Tema: Folcloristica principii generale

Scopul prelegerii: să fie informat studentului privind noţiunile generale ale folclorului.
Obiectivele: să se aducă la cunoştinţa studentului categoriile folclorului.
Cuprinsul prelegerii: Folcloristica. Evoluţia folcloristicii la români. Cercetători şi studii de referinţă. Tipurile de
cercetare în folcloristică. Cultura populară spirituală şi materială. Caractere specifice ale folclorului. Categoriile folclo rului
literar.
Bibliografie selectivă:
1. Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990.
2. Ovidiu Bârlea, Folclor românesc, Bucureşti, 1981.
3. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, 1992.

Termeni tematici: folclor, folcloristică, tradiţie/inovaţie, cultură orală/cultură scrisă, anonimat, sincretism artistic,
colectiv/individual.
Folclorul desemnează totalitatea creaţiilor artistice ale unei culturi spirituale populare,
asociate unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului intră în sfera mai multor discipline tinere,
între care prima apărută a fost folcloristica. Deşi interesul pentru cultura poporului există
dintotdeauna, orânduirea informaţiilor într-un sistem de convenţii, clasificarea lor şi studierea în mod
ştiinţific nu s-au produs mai devreme de a doua jumătate a secolului XIX.
Naşterea conceptului
Cuvântul folclor provine din engleză folklore, fiind compus din cuvintele folk (oameni, popor)
şi lore (tadiţie sau cunoaştere). Termenul a fost inventat de anticarul britanic William John Thoms
(1803-1885), pentru a înlocui termenul "Popular Antiquities", utilizat până atunci. La 22 august 1846,
el scria în revista Athenaeum:
What we in England designate as Popular Antiquities or Popular Literature.... would be more
aptly described by a good Saxon compound, Folk-Lore-the Lore of the People. (Ceea ce în Anglia este
desemnat ca „antichităţi populare” sau „literatură populară” ... ar putea fi descris mai adecvat printr-
un cuvânt compus saxon „Folk- Lore”, adică tradiţiile/cunoaşterea poporului.)
Teorii despre folclor
Evoluţia folcloristicii la români
Folclorul românesc reprezintă totalitatea creaţiilor culturii spirituale româneşti. Sintagma se
referă la producţiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân,
dar şi aromân, meglenoromân şi istroromân), semnalate în interiorul graniţelor româneşti. Urmărind
firul istoriei, folclorul Românilor include şi creaţiile atribuite etniilor premergătoare populaţiei
româneşti (traco-daci şi presupuşii proto-români, în situaţia în care nu există izvoare istorice care să
ateste o populaţie la nord de Dunăre în Evul mediu timpuriu, până în mileniul doi al erei creştine).
Cunoscut la nivel regional mai ales în urma studiilor cu un caracter ştiinţific întreprinse în secolul
XX, folclorul pe teritoriul României a fost împărţit în numeroase zone folclorice, în funcţie de regiuni,
văi ale râurilor mai importante, judeţe sau subregiuni ale unui judeţ. Folclorul ajunge să fie divizat
chiar şi în funcţie de sate sau comune. Acest sistem de diviziuni, aparent exagerat, evidenţiază
multitudinea de obiceiuri, tradiţii,' datini care, însumate, relevă identitatea românilor, existenţa lor
străveche. Principalele zone folclorice româneşti sunt următoarele: Crişana, Banat, Ţara Moţilor, Ţara
Oaşului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeş, ţinutul Mehedinţi, zona Harghitei, care sunt
în continuare subdivizate în zone mai mici, delimitate de un grad mai mare de particularitate în
privinţa producţiilor folclorice. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor)
Folcloristică s. f. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul sistematic al folclorului. - Folclor + suf. -
istic.
Folklorist m. 1. cel versat în folklor; 2. culegător de materiale folklorice.
(https://dexonline.ro/definitie/folcloristica)
„Folclorul românesc (...) include o mare varietate de valori culturale (...) Această vastă cultură
populară, căreia îi spunem folclor, atestă vechimea unei naţiuni constituite relativ recent, dar care a
ştiut să continue tradiţiile înaintaşilor ei şi ale pământului pe care îl locuiau. Continuitatea culturală
este atât de puternică, încât cercetările au putut constata, în podoabele geometrice ale ceramicii sau
costumelor populare de azi, urme ale modelelor identificate pe resturile de ceramică ale focarelor de
cultură neolitică pe teritoriul ţării noastre. (...)

