani au reușit să reducă

la minimum prezența producțiilor străine.

Era culorii

1917 a fost un alt an important pentru industria cinematografică în creștere. A sosit

culoarea. Imaginile alb-negru au început să se coloreze pe ecran. Compania responsabilă de
acel salt a fost Echnicolor.

Astăzi, foarte puțini ar vedea diferența, deoarece doar două culori fuseseră încorporate,
dar până atunci a fost o mare realizare.

Evoluția culorii în cinematografie s-a dezvoltat încetul cu încetul, dar sosirea anilor 1930
a reprezentat un mare salt cu tehnologia companiei Technicolor. Acești pionieri au introdus a
treia culoare (albastru, verde și roșu).

7
 Echipamentul folosit pentru a crea aceste imagini colorate era de trei ori mai mare decât
greutatea și dimensiunea camerelor convenționale de film din acea vreme.

Din acest motiv, filmele alb-negru și-au prelungit existența puțin mai mult, ajungând la
dispariția finală în anii 1930.

Studiourile Disney

Sunetul și culoarea sunt aici pentru a

rămâne. O icoană a acestei noi ere a fost
crearea filmului de animație Disney
Fantezie. Crearea studiourilor Mickey
Mouse a irosit tehnologia, culoarea,
sunetul și muzica.

Pentru a îndeplini visul lui Walt

Disney, a fost creat un sistem numit Fantasound, care nu era decât un sunet stereo.

Nu mai trebuia să sincronizați sunetul înregistrat pe un disc separat sau să ascultați audio
printr-un singur canal. 13 ani mai târziu (1953) a venit CinemaScope, care a permis
înregistrarea sunetului prin patru canale, ceea ce noi cunoaștem ca benzi magnetice.

Filme 3D

Anii 1950 au asistat la o altă etapă importantă în cinematografie, filmele 3D, adică în trei
dimensiuni. Primul film în 3D și color a fost Diavolul Bwana. La fel ca toate noile tehnologii,
a fost un box office și a provocat senzație și mulți dolari la box office.

Deși filmul a fost întrerupt pentru a schimba rolele și pentru a putea vedea restul filmului,
nu a garantat că imaginea și sunetul vor fi sincronizate. Ochelarii 3D au provocat dureri de
cap unui număr mare de spectatori și doar scaunele centrate în fața ecranului au oferit
adevărata experiență 3D.

8
 Marilyn Monroe

Marilyn Monroe (născută Norma Jeane Mortensen; n. 1 iunie 1926, Los Angeles,
California, SUA – d. 4 august 1962, Brentwood, California, SUA a fost o actriță, model,
cântăreață, sex simbol și divă pop a secolului al XX-lea. Ascensiunea lui Monroe la nivelul
de celebritate a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, asta în timp ce primul
ei soț făcea parte din Marina Comercială.

Cea mai însemnată parte a

filmelor ei au fost făcute pentru
20th Century Fox, unde și-a luat
și numele care a făcut-o celebră.
După câteva apariții minore în
decurs de câțiva ani, Marilyn a
început să devină cunoscută
pentru talentul ei de comediană,
ajutată fiind și de remarcabila ei
prezență scenică. Și-a îndreptat
eforturile către apariții mai consistente, și, la un anumit moment al carierei sale, a reușit să-și
îndeplinească acest scop. Circumstanțele misterioase ale morții lui Marilyn au fost subiectul
multor speculații, dar nu au reușit să-i știrbească reputația de cea mai legendară figură publică
a tuturor timpurilor.

În anul 1953, Monroe era deja una dintre cele mai cotate actrițe de la Hollywood; avea
roluri principale în filmul noir Niagara, care îi punea în evidență latura sexy, și în comediile
Gentlemen Prefer Blondes și How to Marry a Millionaire, care i-au definit imaginea drept
una de "blondă stupidă". În același an, pozele ei nud au fost folosite drept rampă de lansare
pentru prima ediție a revistei Playboy. A jucat un rol semnificativ în crearea și managerierea
imaginii sale publice pe parcursul carierei sale, dar a fost dezamăgită de rolurile repetitive și
de salariul mic oferite de studio. A fost suspendată temporar la începutul anului 1954 pentru
că a refuzat un proiect cinematografic, dar s-a întors la faimă în pelicula The Seven Year Itch
(1955), unul dintre cele mai mari succese ale întregii sale cariere.

Viața privată complicată a lui Monroe a primit multă atenție. S-a luptat cu dependența,
depresia și anxietatea. Căsătoriile sale cu fostul jucător de baseball Joe DiMaggio și cu
dramaturgul Arthur Miller au fost intens mediatizate, ambele sfârșindu-se cu divorț. A murit

9
pe 4 august 1962, la vârsta de 36 de ani, din cauza unei supradoze de barbiturice la reședința
sa din Los Angeles. Moartea sa a fost stabilită drept cel mai probabil prin suicid, deși mai
multe teorii ale conspirației au fost înaintate în ultimele decenii cu privire la modul în care a
murit.

Începuturile vieții lui Marilyn

Cu toate că a devenit cea mai celebrată actriță a istoriei filmului, începuturile lui Monroe
au fost modeste. Ea s-a născut în secția socială de maternitate a spitalului din Los Angeles
County. Numele sub care a fost înregistrată a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica
sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea
biografilor cred că tatăl său biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzări
pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley,
lucra ca editor de film. Totuși, certificatul ei de naștere îl indica pe norvegianul Martin
Edward Mortensen ca fiind tatăl. În ultimii ani câțiva biografi chiar au început să susțină că
de fapt acest lucru ar fi și situația reală.

Gladys nu a fost în stare să o convingă pe Della să aibă grijă de Norma Jeane, așa că a
încredințat-o unor părinți adoptivi, Albert și Ida Bolender din Hawthorne, California, la sud-
vest de Los Angeles, unde ea a trăit până la vârsta de șapte ani. În autobiografia sa My Story
(rom: "Povestea mea"), Monroe declară că a crezut că Albert și Ida erau părinții săi până într-
o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.

