Fotografia digitală: Comunicare, identitate, memorie

Articolul vorbește despre cum digitalizarea și schimbările în materie de tehnologie au afectat fotografia
personală. Fotografiile nu mai servesc doar ca modalitate de a proteja moștenirea familială, ci au
devenit un instrument prin care un individ comunică și își formează identitatea.

În introducere ni se prezintă o poveste despre un grup de studenți fotografiați într-o seară în

care se distrau, iar ulterior pozele au fost modificate de către o persoană din grupul lor să arate ca și
cum ar fi fost o noapte de beție și trimise unui număr de persoane cunoscute și necunoscute de către
toți cei din grup, prin e-mail, demonstrând ușurința prin care modificarea unei fotografii poate ajuta în
procesul de distorsionare a realității.

În anii ce au trecut rolul fotografiei s-a schimbat. Dacă înainte, comunicarea și formarea
identității stătea pe locul doi după rolul său de a servi drept instrument pentru reamintire, acum aceste
două prime utilizări sunt scopul principal pe care fotografia îl servește. În articolul de față se dorește
argumentarea rolului încă vibrant al fotografiei ca instrument al memoriei.

Comunicarea și formarea identității au fost scopuri ale fotografiei încă din era analogică, dar
într-adevăr, tinerii tind să folosească acum camera pentru comunicarea live, mai mult decât pentru a
stoca momente din viață. Ușurința prin care se face încărcarea și distribuirea fotografiilor în mediul
online, o transformă într-o modalitate preferată pentru comunicare. Dar, după cum reiese și din
povestea din introducere, realitatea transmisă prin intermediul fotografiilor digitale poate fi foarte ușor
disimulată, ceea ce scade tot mai mult credibilitatea fotografiei ca instrument de amintire. Fotografia
digitală ridică mai multe întrebări interesante cu privire la manipulare și editare cognitivă, cum ar fi: Care
este puterea instrumentelor digitale în sculptarea identității? Cum evaluăm noile funcții care ne ajută să
ne spulberăm imaginile și să ne facem imaginea amintirilor perfectă? Nu este adevărat că fotografia
digitală a eradicat funcția camerei ca instrument de memorie. În schimb, funcția memoriei reapare
acum, dar prin distribuirea în spațiul virtual.

Scopul acestui articol, este deci de a arăta cum schimbările tehnice conectate cu perspectivele în
creștere în știința cognitivă și cu transformările socio-culturale, au afectat rolul fotografiei personale în
comunicare, modelarea identității și a memoriei. La baza acestui argument se află problema recurentă a
controlului versus lipsa controlului. Deși fotografiile digitale ne oferă posibilitatea de a le modela după
cum vrem, le oferă aceeași libertate și altora și mai presus decât atât, nu putem controla unde vor
ajunge fotografiile noastre sau când, dacă și în ce scop vor fi ele refolosite.

Pozele live: Fotografia personală ca instrument de comunicare și experiență

În ultimii ani, putem vedea schimbări profunde în echilibrul dintre diferitele utilizări sociale: de la familie
la utilizare individuală, de la instrumente de memorie la dispozitive de comunicare și de la partajarea
obiectelor (de memorie) la schimbul de experiențe.
 Semnificația socială și impactul cultural al fotografiei a crescut exponențial în ultimul secol. Prin
realizarea și organizarea de poze, indivizii își articulează conexiunile și inițierea în clanuri și grupuri,
subliniind momentele ritualizate ale îmbătrânirii și ale majorării. Totodată fotografiile rezonează cu viața
de familie, familiile cu copii sunt de două ori mai predispuse să aibă un aparat foto, față de familiile în
care nu există copii. Fotografia nu reflecta pur și simplu, ci constituia viața de familie și structura
noțiunea de apartenență a unui individ.

De-a lungul ultimelor două decenii, individul singular a devenit centrul fotografierii, lăsând în
urmă funcția de reprezentare a familiei. Camerele sunt utilizate mai puțin pentru amintirea vieții de
familie și mai mult pentru afirmarea personalității și a legăturilor personale. Totodată, încă din anii ’90,
fotografiile au început să servească drept instrumente pentru redarea experiențelor cotidiene, mai des
decât pentru cea a ritualurilor și a ceremoniilor. În prezent, adulții, trec de la analog la digital, iar tinerii
cresc cu o nouă comunicare digitală multifuncțională și dispozitive media. În timp ce aulții folosesc în
continuare fotografia pentru rolul de instrument al memoriei, adolescenții și tinerii adulți o folosesc ca
mijloc de interacțiune și conversație.