1
 Folclorul constituie o dovadă grăitoare a străvechii unităţi culturale a poporului român.” (Mihai
Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p. 5)
Cercetători şi studii de referinţă.

1. 1. Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.

2. Pop, Mihai, Ruhăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990.
3. Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, 1999.
4. Kembach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1984.
5. Coman , Mihai, Mitologie populară românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
6. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti, 1992.
7. Vrabie, Gheorghe, Folclorul - Obiect, principii, metodă, categorii, Editura Academiei,
Bucureşti, 1970.
8. Lovinescu, Vasile, Mitul sfâşiat, Iaşi, 1993.

Tipurile de cercetare în folcloristică.

Pe parcursul cercetărilor folcloristice s-au conturat diferite forme de investigaţie, care se disting prin
scopul propus. Tipurile de cercetare folcloristică constituie, de fapt, trepte ale cunoaşterii culturii
populare.
1) Cercetarea nemijlocită - culegerea nemijlocită a materialului folcloric şi cunoaşterea
ambianţei culturale care l-a produs.
2) Cercetarea tipologică - presupune sistematizarea şi clasificarea materialului cules după
diferite criterii: formale, de conţinut, funcţionale, structurale...
3) Interpretarea teoretică - studierea volumului folcloric prin prisma conceptelor teoretice ale
literaturii, artei sau culturii.
4) Cercetarea genetică - presupune studierea genezei şi evoluţiei faptelor de folclor ce se
bazează pe retrospectivă şi reconstrucţie.
5) Cercetarea funcţională - se ocupă de rolul pe care îl îndeplineşte textul popular în
organizarea socială, culturală a grupului etnic.
6) Exegeza estetică - căută să stabilească gradul de valoare estetică a materialului folcloric în
raport cu alte valori ce le promovează.
(Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p. 15-16)
Cultura populară şi folclor.
Cultură populară
Cultură aristocratică
Cultură religioasă
Cultură laică Cultură
cărturărească Cultură
profesionistă Cultură
primitivă...
Cultura populară spirituală şi materială.
Civilizaţie (cultură materială)
Cultură (cultură spirituală)
„Cultura populară spirituală are o existenţă exclusiv orală, trăieşte în conştiinţa poporului şi se
transmite din generaţie în generaţie prin viu grai. Ea cuprinde:
a) Un sistem de cunoştinţe cu valoare practică despre universul natural şi despre reprezentările
lui mitologice, despre om ca individ social şi orizontul sau spiritual. Valoarea practică a
acestor cunoştinţe se concretizează într-un sistem de soluţii
concepute pentru ele mai variate situaţii de viaţă, de la cele cu caracter general până la
cele de amănunt.
b) Un sistem de credinţe tradiţionale.