Și tot din My Story, aflăm că Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbătă, dar
niciodată nu o lua în brațe, nu o săruta sau măcar să îi zâmbească. La un anumit moment,
Gladys a anunțat că a cumpărat o casă pentru ea și fiica sa, dar după câteva luni după ce s-au
mutat acolo, a avut o cădere psihică. Monroe și-o amintește pe Gladys ca "țipând și râzând"
când a fost internată cu forța în spitalul de boli mentale din Norwalk, California, același spital
în care mama lui Gladys, Della a murit în august 1927. Tatăl lui Gladys, Otis, a murit de
asemenea într-un spital de boli nervoase (lângă San Bernardino, California) ca urmare a
sifilis-ului.

Marilyn Monroe în 1944, lucrând la fabrica Radioplane

Totuși merită subliniat că My Story nu poate fi considerată o sursă de încredere, pentru că

a fost de fapt scrisă de un jurnalist numit Ben Hecht și a fost menită să portretizeze imaginea

10
de orfan îndurerat pentru Monroe. Mărturisirile de acolo au fost considerate ca fiind
discutabile.

Gladys a fost declarată incapabilă de a-și îndeplini îndatoririle de părinte, iar prietena ei
cea mai bună, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele său legal. După căsătoria
lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisă la orfelinatul din Los Angeles, ca mai apoi
să urmeze o lungă succesiune de familii adoptive unde se crede că a fost abuzată și neglijată.
Există totuși puține dovezi că au fost atât de multe familii adoptive precum susține. Ca o
completare, Monroe înseși e cunoscută pentru slăbiciunea ei de a exagera informațiile despre
copilăria sa în timpul interviurilor.

În septembrie 1941, Norma Jeane și-a reîntâlnit mama. Familia Goddard, se mută pe
coasta de est și au crezut că cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era să se căsătorească,
pentru că altfel trebuia să se reîntoarcă la orfelinat. Ea i-a făcut cunoștință cu fiul vecinului
său, James Dougherty, care i-a devenit primul soț, în 1942, după ce a împlinit 16 ani.

Tinerețea

În timp ce soțul ei era plecat să lupte în cel de-al doilea război mondial, tânăra doamnă
Norma Jeane Dougherty a început să lucreze într-o fabrică unde pulveriza soluție anti-
fugnitivă pentru piese de avioane. Un tânăr fotograf militar, David Conover, se plimba prin
fabricile locale făcând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajută la
eforturile depuse pentru război. El i-a remarcat imediat potențialul de model și i-a oferit să
colaboreze cu agenția de modelling The Blue Book. Norma Jeane a devenit unul dintre cele
mai de succes modele ale agenției, pozând pe prima pagina a sute de reviste. În 1946 ea a
intrat în atenția căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th
Century Fox. A reușit să treacă acest test și i s-a oferit un contract standard pe șase luni cu un
salariu de început de 75 de dolari pe săptămână (300$ pe lună), categorie superioară de
salarizare judecând după standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn după
actrița Marilyn Miller și i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de
familie. Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".

În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol.
În schimb ea a învățat despre coafură, machiaj, costume, actorie, dans și iluminarea scenică.
După șase luni Fox a decis să îi reînnoiască contractul, și, în următoarele 6 luni i-au fost date
roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! și Dangerous Years.
Ambele au fost lansate în 1947 și au fost niște eșecuri din punct de vedere al încasărilor, așa

11
că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modelling și a
început să își extindă rețeaua de cunoștințe din Hollywood.

În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures[25] a făcut-o să apară în alt film,

Ladies of the Chorus, dar și acest musical cu buget redus a fost un eșec, ceea ce a dus la
concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiți
agenți ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox, după ce
MGM refuzase o colaborare. Vice-președintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de
potențialul de celebritate al lui Monroe. Totuși, datorită insistenței lui Hyde, ei i-au fost
încredințate roluri secundare în All About Eve și The Asphalt Jungle. Chiar dacă aceste roluri
au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o și Monroe a început să primească mai
multe scrisori de la admiratori decât mulți dintre actorii celebri ai timpului.

Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To
Knock(1952), ecranizând o babysitter cu probleme, care, într-un acces de furie, o atacă pe
fetița pe care o avea în grijă. Cu toate că a primit critici mixte, Monroe a susținut mai târziu
că acesta a fost una dintre interpretările ei favorite. Mai târziu, numeroși critici de film au
considerat ca această contribuție a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice
din cariera ei.

Anii de celebritate

Deși criticii americani/latini au avut rezerve la început să

îi recunoască abilitățile dramaturgice, ei nu au ezitat să îi
conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) într-un
film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat
atenția asupra magnetismului camerei față de Monroe, nu
numai la acțiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe
Monroe să devină senzația momentului aproape peste
noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrată cu moravuri ușoare
care plănuiește să își asasineze soțul, i-a făcut pe critici să
afirme că ar fi fost actrița principală perfectă pentru unul din filmele regizate de Alfred
Hitchcock.

Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, făcute de către
fotograful Tom Kelley în anii de luptă pentru roluri, încep să iasă la lumină. Copii ale
acestora au fost cumpărate de către Hugh Hefner și în decembrie 1953 au apărut în prima

12
ediție a noii sale reviste Playboy. Chiar dacă Fox a fost îngrijorat că asta va crea o
controversă ce îi va afecta cariera, Monroe a decis să admită în mod public că ea este modelul
din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbrăcăminte a purtat în timpul ședinței i-a
răspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost de asemenea
simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea să devină celebră pentru aceste replici incitatoare
lipsite de predicat.

"Domnii preferă blondele" a fost un musical excepțional de îndrăzneț pentru acele

timpuri, și azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de către
numeroși critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl căutătoare de aur, Lorelei Lee,
este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparițiile ei în
"Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui
Monroe.

În 'How to Marry a Millionaire', Monroe a făcut echipă cu alte două atracții ale 20th
Century Fox, Lauren Bacall și Betty Grable. Ea interpretează rolul de blondă proastă numită
Pola Debevoise și reușește să fie strălucitoare chiar și printre cele două celebre staruri. Chiar
dacă rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat
capabilitățile de comedie. În Statele Unite, ea era considerată un sex simbol înșelător, pe când
în Europa deja începuseră să îi fie recunoscute calitățile actoricești, ajungându-se să fie
comparată cu Charles Chaplin.