Un studiu făcut pe adolescenți cu vârste cuprinse între 14 și 19 ani expune incongruența dintre
ceea ce spun tinerii că înseamnă fotografia pentru ei și scopul pentru care aceștia o folosesc de fapt. În
timp ce majoritatea dintre ei descriu fotografiile ca înregistrări permanente ale vieții lor,
comportamentul lor dezvăluie preferința pentru fotografie cu scopul de comunicare socială. Camera
telefonului mobil permite ritualuri performative complet noi, cum ar fi fotografierea unui concert live și
trimiterea instantanee a acestor imagini unui prieten. Totodată în ultimii ani au crescut în popularitate
fotoblogurile, pe care tinerii le folosesc pentru a-și menține apropiații la curent cu viața lor.
„Conectarea” sau „contactarea” mai degrabă decât „captarea realității” sau „conservarea memoriei”
sunt semnificațiile sociale transferate acestui tip de fotografie. În timp ce părinții și / sau copiii obișnuiau
să stea pe canapea împreună răsfoind albumele foto, majoritatea adolescenților consideră că imaginile
lor sunt mai degrabă memento-uri temporare decât memorii permanente. Apare aici o asemănare între
fotografiile de acum și cărțile poștale de pe vremuri, amândouă având acest caracter de „unică
folosință”, fiind menite să fie „aruncate” după ce au fost văzute. Uneori, imaginile sunt însoțite de
subtitrări care suplinesc vocea care explica imaginea. Realizarea, trimiterea și primirea fotografiilor este
o experiență în timp real și, precum cuvintele rostite, schimburile de imagini nu sunt destinate arhivării.

În mod clar, asistăm la o schimbare, în special în rândul tinerei generații, către utilizarea
fotografiei ca instrument de legătură între colegi și interacțiune. Digitalizarea nu este cauza acestei
tendințe; în schimb, tendința de a contopi fotografia cu experiența și comunicarea zilnică face parte
dintr-o transformare culturală mai largă care implică individualizarea și intensificarea experienței.
Fotografia digitală face parte din această transformare mai amplă în care sinele devine centrul unui
univers virtual alcătuit din fluxuri informaționale și spațiale.

Fotografiile vieții: fotografia personală ca instrument pentru formarea identității

În trecut, la fel ca și acum, fotografiile au servit ca mijloc de prezentare a propriei persoane. Există o
legătură strânsă între rolul de reamintire și formare a identității prin fotografii. Acestea ne arată nu atât
felul în care am fost la un moment dat în trecut, dar ne dictează modul în care ar trebui să de aminim de
noi și imaginea noastră din trecut.

Rolul pe care îl joacă fotografiile în construcția complexă a propriei identități a fost reflectat atât în
teoria cognitivă, cât și în teoria culturală, în special în semiotică. Psihologii cognitivi au investigat
problematica intrigantă a modului în care fotografiile ne pot influența amintirile personale. Mintea
umană produce în mod activ dovezi autobiografice vizuale prin fotografii, dar, totodată, le și modifică
prin imagini – de exemplu tăierea foștilor soți din poze sau aruncarea imaginilor deprimante de către un
individ de pe vremea când acesta era supraponderal. Totuși studiile arată și că oamenii sunt tentați să
creeze amintiri false pe baza unor poze nealterate.

Fotografierea cuiva, după cum observă Barthes în studiul lui din 1981, este un câmp închis de forțe în
care se intersectează patru repertorii de imagini: „cel care cred că sunt” (imaginea de sine mentală); „cel
ce vreau ca ceilalți să creadă că sunt” (imaginea de sine idealizată); „cel care fotograful crede că sunt”
(imaginea de sine fotografiată); și „cel pe care îl folosește fotograful atunci când își expune arta”
(imaginea de sine publică sau imaginea). În timp ce primele două niveluri reprezintă etapele procesării
mentale, interne a imaginii, al treilea și al patrulea nivel se referă la procesul extern de luare și
prezentare a fotografiilor - cadrul de referință al fotografului și perspectiva culturală. Spre deosebire de
psihologi, perspectiva semiotică a lui Barthes subliniază că cunoașterea nu rezidă neapărat în creierul
nostru, ci se extinde în domeniul social și cultural. Explorarea lui Barthes a fotografiei analogice explică
modul în care cele patru repertorii de imagine ale sinelui se intersectează și totuși nu se potrivesc
niciodată. Ele se ciocnesc în diferite momente: în momentul capturării, atunci când se ‘evaluează’
rezultatul sau obiectul fotografiat, sau în timpul rememorării într-un moment ulterior, al revizualizării
imaginii. Când se face o fotografie, dorim ca aceste fotografii să se potrivească cu imaginea noastră de
sine idealizată. Prin urmare, controlul asupra imaginilor fotografice nu este înscris în ontologia
aparatului și nici mintea nu are control deplin asupra imaginilor pe care le permite să intre în memorie.
În schimb, controlul asupra „autoportretului” cuiva este o coregrafie subtilă a celor patru repertorii de
imagine, un act de echilibrare în care imaginile fotografice „înculturează” identitatea personală.