2
 c) Un sistem de obiceiuri, ritualuri şi ceremonialuri regizate pe fundalul acestor credinţe, dar
motivate prin cerinţe practice ale vieţii.
d) Un sistem de manifestări artistice, literare, muzicale, de dans, de spectacol şi gestică.
e) Un sistem de comportamente interindividuale şi intergrup.
Cultura materială este concretizată în obiecte şi în deprinderea de a le confecţiona. Ea se
referă la felul în care sunt construite casele şi organizate aşezările (satele), în raport cu structura
socială, la forma pe care o iau uneltele de muncă în raport cu tehnicile ce se folosesc, la portul
popular, la obiectele de uz casnic. Esteticul se impune ca manifestare şi în acest domeniu, în forme
implicite (valori artistice aplicate obiectelor de uz practic) sau explicite (valori artistice concretizate în
obiecte de podoabă).” (Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p. 37-38)
Vom înţelege prin folclor „mulţimea operelor şi manifestărilor cu caracter artistic aparţinând
culturii populare spirituale” (Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990,’p. 38)
Caractere specifice ale folclorului.
„etnologii au constatat că fiecare grup uman primitiv îşi are un sistem propriu de valori
culturale, dar se vorbeşte şi despre o cultură primitivă în genere, cu trăsături specifice la acest nivel. în
acest sens se poate vorbi despre trăsături specifice la nivelul culturii populare în ansamblu, deci şi la
nivelul literaturii populare.” (Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p. 45)
Caracterul oral.
Oralitatea nu este o caracteristică apartenentă doar creaţiei populare. Există culturi orale şi
unele dintre acestea nu sunt inferioare culturilor ce practică scrierea. Deci scrierea nu este criteriu de
stabilire a valorii.
„Oralitatea nu constituie însă o trăsătură exclusivă a culturii populare. Privind lucrurile din
perspectivă diacronică, popoarele au dezvoltat mai întâi o cultură orală, adoptând scrisul în faze târzii
ale evoluţiei lor. Nici după apariţia şi expansiunea culturilor scrise, popoarele nu au aderat de la
început la această nouă formă de manifestare a valorilor culturale.” (Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor
literar românesc, Bucureşti, 1990, p. 46)
La multe popoare a existat interdicţia religioasă a scrierii. Toate valorile ideatice se
transmiteau pe cale orală. Se schiţau doar simbolurile, care constituie concentrarea informativă
maximă. La început scrierea era predestinată exclusiv sferei sacre. Scopul scrierii este de a veni în
ajutorul memoriei, care se supune coroziei timpului. Scrisul cantitativ este un indice al vulnerabilităţii
memoriei. Agatârşii - un trib dacic - îşi cântau legile spre a le avea reconfirmate în memorie. Epopeile
indiene au fost notate mult mai târziu decât au fost compuse. Eposurile homerice, de asemenea, au
fost fixate sute de ani mai târziu de la alcătuirea textului oral. Arheologia descoperă în continuu o
bogată civilizaţie geto-dacă şi predacă, dar nu sunt descoperite texte scrise, ceea ce ne duce la gândul
că a existat un tabu al scrierii sau o formă de precauţie în ceea ce priveşte notarea descriptivă.
Informaţia sacrală s-a păstrat la nivel de ornament şi se transmite ca decor al caselor, portului, vaselor
etc..
în culturile dualiste, adică în care se cultivă atât literatura orală cât şi cea scrisă, putem afirma
că oralitatea este o trăsătură distinctivă a folclorului.
„Esenţială nu este atât opoziţia oral/scris, cât opoziţia ce decurge din modul de interpretare şi
receptare: ascultare/lectură. Literatura populară este destinată exclusiv execuţiei şi receptării orale.
Lectura poeziei sau basmului popular reprezintă trecerea în alt sistem de receptare, exterior
mentalităţii folclorice, implicând pierderi de substanţă semantică, pentru că performerul folcloric nu
limitează niciodată codul utilizat de el la cuvânt. Oralitatea este, la nivelul folclorului literar, un mod
propriu de existenţă şi manifestare, care îl leagă în chip aparte pe interpret de auditor şi care îngăduie
ca, la fiecare actualizare a sa, creaţia să devină un ecou al sentimentelor şi aspiraţiiloe grupului uman
(sau individului) care o ascultă.
Apariţia, în epoca modernă, a unor forme de manifestare scrisă în interiorul comportamentului
folcloric nu infirmă esenţa oralităţii.” (Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p.
47)
Cultura orală se bazează pe conservarea tiparelor şi pe cultivarea memoriei. În istoria
folclorului naţional au existat performeri cu o memorie fenomenală, care aveau un rezervor de nesecat
de informaţii.