Următoarele două filme, western-ul River of No Return și musical-ul There's No Business

Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vină având-o faptul că lui Monroe
nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambițioasă ca întotdeauna și dornică să învingă
neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredința. După încheierea filmărilor
la The Seven Year Itch la începutul lui 1955, ea încheie contractul și abandonează
Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu dorește să îi
satisfacă noile solicitări contractuale și insistă ca ea să revină pentru a începe lucrul la noi
producții pe care ea le considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost
filmat pana la urmă), The Girl in the Red Velvet Swing și How To Be Very, Very Popular.

Monroe refuză să apară în aceste filme și rămâne la New York. Pentru că The Seven Year
Itch ajunge în topul încasărilor din vara lui 1955, și pentru că celelalte starlete Fox Jayne
Mansfield și Sheree North dezamăgesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaște învins și
Monroe se întoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea

13
lui Monroe drepturi regizorale complete precum și opțiunea de a juca în alte proiecte ale
studioului.

Primul film făcut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au
remarcat imediat abordarea profundă al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general
este apreciată pentru prestația sa ca Cherie, o cântăreață dintr-un saloon bar care se
îndrăgostește de un cowboy. Monroe apare în mod intenționat prost machiată și lipsită de
strălucirea unui star. Mulți au crezut că va fi nominalizată pentru premiile Oscar. Se crede că
nu a reușit această performanță datorită reputației ei controversate. Totuși a fost nominalizată
la Globul de Aur.

O necunoscută practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care să-și deschidă
propria casă de producție, împreună cu prietenul său, fotograful Milton H. Greene. Marilyn
Monroe Productions a lansat primul său film The Prince and the Showgirl în 1957 și a primit
opinii mixte. Pe lângă funcția de producător executiv pentru acest film, ea a jucat alături de
apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul. Din păcate, atracția dintre cei
doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzător. Asta având în vedere concepția lui Olivier
despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lăsa
pe oameni să aștepte ore întregi până la apariția ei la filmări) și astfel a crescut reputația ei în
industria filmului de actor dificil.

Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totuși, a fost considerată de primă mână de

către criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello,
echivalentul italian al Oscar-ului, precum și un premiu Crystal Star în Franța. Chiar mai mult,
Monroe a fost nominalizată pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.

Anii maturității

În 1959 ea înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtis și
Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Unora le place jazzul. Comportamentul ei dificil
pe scenă este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totuși, la terminarea
filmărilor, Wilder a declarat că era dispus să treacă oricând peste aceste inconveniente,
prețuind calitățile ei de comediană de prima clasă. Unora le place jazzul este considerat acum
ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântăreață
îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune - Sugar Kane, a fost
premiat cu un Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie.

14
 După Unora le place jazzul, Monroe a făcut un musical numit Let's Make Love regizat de
George Cukor alături de Yves Montand. Monroe, Montand și Cukor considerau filmul ca
fiind unul slab, dar Monroe a fost forțată să îl facă datorită obligațiilor față de Twentieth
Century Fox. Deși filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul
dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole
Porter.

Prin 1961, cel de-al treilea soț al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese și lucrase
deja la ceea ce avea să fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits. A
fost o filmare lungă și obositoare în fierbintele deșert Nevada. Întârzierile lui Monroe au
devenit cronice și asta a creat probleme și mai mari filmărilor. În ciuda tuturor acestor lucruri,
Monroe, Gable și Montgomery Clift au fost capabili să joace extraordinar, chiar exemplar.
Monroe s-a împrietenit cu Clift, simțind că au o legătură profundă. Gable a murit de atac de
cord la puțin timp după asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, susținând că ea îl
supăra pe platourile de filmare. Totuși nu trebuie uitat că Gable a insistat să facă pe grozavul,
consumând cantități mari de băutură și țigări, așa că toți au fost de acord că era suprasolicitat
fizic. Monroe a participat la ceremonia funerară a acestuia.

Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost făcute de către Douglas Kirkland
în 1961, ca bonus pentru revista LOOK ediția aniversară - 25 de ani.

Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula Something's Got to
Give. În mai 1962, Monroe și-a făcut ultima apariție publică importantă, cântând Happy
Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea președintelui
american John F. Kennedy. După filmările care sunt considerate ca fiind primele scene nud
ale unei celebrități, aparițiile lui Monroe au devenit și mai puțin frecvente datorită
problemelor de sănătate.

Datorită constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmările la Cleopatra, cu

Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absența lui Monroe ca scuză pentru a o exclude din film
și a o înlocui cu Lee Remick. Totuși, o clauză în contractul lui Dean Martin îi conferea
acestuia dreptul să aleagă actrița principală a filmului. Pentru că el nu era dispus să lucreze cu
altcineva, Monroe a fost reangajată pentru un salariu dublu față de cel inițial.

15
 Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life, în care și-a exprimat părerea de rău
pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă și cât de mult își
iubea publicul. A făcut de asemenea o ședință fotografică pentru Vogue și a început discuțiile
pentru un viitor film cu Gene Kelly și Frank Sinatra. Ea plănuia de asemenea să joace drept
Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau What a Way to Go! și The
Stripper.

Înainte ca filmările la Something's Got to Give să fie reluate, Monroe a fost găsită moartă
în casa sa din Los Angeles, în dimineața zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial
înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de
lipsa de profesionalism a anchetei poliției. A devenit astfel o temă folosită în teoria
conspirației. Acest lucru nu a afectat însă statutul ei de model pentru arhetipul unui sex
simbol și o stea de cinema.

Căsătorii

 James Dougherty

La vârsta de șaisprezece ani, Monroe se căsătorea cu James

Dougherty pe 19 iunie, 1942. În cărțile sale The Secret Happiness
of Marilyn Monroe și To Norma Jeane With Love, Jimmie,
Dougherty afirmă că erau îndrăgostiți și că ar fi trăit fericiți dacă
visul ei de a deveni celebră nu i-ar fi îndepărtat. Totuși Monroe a
susținut mereu că aceasta a fost o căsătorie din interes. Marilyn a
divorțat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.

În documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a făcut

trei afirmații semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o să
divorțeze de el; ea spera mereu să fie din nou împreună. Nu există nici o dovadă care să
susțină aceste afirmații sau că au rămas în contact unu cu altul (ea era o necunoscută în 1946,
când Fox a "obligat-o" să divorțeze - ceea ce face improbabilă afirmația.) Ea a fost înfuriată
după ce el a dat un interviu pentru Photoplay în 1953, în care susținea că ea amenințase că va
sări de pe pontonul din Santa Monica dacă el o va părăsi vreodată. Mai târziu el a apărut în
To Tell the Truth drept "primul soț real al lui Marilyn Monroe".

Faptele lui Dougherty nu susțin nici ele afirmațiile despre dragostea adevărată dintre el și
Monroe. El s-a recăsătorit la numai câteva luni de la divorțul lor. Când a fost informat despre

16
moartea ei, reporterul de la New York Times a mărturisit că a spus în mod repetat îmi pare
rău și și-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia
funerară. Într-un interviu pentru A&E Network, el a admis că mama sa ar fi fost rugată de
către Grace Goddard care l-ar fi întrebat dacă ar fi de acord să se căsătorească cu Norma
Jeane pentru a evita ca ea să fie trimisă la orfelinat.

Dougherty a rămas căsătorit cu cea de-a treia sa soție până la moartea acesteia în 2003. El
a trăit în Maine până în 15 august 2005 moartea sa fiind datorată unor complicații survenite
din cauza leucemiei.

 Joe DiMaggio

În 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a văzut o

fotografie a lui Monroe cu doi jucători de la Chicago White
Sox, dar a așteptat până după retragerea lui să îi ceară domnului
care organizase fotografia o întâlnire cu ea. Monroe nu a vrut să
se întâlnească cu el, temându-se că este un sportiv îngâmfat, dar
după doi ani de curtenire cei doi s-au căsătorit la primăria din
San Francisco pe 14 ianuarie 1954. În perioada lunii lor de miere, ea a fost solicitată să
viziteze trupele din Coreea pentru a-i înveseli pe soldați. Ea a susținut zece spectacole în
patru zile la temperaturi extrem de scăzute. Audiența sa a constat în peste 60 000 de soldați și
marinari. După mărturisirile presei, Joe nu a fost încântat de decizia soției sale din timpul
perioadei pe care el și-o imaginase ca fiind o perioadă foarte intimă.

Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtătorul de cuvânt al New York
Yankees Arthur Richman care a mărturisit că DiMaggio îi spusese că totul s-a năruit după
călătoria în Japonia. Deși Marilyn declarase că vrea să se oprească ea intenționa să își
continue cariera. Prietenii au afirmat că DiMaggio a devenit foarte posesiv și că o persecuta
pe Monroe în timp ce aceasta se depărta din ce în ce mai mult dorințele lui. După filmarea
celebrei scene cu ridicatul fustei din The Seven Year Itch, Billy Wilder își amintește de
privirea "stupefiată" ce se putea citi pe fața lui DiMaggio în timp ce privea împreună cu fanii
și figuranții. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la câțiva ani mai târziu
că Wilder inventase toată scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou să îi ridice
rochia până peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat că Joe a fost
atât de "scârbit" de "ușurința" lui Marilyn încât a început să o abuzeze. Tipul de la machiaj al
lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, își amintește că a apărut cu brațul învinețit. În 24

17
octombrie, la 274 zile de la căsătorie, ea a depus actele pentru divorț, iar ca motiv era declarat
"cruditatea mentală".

Monroe și DiMaggio și-au reluat relația după divorțul ei de Arthur Miller. Ea s-a reîntors
la căile auto-distructive încrezându-se în oameni pe care DiMaggio îi credea nocivi pentru ea
(incluzându-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizică și mentală au devenit subiect de presă.
Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea să fie internată la clinica psihiatrică "Payne Whitney".
Fiindu-i imposibil să se externeze de una singură ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie
1961 el a consfințit ca ea să fie externată (ea fusese internată în secția pentru bolnavii cei mai
gravi). Mai târziu ea l-a însoțit în Florida. Afirmațiile lor că ar fi "doar buni prieteni" nu au
oprit zvonurile unei recăsătorii. După Maury Allen pe 1 august 1962 DiMaggio și-a părăsit
slujba de la oficiul poștal al armatei pentru a se întoarce în California și pentru ai îi cere să se
recăsătorească.

Pentru douăzeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe săptămână 12 trandafiri la

mormântul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalți doi soți, sau de bărbații care susțineau ca o
cunoscuseră intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recăsătorit niciodată. A murit pe 8
martie 1999 după un lung cancer.

Pe 23 ianuarie 2006 a fost anunțat că nepoata lui DiMaggio va scoate la licitație lucrurile
lui personale în mai, printre acestea fiind și o fotografie pe care Monroe îi scrisese: "I love
you Joe."

 Arthur Miller

Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a căsătorit cu Arthur

Miller, pe care îl cunoscuse în anul 1951, în cadrul unei
ceremonii civile desfășurată la White Plains, New York.
Judecătorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia
grabnică desfășurată în biroul lui Sam Slavitt (nunta a
fost ascunsă presei și publicului). Deși a crescut ca fiind
creștină, ea s-a convertit la iudaism înainte de a se mărita cu Miller. După încheierea
filmărilor la The Prince și Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a întors din Anglia în
Statele Unite, unde și-au dat seama că ea era însărcinată. Totuși, ea suferea de endometrioză,
și sarcina era ectopică. A urmat mai apoi o întrerupere de sarcină.

18
 Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre dispariția unei divorțate, a vrut
sa fie cadoul său de Sf. Valentin către soția sa, dar filmările la această peliculă au început în
1960, când căsătoria lor scârțâia. Un divorț mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961. La 17
februarie 1962, Miller s-a căsătorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit
la realizarea peliculei The Misfits.