Poate fi instructiv să se precizeze câteva diferențe semnificative între fotografia analogică și cea
digitală în ceea ce privește mecanismele lor (cognitive și tehnice). la prima vedere, fotografia digitală
oferă mai mult acces la procesul de imagistică între etapele de realizare a fotografiei și examinarea
rezultatului său tipărit. La doar câteva secunde de la realizarea acesteia, imaginea permite o
„previzualizare rapidă” prin intermediul micului ecran al camerei. Afișajul arată un rezultat provizoriu, o
imagine care poate fi ștearsă sau stocată.

Digitalizarea nu a cauzat niciodată manipulabilitate sau artificialitate. Deși unii teoreticieni ai

culturii vizuale au alocat manipulabilitatea ca fiind o caracteristică care face ca fotografia digitală să iasă
în evidență față de precursorii săi analogici, istoria arată contrariul. Retușarea și manipularea au fost
întotdeauna inerente dinamicii fotografiei.

Potențialul nesfârșit al fotografiei digitale de a manipula propria imagine pare să o facă

instrumentul suprem pentru formarea identității. În timp ce fotografiile analogice au fost adesea privite
în mod eronat ca intrare „statică” pentru imagini „statice”, imaginile digitale servesc mai explicit ca
resurse vizuale într-un proiect de-a lungul vieții pentru a reinventa autoaparența.

Condiția plasticității și modificabilității, departe de a fi exclusivă fotografiei personale, răsună în

proiecte divergente de auto-remodelare culturală, medicală și tehnologică. Imaginile cu ultrasunete ale
fetușilor - previzualizări în uter - stimulează intervenția în țesătura biologică, transformând fătul și
obiectul pe care trebuie lucrat. Chirurgia cosmetică configurează corpul uman ca o resursă fizică
susceptibilă de schimbări extreme; imaginile înainte și după structurează nu numai conștiința de sine
subiectivă, ci la intrarea în repertoriul de imagine publică, ele „normalizează” simultan intervenția în
aspectul fizic.

Fotografii pe viață? Amintirile și fotografia în era digitală

Din observațiile de mai sus suntem tentați să tragem concluzia că aparatele de fotografiat digitale devin
instrumente de comunicare, experiență și formare a identității, îndepărtându-se de funcțiile lor primare
de început ca instrumente de memorie. Dar chiar dacă acceptăm că fotografia este considerată din ce în
ce mai mult ca un instrument pentru construirea identității, mai degrabă decât unul pentru amintire sau
reflecție, cu greu putem concluziona aceste funcții nou create pentru a anihila funcția comemorativă a
fotografiei. Într-adevăr, camerele digitale dau naștere la noi practici sociale în care imaginile sunt
considerate resurse vizuale în „microculturile” din viața de zi cu zi. În mai 2004, a apărut în presă o serie
dintre cele mai groaznice scene grafice de tortură și violență folosite de gărzile americane staționate la
închisoarea Abu Ghraib împotriva deținuților irakieni și au fost apoi diseminate prin internet. Acele
fotografii au fost făcute în mod intenționat și aveau rolul de a servi drept laude printre gărzi și o
modalitate de a se distra. Ultimul lucru pe care aceste imagini au fost menite să-l facă de către creatorii
lor, au fost obiecte de memorie durabilă. Și totuși, exact așa au ajuns în memoria colectivă a poporului
american. Odată mijlocite și publicate în ziare și la televiziunea din întreaga lume, au fost reîncadrate ca
dovadă a comportamentului urât al armatei, în timp ce torționarii pozează triumfător asupra captivilor
lor neajutorați. Conștientizarea faptului că orice imagine dezlănțuită pe internet poate fi reciclată la
nesfârșit poate duce la o nouă atitudine în realizarea fotografiilor: anticiparea reutilizării viitoare,
fotografiile sunt potențiale materiale compromițătoare în viața personală sau în cariera profesională a
cuiva.

Fotografiile nu ar putea fi niciodată calificate drept ancore veridice ale memoriei personale;
totuși, de la apariția fotografiei digitale, manipularea picturală pare să fie mai degrabă o implicație decât
o opțiune. Funcția fotografiei personale ca act de memorie, așa cum am văzut, cedează din ce în ce mai
mult utilizărilor sale formative, comunicative și experiențiale. Fotografiile făcute de un telefon cu
cameră, menite pentru a fi împărtășite colegilor de muncă, au o putere discursivă distinct diferită de
fotografiile alb-negru încadrate pe perete.