3
 Oralitatea însemnă nu doar că e vorba de un text nescris, ci de o postură existenţială de
comunicare colectivă. La baza oralităţii se află substratul afectiv, textul folcloric este preponderent
simpatetic. În legătură cu acesta se implică sistemul mijloacelor mnemotehnice ca specificitate a
trăirilor exteriorizate şi a comportamentului tipologic popular.
Oralitatea presupune mobilitatea textului folcloric, remodelarea informaţiei trecând-o prin,
bineînţeles, codul etic şi valoric al colectivităţii. Funcţionarea orală a comunicărilor artistico-literare
permite circulaţia motivelor în cadrul aceluiaşi gen sau de la un gen la altul.
Caracterul colectiv. Raportul dintre individ şi colectivitate.
Una dintre trăsăturile care distinge textul literar folcloric de cel individual este caracterul
colectiv. Creaţia populară exprimă codul valoric al colectivităţii. Mai mult: meritul materialului
folcloric constă tocmai în redarea concentrată a suflului etnic, respectarea tradiţiei colective. Rostul
textului literar folcloric rezidă în redarea mentalităţii populare. În opoziţie cu aceasta, creaţia cultă
pune accentul pe specific personal, pe ineditul individual.
Conştiinţa populară operează cu alţi termeni: individul este un exponent al colectivităţii, el
conlucrează cu aceasta, promovând tradiţia şi experimentând inovaţia dacă aceasta este acceptată.
Memoria colectivă deţine şi păstrează tradiţiile populare, iar individul exprimă sentimentele,
gândurile şi năzuinţele colective. Cultura populară se întemeiază pe o axiologie în care individul se
subordonează valorilor etnosului, care au fost lăsate din strămoşi şi au fost confirmate pe parcursul
timpului. Accesul la cod îl au doar persoanele consacrate, doar iniţiaţii ce se disting prin forţa
sacrificială.
Arhiva cunoştinţelor populare este deosebit de vastă şi o singură persoană nu este aptă să
păstreze întreg tezaurul folcloric, de aceea putem vorbi de o profilare a purtătorilor de folclor. Unii se
pricep mai bine la povestitul narativ şi preferă basmele, istoriile; alţii mai lirico-dramatici
interpretează baladele... Unii cântă cu vocea, alţi sunt instrumentişti. Tinerii au gustul jocului
(dansului), bătrânii sunt promotorii înţelepciunii. Femeile sunt cu gătitul bucatelor şi esteticul
vestimentaţiei, bărbaţii cu construcţia caselor şi cu lucrul cu lemnul sau cu lutul.
„H.H.Stahl a arătat că sistemul de organizare a satelor noastre vechi a avut ca element de bază
neamul, cu toate încrengăturile lui, iar, ca mod de articulare, relaţiile de înrudire înlăuntrul neamului
şi între neamuri. Acest sistem a funcţionat până aproape de zilele noastre, continuând să funcţioneze
şi astăzi în unele zone. Satul tradiţional cunoştea o endogamie locală, limitată la spaţiul său sau la
zona mai apropiată. (...) în cadrul acestor comunităţi endogame, relaţiile de înrudire se constituie pe
linii de consanguinitate, afinitate şi năşie. Relaţiile consanguine sunt cele directe, dintre părinţi şi
copiii, respectiv pe scara vieţii în sus, dintre bunici şi străbunici, iar în jos dintre nepoţi şi strănepoţi.
Relaţiile de afinitate se stabilesc între neamuri a căror consanguinitate depăşeşte limitele exterioare
ale interzicerii incestului, deci, dincolo de gradul IV de înrudireI, prin căsătorie.
Înrudirea prin năşie nu este nici ea mai puţin importantă în planul relaţiilor sociale şi comportă
un grad mai înalt de specificitate, funcţiile ei fiind proeminent marcate în sistemul obiceiurilor legate
de marile momente ale destinului individual (naşterea, căsătoria). Năşia nu era şi nu este nici astăzi, în
ansamblul societăţii româneşti, o instituţie întâmplătoare. În unele regiuni care au păstrat mai bine
regulile sistemului tradiţional de înrudire, cel ce a fost naşul copilului la botez trebuia să-i fie naş şi la
căsătorie şi să-i boteze şi copiii. Se stabileşte, deci, o relaţie de înrudire prin consanguinitate sau
afinitate.
Acest sistem al relaţiilor de înrudire, cu cele trei linii ale lui: consanguinitate, afinitate şi năşie,
constituie un model structural bine închegat, care stă la baza relaţiilor interpersonale dintr-o
comunitate tradiţională, atât pe plan economic şi social, cât şi pe cel ceremonial şi al comportărilor
I
Gruparea rudelor pana la gradul al patrulea inclusiv:
- rude de gradul intai: părinţi (linie dreapta ascendenta); copii (linie descendenta);
- rude de gradul al doilea: bunici (linie dreapta ascendenta); nepoţi (linie dreapta descendenta); frati/surori (linie
colaterala);
- rude de gradul al treilea: străbunici (linie dreapta ascendenta); stranepoti (linie dreapta descendenta);nepoti de
frate/sora (linie colatrala);
unchi/matusi (linie colaterala);
- rude de gradul al patrulea : stra-strabunici (linie dreapta ascendenta); stra-stranepoti (linie dreapta
j — ~ ^ {V-otct/ervt-a /'Itm’p» r»r\lateral a V v<=»ri nrimari Hinip ColatftralaV