Disney
Walter Elias Disney (1901 - 1966) a fost
un regizor, producător, animator, scenarist și
antreprenor american, câștigător de 22 de ori
al premiilor Oscar. Numele său este unul
comun în orice casă americană și este cunoscut
chiar și în rândul copiilor.

A fost fiul Florei și al lui Elias Disney

(canadian de origine) și a avut trei frați și o
soră. Fiind co-fondator (alături de fratele său,
Roy O. Disney) al studioului Walt Disney
Productions, Walt a devenit unul din cei mai
cunoscuți producători de film din lume.
Compania fraților Disney, cunoscută sub numele său generic de The Walt Disney Company,
are venituri anuale de peste 30 de miliarde de dolari.

Walt Disney este cunoscut mai ales ca și producător de film, precum și ca un inovator al
animației și al parcurilor tematice. A fost nominalizat la 61 de premii Oscar și la sapte premii
Emmy, deținând recordul pentru cele mai multe nominalizări la Oscar.

Disney și echipa sa a creat unele din cele mai celebre filme din lume și unele din cele mai
cunoscute personaje, inclusiv cel pe care majoritatea îl consideră alter-ego-ul său, Mickey
Mouse.

Walt Disney a murit de cancer pulmonar la 15 decembrie 1966, cu cinci ani înaintea
deschiderii megaproiectului Disneyland, Walt Disney World din Florida. A fost un fumător
"înrăit", unul dintre așa numiții "chain smokers", de unde a generat și boala sa necruțătoare.

19
 - Copilăria

Tatăl său, Elias Disney, s-a mutat în Statele Unite după ce familia sa a eșuat cu ferma în
Canada. În aprilie 1906, familia lui Walt s-a mutat în Marceline, Missouri, unde fratele său
deținea o proprietate. Acolo ei au cumpărat o casă și o fermă cu o suprafață de 45 de acri
(18,2 hectare). În timp ce se afla în Marceline, Walt și-a dezvoltat dragostea sa pentru desen.
Un vecin de-al lor l-a plătit pe Walt să îi facă niște desene ale calului său. De asemenea, tot în
Marceline, Walt și-a dezvoltat pasiunea pentru trenuri.

Familia Disney a rămas în Marceline timp de patru ani după care s-au mutat în Kansas
City în 1910.

 Chicago

În toamna anului 1917, Walt a început să studieze la liceul McKingsley High School,
făcând în paralel cursuri de seral la Institutul de Artă din Chicago. Disney era desenatorul
ziarului școlii. Desenele sale erau foarte patriotice, majoritatea fiind axate pe Primul Război
Mondial. Disney a abandonat liceul la vârsta de 16 ani pentru a intra în armată dar aceasta nu
l-a primit pentru că era prea tânăr.

În schimb, Walt și un prieten de-al său au decis să intre în Crucea Roșie. Pentru a se putea
angaja, trebuiau sa aibă minim 17 ani dar, în ciuda opoziției tatălui său, mama sa a elaborat
un nou certificat de naștere în care scria că Walt era născut în 1900 și nu în 1901. Crucea
Roșie l-a trimis în Franța timp de un an unde a lucrat ca șofer de ambulanță, pe care a desenat
câteva personaje.

Apoi s-a mutat în Kansas City pentru a-și începe cariera artistică. Fratele său Roy lucra la
o bancă și a reușit să îl angajeze printr-un prieten la Pesmen-Rubin Art Studio. Aici, Disney
făcea reclame pentru ziare, reviste și cinematografe. Tot aici a cunoscut un animator, Ubbe
Iwerks (1901-1971). Ei doi își respectau munca așa de mult încât relația dintre ei s-a
îmbunătățit foarte repede și au hotărât să își înceapă o afacere proprie.

Disney și Iwerks au fondat o companie numită Iwerks-Disney Commercial Artists în

ianuarie 1920. Din păcate, puțini clienți au vrut să se angajeze la cuplul neexperimentat.
Iwerks a plecat o vreme să câștige niște bani la Kansas City Film Ad Company. Disney s-a
retras și el după ce compania a fost cumpărată.

 Hollywood

20
 Când Disney a sosit la Los Angeles, avea 40 de dolari în buzunar și un desen neterminat
în servietă. Surprinzător, la început a vrut să abandoneze animația, gândindu-se că nu va
putea concura cu studiourile din New York. Disney a spus că prima sa ambiție a fost să
devină regizor de film. A fost să se angajeze la toate studiourile din oraș dar toate l-au
respins.

Din cauza eșecurilor cu filmele artistice, Disney s-a întors în animație. Primul său studio
de animație din Hollywood era în garajul unchiului său. Disney a trimis un desen neterminat
distribuitorului din New York, Margaret Winkler, care i-a răspuns imediat. A vrut să-l
angajeze pe Disney pentru mai multe filme artistice combinate cu animație.

Disney l-a căutat pe fratele său Roy, care făcea un tratament de tuberculoză într-un spital
de veterani din Los Angeles. Disney l-a rugat pe fratele său sa îl ajute deoarece nu se putea
descurca financiar fără el. Roy a fost de acord și a părăsit spitalul împreună cu fratele său. De
atunci nu s-a mai întors și niciodată nu s-a vindecat de tuberculoză.

În 1925, Disney a angajat o tânără femeie, Lillian Bounds, pentru departamentul de

imprimare cu cerneală și colorat. A fost admirată imediat de Walt iar câteva luni mai târziu
lucra ca și secretară.

- 1928 - 1942: Epoca de Aur a animației

 Mickey Mouse

După o serie de eșecuri, Disney trebuia să creeze o nouă "stea". Majoritatea biografiilor
spun că ideea lui Disney pentru Mickey Mouse i-a venit în timpul întoarcerii din New York.
Este o discuție în jurul creatorului lui Mickey, ori Disney ori Iwerks. Șoarecele a fost inițial
numit "Mortimer", dar a fost mai târziu botezat "Mickey Mouse" deoarece noua soție a lui
Disney, Lillian, considera numele "Mortimer" ca fiind nepotrivit.

