“Folclorul

Desemnează totalitatea creațiilor artistice ale unei culturi spirituale

populare,[1] asociate unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului intră
în sfera mai multor discipline tinere, între care prima apărută a
fost folcloristica.[2] Deși interesul pentru cultura poporului există
dintotdeauna, orânduirea informațiilor într-un sistem de
convenții, clasificarea lor și studierea în mod științific nu s-au produs mai
devreme de a doua jumătate a secolului XIX.

William Thoms (1803-1885) este cel care a propus

termenul folklore (1846).
Cuvântul folclor provine din engleză folklore, fiind compus din
cuvintele folk (oameni, popor) și lore (tradiție sau cunoaștere). Termenul a
fost inventat de anticarul britanic William John Thoms (1803-1885), pentru
a înlocui termenul "Popular Antiquities", utilizat până atunci. [3]
La 22 august 1846, el scria în revista Athenaeum:
What we in England designate as Popular Antiquities or Popular
Literature.... would be more aptly described by a good Saxon compound,
Folk-Lore-the Lore of the People. (Ceea ce în Anglia este desemnat ca
„antichități populare” sau „literatură populară” … ar putea fi descris mai
adecvat printr-un cuvânt compus saxon „Folk- Lore”, adică
tradițiile/cunoașterea poporului.)
În România, împământenirea conceptului îi este atribuită lui B. P. Hasdeu.[4]
Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor culturii spirituale
românești. Sintagma se referă la producțiile etniilor vorbitoare de limba
română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân, dar și aromân,
meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul granițelor românești.
Urmărind firul istoriei, folclorul Românilor include și creațiile atribuite etniilor
premergătoare populației românești (traco-daci și presupușii proto-români,
în situația în care nu există izvoare istorice care să ateste o populație la
nord de Dunăre în Evul mediu timpuriu, până în mileniul doi al erei
creștine). Cunoscut la nivel regional mai ales în urma studiilor cu un
caracter științific întreprinse în secolul XX, folclorul pe teritoriul României a
fost împărțit în numeroase zone folclorice, în funcție de regiuni, văi ale
râurilor mai importante, județe sau subregiuni ale unui județ. Folclorul
ajunge să fie divizat chiar și în funcție de sate sau comune. Acest sistem
de diviziuni, aparent exagerat, evidențiază multitudinea de obiceiuri, tradiții,
datini care, însumate, relevă identitatea românilor, existența lor străveche.
Principalele zone folclorice românești sunt următoarele: Crișana, Banat,
Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș,
ținutul Mehedinți, zona Harghitei, care sunt în continuare subdivizate în
zone mai mici, delimitate de un grad mai mare de particularitate în privința
producțiilor folclorice.””

Ramurile folclorului 
Folclorul musical-este un termen care reunește elementele de folclor care
aparțin literaturii, reprezentând de asemenea interpretarea și valorificarea
acestora pentru inspirație culturală, sau valoare sociologică și
antropologică mondială, în perioada Iluminismului. Interesul pentru folclor
s-a intensificat în perioada Romantismului, căpătând ulterior un rol
important în cultura contemporană, acompaniat de apariția structurilor
instituționalizate (muzee, publicații, societăți).
Folclorul coregrafic-(numit și dans folcloric) reprezintă o subdiviziune
a folclorului, însumând totalitatea creațiilor coregrafice (privitoare la dans)
realizate de cultura spirituală populară corespunzătoare unei etnii sau unui
grup de etnii.
Studiul folclorului coregrafic constituie una dintre cele patru mari ramuri
ale folcloristicii, alături de: folclorul literar, folclorul muzical și teatrul
popular. Față de inițierea primelor cercetări folclorice, studiul folclorului
coregrafic s-a produs mai târziu, întâietatea aparținând trasării unor
fundamente necesare în domeniile literar și muzical, cele două fiind de
multe ori condiții indispensabile producerii dansului.
Teatrul popular-este ansamblul producțiilor de teatru popular din spațiul
cultural românesc.

Folclorul literar-este un termen care reunește elementele de folclor care

aparțin literaturii, reprezentând de asemenea interpretarea și valorificarea
acestora pentru inspirație culturală, sau valoare sociologică și
antropologică mondială, în perioada Iluminismului. Interesul pentru folclor
s-a intensificat în perioada Romantismului, căpătând ulterior un rol
important în cultura contemporană, acompaniat de apariția structurilor
instituționalizate (muzee, publicații, societăți).”