4
cotidiene, la baza a ceea ce în general se cheamă omenie. Manifestările folclorice şi faptele de
literatură orală sunt determinate direct sau indirect de acest model. Bazat pe acest sistem, neamul este
structura socială fundamentală a comunităţilor folclorice tradiţionale.” (Mihai Pop, Pavel Ruhăndoiu,
Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p. 51-52)
Colectivul etnic nu este omogen, sunt grupuri ce ţin de vârstă (bătrâni, maturi, tineri, copii),
grupuri pe sexe (fete, femei - băieţi, bărbaţi), grupuri de vecinătate (uliţe, cătune, fântâni...), grupuri
de specializări profesionale (olari, tâmplari... doctori, învăţători, preoţi...lăutari). Colectivul nu este un
organism static, el îşi manifestă vitalitatea tocmai prin intermediul exponenţilor săi în diferite grupuri
sociale.
Satul este un cadru comunitar care, datorită relaţiilor de rudenie, păstrează tradiţii puternice,
cu reminiscenţe arhaice, dar unde în acelaşi timp descoperim o impetuoasă forţă creatoare.
Situarea geografică a satului exercită o influenţă considerabilă în receptarea cosmică a lumii.
Teluricul lasă amprenta specificităţii locale a folclorului literar. Fiecare stihie îşi are caracterul său
care marchează firea localnicilor: marea, râul, muntele, câmpia, codrul, dealul, valea...
Caracterul tradiţional. Raportul dintre tradiţie şi inovaţie.
O altă trăsătură distinctă a folclorului este caracterul tradiţional. Tradiţie înseamnă un
„ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul
unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit (prin viu grai) din generaţie în generaţie,
constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică” (DEX, 2009). Tradiţia reprezintă un
sistem de modele ce conlucrează, ghidându-se de un cod valoric al colectivităţii. Funcţia tradiţiei e
cea de avea protectorat cultural. Tradiţia se întemeiază pe axiomelor iniţiaţilor, precum şi pe
experienţa confirmată.
Tradiţia nu e o structură împietrită, între tradiţie şi inovaţie există o colaborare un dialog.
Tradiţia acceptă inovaţia în limitele corectitudinii faţă de valorile supreme. Gradul de permisibilitate a
noului pe teritoriul verificat ţine de vârsta indivizilor (bătrânii păstrează tradiţiile cu statornicie, pe
când tinerii sunt mai predispuşi spre inovaţii), de sex (femeile sunt păstrătoare ale tradiţiei, iar bărbaţii
mai puţin), de predispoziţia localnicilor (valori rurale/citadine).
În planul creaţiei populare raportul dintre tradiţie şi inovaţie este determinat de:
- predispunerea maselor spre progresele civilizaţiei sau urmarea evoluţiei spirituale;
- genul literar cultivat (liric, epic, dramatic); structura speciei (vers, naraţiune);
- specificul şi flexibilitatea speciei (descântec, bocet, colind, cântec de leagăn).
Există categorii literare cu formă fixă, care nu-şi schimbă conţinutul: descântecele, invocaţiile