Primul scurt-metraj al lui Mickey a fost Plane Crazy în 1928 care a fost, ca majoritatea
filmelor de la acea vreme, un film mut. După ce nu a găsit un distribuitor pentru Plane Crazy
și pentru continuarea sa, The Gallopin' Gaucho, Disney a creat un scurt-metraj Mickey
Mouse cu sunet, Steamboat Willie. Acesta a avut succes și au fost distribuite cu sunet și cele
două scurt-metraje precedente. Însuși Disney și-a împrumutat vocea lui Mickey Mouse și
Minnie Mouse iar Mickey a purtat vocea lui Disney până în 1946.

 Silly Symphonies

21
 Primele seriale ale lui Mickey Mouse au fost în 1929, începând cu un serial muzical
numit Silly Symphonies. Primul episod era numit The Skeleton Dance și a fost în intregime
desenat și animat de Iwerks, care a fost responsabil cu desenul la majoritatea animațiilor
Disney produse între 1928 și 1929. Cu toate că serialul a avut succes, Disney nu a putut să
distribuie serialul și atunci a trebuit să semneze un nou contract cu Columbia Pictures.

Iwerks era sătul de atâta muncă, mai ales datorită faptului ca el lucra mai mult decât
Disney, așa că l-a părăsit și și-a deschis propriul studio. Disney căuta cu disperare pe cineva
care să ia locul lui Iwerks, ceea ce era foarte greu, deoarece nu se găsea cineva la fel de bun și
rapid ca Iwerks, care putea să deseneze 700 de cadre pe zi.

Între timp, Iwerks și-a lansat serialul de succes Flip the Frog împreună cu primul
serial de animație color, Fiddlesticks. De asemenea, Iwerks a creat alte două seriale de
animație, Willie Whopper și Comicolor. Iwerks și-a închis studio-ul în 1936 pe pentru a lucra
la alte proiecte de animație. Va relua relația cu Disney în 1940, lucrând la departamentul de
cercetare al studioului său.

Cu noroc, Disney a reușit să găsească câțiva oameni care să îl înlocuiască pe Iwerks. În

jurul anului 1932, Mickey Mouse a devenit un personaj destul de celebru.

 Primul premiu Oscar

În 1932, Disney a primit un premiu special din partea Academiei de Film pentru crearea
lui Mickey Mouse, ale cărui seriale au devenit color în 1935 și au început să apară alte
personaje celebre ale lui Disney, printre care Donald Duck, Goofy și Pluto.

 Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici

Cu toate că studioul său a produs cele mai celebre seriale de animație ale vremii,
rezultatele nu erau pe placul lui Disney, care în 1934 avea planuri pentru a crea un lung-
metraj de animație. După ce restul industriei cinematografice a aflat despre planurile lui
Disney despre un lung metraj cu Albă ca Zăpada, au numit proiectul "nebunia lui Disney",
deoarece erau convinși că proiectul va distruge studioul lui Disney. Atât Lillian cât și Roy au
incercat să îl convingă pe Disney să abandoneze proiectul, dar acesta avea planuri mari
pentru viitor. A angajat profesorul universitar Don Graham pentru a instrui personalul de la
studioul său.

22
 Toate aceste cercetări și antrenamente au fost folosite pentru pregătirea personalului
în așa fel incât rezultatele să fie pe placul lui Disney. Albă ca Zăpada și cei șapte pitici (Snow
White and the Seven Dwarfs), așa cum era numit proiectul, era în producție din 1935 până la
mijlocul anului 1937, când studioul a rămas fără bani. A reușit totuși să ia un împrumut de la
Bank of America pentru a-și termina producția. Premiera filmului a avut loc la
cinematograful Carthay Circle la data de 21 decembrie, 1937. Albă ca Zăpada, primul film de
animație în limba engleză și filmat în Technicolor a fost lansat în februarie 1938, fiind
distribuit de RKO Radio Pictures, cu care studioul tocmai a încheiat un contract. Filmul a
devenit producția cu cel mai bun succes la încasări pe anul 1938, reușind să strângă peste 8
milioane de dolari (astăzi 98 de milioane). Succesul avut cu Albă ca Zăpada (pentru care
Disney a câștigat Oscarul) i-a permis lui Disney să deschidă o nouă sucursală a studioului său
în Burbank, care s-a deschis pe 24 decembrie, 1939. Personalul responsabil pentru lung-
metraje, care tocmai a terminat Pinocchio, a continuat să lucreze pentru Fantasia și Bambi, în
vreme ce personalul responsabil pentru scurt-metraje a lucrat pentru noi seriale cu Mickey,
Goofy, Donald și Pluto.

 Perioada războiului

Pinocchio și Fantasia au fost lansate în cinematografe în 1940 dar ambele au fost

dezamăgiri financiare. Filmul Dumbo era plănuit ca un film care să aducă bani dar, în timpul
producției, majoritatea animatorilor s-au revoltat datorită relației dintre Disney și echipa sa.

La puțin timp după ce Dumbo a fost lansat în cinematografe în octombrie 1941 și a

început să aducă mulți bani, Statele Unite ale Americii au intrat în Al Doilea Război Mondial.
Armata americană a cerut studioului Disney să producă filme de instructaj pentru soldați, dar
și scurt-metraje care să ridice moralul acestora, cum ar fi Der Fuehrer's Face și lung-metrajul
Victory Through Air Power în 1943. Totuși, filmele militare nu au adus bani iar când filmul
Bambi a fost lansat în aprilie 1942 nu s-a descurcat foarte bine.

Pe la sfârșitul aniilor '40 studioul și-a revenit în așa fel încât să continue cu producția la
lung-metrajele Alice In Wonderland (Alice în Țara Minunilor) și Peter Pan, care au fost
amânate în perioada războiului, și au început să lucreze pentru Cinderella (Cenușăreasa), care
a devenit cel mai bun succes al studioului după Albă ca Zăpada și cei șapte pitici.

- 1955 - 1966: Parcuri tematice și dincolo

 Planificare Disneyland

23
 În timpul unei călătorii de afaceri în Chicago la sfârșitul anilor '40, Disney a desenat
schițe ale ideilor sale pentru un parc de distracții în care copii și părinții pot să se distreze
împreună. Acest plan trebuia inițial să fie vis-a-vis de studio. Ideile originale au crescut într-
un concept mult mai mare care avea să devină Disneyland. Disney a petrecut cinci ani din
viața sa planificând Disneyland și a creat o nouă subdiviziune a companiei sale, numită WED
Enterprises, care avea sarcina să proiecteze parcul.

 Extinderea în noi zone

După ce Walt Disney Productions a început lucrul la Disneyland, studioul a început să se

extindă în alte zone ale divertismentului. În 1950, Treasure Island (Insula comorii) a devenit
primul film 100% cu actori reali și a fost repede urmat de altele: 20.000 de leghe sub mări în
1954, The Shaggy Dog în 1959 și The Parent Trap (1961). Studioul a produs prima emisiune
TV, One Hour in Wonderland (O oră în Țara Minunilor), în 1950. Disney a început să fie
gazda unei emisiuni săptămanale la postul ABC, numit Disneyland, după parc, unde arăta
clipuri din filmele Disney vechi, realiza tururi ale studioului și promova parcul Disneyland, în
timp ce acesta era în construcție în Anaheim, California.

În timp ce studioul se implica în alte forme media, Disney nu mai acorda atâta atenție
producțiilor animate, lăsând acestea în grija animatorilor. În timpul vieții lui Disney,
departamentul de animație a mai produs filmele Lady and the Tramp (Doamna și vagabondul,
1955), Sleeping Beauty (Frumoasa din pădurea adormită, 1959), One Hundred and One
Dalmatians (101 Dalmațienii, 1961) și The Sword in the Stone (Sabia din piatră, 1963).
Producția la scurt-metrajele animate a continuat până în 1956 când departamentul pentru
scurt-metraje s-a închis.

Pe 17 iulie, 1955, Disneyland, unul din primele parcuri tematice din lume, s-a deschis și a
avut un succes imediat. Oameni din toată lumea veneau la Disneyland, care conținea atracții
bazate pe producțiile Disney. După 1955, numele emisiunii s-a schimbat din Disneyland în
Walt Disney Presents. Apoi în 1961, emisiunea s-a schimbat din alb-negru în color și a
devenit Walt Disney's Wonderful World of Color".

Astăzi,studiorile Walt Disney au venituri anuale de 40 de miliarde de dolari. Cele mai noi
succese sunt Toy Story 1,2 și 3,Mașini 2 și altele.

 Succesele de la începutul anilor ‘60

24
 La începutul anilor 1960, imperiul Disney avea un succes enorm, iar Walt Disney
Productions s-a remarcat ca fiind cea mai bună companie din lume generatoare de
divertisment pentru familie. După decenii de încercări, Disney a reușit în final să obțină
drepturile de ecranizare pentru romanul Mary Poppins a lui P.L. Travers. Filmul, lansat în
1964, a devenit cel mai mare succes al studioului în anii 1960. Tot în această perioadă, Walt
Disney a început să planifice un parc tematic mult mai mare decât Disneyland, numit Disney
World.

 Moartea

Implicarea lui Walt în Disney World s-a încheiat în ultima parte a anului 1966; după
mulți ani de fumat a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. A fost admis la Providence St.
Joseph Medical Center, situat vis-a-vis de studio, unde starea sa de sănătate a început să se
agraveze. Pe 2 noiembrie, 1966, în urma unor radiografii, medicii au descoperit că Disney
avea o tumoră pe plămânul stâng. Cinci zile mai târziu, Disney a mers înapoi la spital pentru
operație, dar tumora s-a extins atât de mult încât medicii au fost nevoiți să îi scoată întreg
plămânul stâng. Doctorii i-au spus apoi lui Disney că mai avea între șase luni și un an de trăit.
Dupa câteva sesiuni de chimioterapie, Disney a petrecut puțin timp cu soția sa în Palm
Springs, California înainte de a se întoarce acasă. Pe 20 noiembrie 1966, Disney a suferit un
colaps în casa sa dar a fost resuscitat de medici și întors înapoi la spital, unde a murit pe 15
decembrie, 1966 la ora 9:30, la zece zile după ce a împlinit 65 de ani. A fost incinerat pe 17
decembrie iar cenușa sa a fost depozitată la Forest Lawn Memorial Park din Glendale,
California. Roy Disney a continuat proiectul Disney World, insistând să fie re-denumit în
Walt Disney World, în onoarea fratelui său, care a fost în final deschis pe 1 octombrie, 1971.

Filmul Românesc

Filmul românesc cunoaște o istorie de peste un

secol. Deși aducerea în România a tehnologiilor
necesare filmului s-a făcut cu doar puțin timp după
darea în folosință a primelor aparaturi performante
(începând cu cele ale fraților Lumière), filmul
românesc de artă a debutat la începutul deceniului
doi al secolului XX.

25
 Începuturile filmului românesc

Filmul românesc ca formă de exprimare în mass-media, a apărut imediat după apariția

invenției fraților Lumière, prima peliculă filmată fiind „Parada regală de la 1897” , fiind
socotită ca primul film documentar.

Prin forța împrejurărilor, producția de film românească a fost îngreunată mult timp din
cauze financiare sau politice. În prima perioadă (1911 - 1948), producția se dovedește a fi
fost principalul dezavantaj în cele mai multe proiecte cinematografice românești. Industria de
film a începuturilor a strâns un număr mic de pelicule finalizate fără multe compromisuri. În
lipsa canalizării pe o producție de film autohton bazată pe mijloace proprii, colaborarea cu
investitori străini a fost adesea păguboasă. Totuși, între filmele realizate în acea perioadă se
înscriu câteva titluri importante, unele fiind chiar apreciate ca situându-se între cele mai
semnificative producții mondiale din primele decenii de cinematografie.