de ploaie.
Unele texte îşi pierd legătura cu perioada ce le-a generat şi se califică drept bătrâneşti.
Unele teme, motive sau subiecte circulă în diferite specii literare: colind, baladă (motivul celor
trei ciobani, a maicei ce-şi caută fiul, a animalului năzdrăvan...)
Datorită spiritului de conservare a tradiţiei s-au păstrat motive arhaice: vânătoarea cerbului,
lupta cu leul (în colinde, urâturile de An Nou, conocării). Dincolo de motivele creştine (Adam, Iisus,
Maica Domnului, Sf.Petru) transpar mituri arhaice (Sf. Soare, bradul - deţinătorul destinului,
animalele sacre)
Caracterul anonim.
Anonimatul reprezintă o altă trăsătură catacteristică a creaţiei populare în cadrul culturilor
dualiste. Caracterul anonim rezultă din funcţionarea orală a literaturii. In culturile arhaice, care erau
preponderent orale, nu se punea accentul pe creatorul operei. Fiecare difuzor al materialului folcloric
putea interveni în text să omită sau adauge ceva după preferinţă.
Practicarea anonimatului ţine de cultura spiritului colectiv. Textul popular este expresia
dimensiunii comune a colectivităţii, care este superioară individului, de aceea se trece cu vederea
numele autorului.
În tradiţia populară mai recentă există şi o paternitate atribuită de colectivitate (sârba lui
Mitică, hora lui Ionuţ, cântecul lui Petrică), care funcţionează pe un teritoriu restrâns.
Atunci când se cunoaşte biografia unui creator, anonimatul se anulează.
Se cunoaşte un fenomen de tranziţie de la opera populară la cea individuală, e vorba de poeţii
populari, care îşi elaborează textele în stil folcloric, deşi asimilează şi stilul cărturăresc.

5
 Caracterul sincretic.
Sincretism, sincretisme, s. n. 1. Contopire a unor elemente eterogene aparţinând unor arte
diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului şi mai ales fazelor primitive de
dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferenţiate. ( DEX 2009)
Dintre artele sincretice modeme sunt: opera, spectacolul, filmul...
În folclor simultaneitatea formelor de artă se realizează natural, ca un fenomen organic, în
cântecul popular se îmbină cuvântul artistic, melodia şi gestica sau mişcarea dansantă. Sincretismul
apare din necesitatea de a stabili o corespondenţă semantică între diferitele forme de manifestare
artistică.

Categoriile folclorului literar.

Textele folclorice se diferenţiază de ce culte prin mai multe aspecte:
se actualizează cu anumite ocazii ( descântecele au scop de tratament, bocetele doar la
deces, colindele la serbări religioase, poveştile într-un context narativ, baladele cu ocazii
mai festive, proverbele ţin de context,...)
îndeplinesc funcţii concrete ( pluguşorul de binecuvântare, ghicitorile au scop educativ,
bocetele de a comunica cu sufletul răposatului, cântecul de leagăn de a adormi copilul..)