Filmul românesc după 1948

La finele anilor patruzeci, a apărut un nou obstacol pentru creatorii români: implicarea
politicii în toate artele și obligația de a ataca numai subiecte favorabile regimului comunist.
La 2 noiembrie 1948 a fost semnat un
decret care anunța naționalizarea
industriei cinematografice din România.
În această perioadă se pun bazele
industriei de film, prin formarea unor
instituții menite să coordoneze, producă
sau promoveze filmele românești. În
1950 se înființează Institutul de Artă
Cinematografică „I. L. Caragiale”[1]. Un
an mai târziu ia naștere Studioul de film
documentar Sahia și se începe construcția Studiourilor Buftea, ale căror dotări moderne au
oferit posibilitatea producției autohtone să intre în competiție cu studiourile europene de talie
medie.

Între 1948 și 1953 cinemaul românesc se inspiră din cinemaul sovietic, adaptând noțiunea
de realism socialist. Această perioadă este o fază incipientă din mai multe motive. În lipsa
unei școli de film și a unor structuri de producție până la perioada respectivă, filmele de la
începutul anilor '50 sunt stângace din punct de vedere al construcției narative- personajele

26
sunt schematice și acțiunea filmului devine uneori greu de urmărit. Scenariile sunt adesea
rescrise în timpul filmărilor, din considerări ideologice și politice (ex: Răsună Valea). Din
punct de vedere stilistic, filmele suferă lipsuri cauzate de constrângeri tehnice sau economice.

Producțiile realizate înainte de revoluția din decembrie 1989 s-au remarcat totuși prin
viziuni, când în conformitate cu cerințele regimului, când atacuri subtile la adresa situației
politice din țară (de pildă, alegorii politice), când evadarea în fantezie și în „arta pentru artă”.

Figură marcantă – Stela Popescu

Stela Popescu a fost o actriță română de

film, radio, revistă, teatru, televiziune, voce și
vodevil. A realizat cupluri artistice celebre
alături de Ștefan Bănică (până la moartea
acestuia) și Alexandru Arșinel.

- Primii ani, educație

Stela Popescu s-a născut la Orhei,

într-o familie modestă de învățători. Mama ei,
Valentina, era originară din satul Chiperceni, iar tatăl – Vasile Popescu – din Chiștelnița,
județul Orhei, în prezent în Republica Moldova. Prima amintire pe care o are bine
întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl
ei considerat intelectual, deci dușman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se
refugiază, împreună cu fiica în România, la Brașov. În 1953, susține examenul de
admitere la facultate și este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la
care renunță după un an și jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne.
În 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar în paralel
continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul
din Brașov, acolo unde ajunge să susțină 400 de spectacole pe an.

- Teatrele Constantin Tănase și de Comedie

Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. În 1969,
Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să
continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963

27
 până în 2017. În paralel, susține și o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui
Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puțin timp după divorțul de
Dan Puican. Totodată, joacă în celebra serie de spectacole "Boema" de la Grădina Boema,
spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public
foarte mare. Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia
stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema.

La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă
"Constantin Tănase", unde a lucrat până la decesul său.

Pe scena Teatrului de Revistă Constantin Tănase și pe cea a Teatrului de Comedie,

Stela Popescu a strălucit în piese precum Omul care a văzut moartea, Mama Boema,
Boema, slăbiciunea mea, și altele. A jucat 18 ani în Preșu, 12 ani în Pețitoarea și 10 ani în
Plicul. A lucrat cu mari regizori, precum: Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu,
Valeriu Moisescu.

- Cupluri cu Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel

Între anii 1971 și 1979 face cuplu, pe scenă și la televiziune, cu Ștefan Bănică. Cât
despre longevivul cuplu umoristic Stela - Alexandru Arșinel, care a început în 1979, acesta a
fost garanția umorului de calitate și în prezent, dar și în trecut, când textele scenetelor erau
semnate Mihai Maximilian.

- În film și televiziune

În 1958, debutează în cinematografie în pelicula „Alo? Ați greșit numărul”. A jucat în

peste 25 de filme precum „Nea Mărin miliardar” (1979), „Pe malul stîng al Dunării
albastre”(1983), „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988), etc.

Stela Popescu a făcut o carieră și în televiziune. A jucat în televiziune de la înființare

până în prezent, în piese de teatru și emisiuni de divertisment, reușind să transmită ceva din
spiritul satiric și contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai
Maximilian, Grigore Pop, Octavian Sava sau Dan Mihăescu. TVR a scos pe piață DVD-urile
"O stea printre stele" (2006) și "Stela și Arșinel" (2005) care reunesc o parte dintre aparițiile
televizate ale Stelei Popescu.

Începând jumătatea anilor '90, Stela Popescu a fost moderatoarea unor emisiuni TV
pentru femei pe posturile TVR, Realitatea și Național TV

28
 Joacă în serialul TV "Cuscrele" (2005-2006) precum și în telenovelele "Războiul
sexelor" (2007-2008), "Regina" (2008-2009) și "Aniela" (2009-2010) în rolul Coanei Chiva.
În 2011 revine cu o participare specială în telenovela Iubire și Onoare.

- Decesul

Pe 23 noiembrie 2017 în jurul orei 15:40, Stela Popescu a fost găsită fără semne
vitale, cu rană la cap, de către fiica adoptivă Doina Maximilian, căzută în interiorul casei de
pe strada Alexandru Donici din București în care locuia. După efectuarea autopsiei de către
medicii legiști, s-a stabilit faptul că moartea actriței s-a produs în urma unui accident vascular
cerebral masiv suferit cu mult timp înainte de a fi găsită de fiica acesteia. Se crede că decesul
a avut loc cu cel puțin 12 ore înainte. Trupul artistei a fost depus la Teatrul de Revistă
Constantin Tănase. Stela Popescu a fost înmormântată cu onoruri militare lângă soțul ei,
Mihai Maximilian, la Cimitirul Cernica, duminică 26 noiembrie.

 Sitografie
- capital.ro
- wikipwdia.org
- scribd.com
- wordpress.com
- playtech-ro.cdn.ampproject.org
- encyclopedia-titanica.com
- warbletoncouncil.org
- dictionarroman.ro
- Historia.ro

29