Universitatea ,,Lucian Blaga’’ din Sibiu

Facultatea de Drept ,,Simion Bărnuțiu’’

Judecata
cetei de
feciori

Cuprins

Capitolul 1. Originea cetei de feciori.........................................................3

 Manifestari contemporane .....................................................3
Modul de interpretare al colindelor ...................................... 3
Ceata feciorilor din Tara Fagarasaului...................................4
Capitolul 2. Forme de judecată obștească.................................................. 4
Judecata obștească a vârstnicilor............................................4
Judecata obștească a tinerilor................................................. 4
Capitolul 3. Judecata cetei de feciori..........................................................5
Capitolul 4. Etnografie şi ideologie........................................................... 5
Structură................................................................................. 6
Efecte......................................................................................7
Bibliografie.................................................................................................8

Despre originea cetei de feciori, se vehiculeaza, cu precadere, ca obarsia

acesteia ar fi in cadrul confreriilor de razboinici daci. Riturile de iniţiere ale
tinerilor pentru a deveni buni apărători ai comunităţilor presupuneau nu numai o
dificilă suită de probe de supravieţuire dar şi, în final, moartea rituală şi
schimbarea numelui cu a unui animal. Era marca transformării tânărului

2
războinic în fiară prin îmbrăcarea rituală a unei piei de urs sau de lup. După
compoziția lor existau două categorii de cete de feciori: una care era alcătuită
din tot tineretul obștei sătești care avea un caracter obligatoriu și permanent și
alta care cuprindea numai o parte din tineretul obștei sătești și avea un caracter
facultativ și sezonier. Prima categorie îndeplinea în trecutul îndepărtat rolul unei
unități de străjeri mai tineri pe lângă „ceata de străjeri bătrâni”; a doua categorie
de cete de feciori erau organizate pe întreceri în muncă și confrerii de petreceri
ceremoniale.

Conform datinii după începerea postului ei se adunau şi repetau colindele

seară de seară. La colindat umblau însoţiţi de muzicanţi. Începeau să colinde în
Ajunul Crăciunului după lăsarea serii. Colindatul ţinea până în zori, iar dacă nu
terminau mergeau şi în seara de Crăciun. În Săcal, înainte de primul război
mondial, colindătorii mergeau cu o zi înainte la primar sau notar şi cereau
aprobare să colinde. La colindat, tinerii purtau bâte pe care aveau bătute mici
tăbliţe, de care erau agăţaţi zurgălăi, cu ajutorul cărora îşi anunţau sosirea.
Gazdele îi aşteptau cu prăjituri şi vin pe masă, iar dacă la casă era o fată mare,
după ce terminau de colindat, feciorii o luau la joc.

Ceata de feciori care îngloba întregul tineret avea în fruntea ei o căpetenie

numită staroste, vătaf sau căpitan și grupe mici de acțiune numite mâini de
feciori care jucau rolul de subcete: subceata străjerilor, subceata strigătorilor,
subceata întrajutorărilor. Întreaga ceată de feciori ai satului își avea sediul ales
pentru un an la gazda feciorilor.

Cât priveşte modul de interpretare al colindelor, cu toate că se cântau în

grup, ele erau cântate pe o voce. În satele în care se şi juca la casă, după ce se
termina şi jocul, se mai cânta o colindă apoi Birăul rostea, fără melodie dar
ritmat, „mulţămirile” pentru darurile primite. De la o localitate la alta se cunosc
mai multe variante asemănătoare. Cea mai cunoscută începe cu „Hai feciori,
feciori! /Bine aţi cântat şi aţi corindat/ Da jupânu gazdă bine o stat şi s-o gătat.”
Darurile primite (colac, cârnaţ, băutură) erau adunate de o Iapă într-un sac, şi
erau consumate la jocul organizat în sat de Bobotează, echivalent spargerii cetei,
la care participau şi fetele. În paralel sau împreună cu colindătorii, în Ajunul
Crăciunului, prin sate se umbla şi „cu Turca” . În localităţile în care colindatul
cu Turca se desfăşura separat, ceata de turcaşi, formată din 5-6 feciori, care
însoţeau masca, se comporta la fel ca şi cetele de colindători. Ei aveau un
conducător numit Birău, un Chişbirău care mergea înainte pe la casă să întrebe
dacă sunt primiţi şi o Iapă, care aduna darurile.

3
 Totul începe de Sfântul Nicolae, când se ridică ceata, atunci când cetaşii îşi
aleg funcţia ce o vor avea până în ziua de Sfântul Ioan, când se încheie această
tradiţie. Funcţiile cetaşilor sunt diverse, de la vătaful mare, care este cea mai
mare funcţie, vătaf mic, stegar, crâşmar, bucătar şi sameş. Fiecare cetaş îşi alege
o fată din sat, care îi va fi parteneră în deschiderea jocurilor, unde vor dansa
diverse jocuri populare. În primele zile, băieţii stabilesc ce colinde vor cânta în
ajunul Crăciunului, atunci când vor intra în fiecare gospodărie să vestească
naşterea Domnului. Colindatul oamenilor se face începând de la casele celor mai
importanți oameni din sat, primar, preot, apoi la fetele nemăritate, până se
termină toate familiile. Ceata de feciori din Ţara Făgăraşului este însoțită la
colindat de lăutari. Aceştia îşi aleg o gazdă, o familie în casa căreia ceata se va
aduna seară de seară, pentru repetiţii. În zilele de sărbătoare, de la Crăciun la
Sfântul Ioan, băieţii implicaţi în formarea cetei, rămân în casa gazdei să locuiasă
împreună şi să se îngrijească de simbolul cetei, de un steag reprezentativ creat de
fetele din sat. Pentru a evidenţia unde se află gazda cetei, se aduc şase brazi
înalţi, care se aşează pe o parte şi alta a poţii. Alţi brazi, mai sunt frumos ornaţi
şi în faţa căminului cultural, acolo unde tot satul ia parte la jocuri şi baluri.

Colindatul de ceată bărbătească, produs al culturii orale tradiţionale, este un

ritual calendaristic hibernal străvechi, atestat documentar abia în secolul al
XVII-lea (în Memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic, jud.
Alba, în care se condamnă practica „tineretului” român de a umbla în „ceată”, cu
„colindele” de Crăciun). Iniţial, colindatul marca solstiţiul de iarnă, având,
probabil, origine romană (organizarea cetei bărbăteşti cuprinde rituri de alegere
a conducătorului şi de sacrificare simbolică a lui, după ce-şi îndeplineşte
menirea, ce amintesc de Saturnalii).

Conducerea comunităţilor tradiţionale era în mâinile sfatului bătrânilor

care au conservat forme arhaice de judecată. Pentru a accede în rândul acestora
se presupune că existau nenumărate praguri de trecere. Pentru a deveni om
deplin, capabil de a întemeia şi conduce o familie, de a avea un rol în viaţa
obştei, tânărul trecea prin faza de iniţiere specifică fiecărei etape: copil format şi
educat prin joc, băietan încadrat într-o formă educaţională şi ajutor al părinţilor
în muncă, tânăr acceptat în ceata de feciori. Accesul în grupul de iniţiaţi ai cetei
nu era permis oricui. De aceea exista şi o clară delimitare a cetei de feciori de
alte grupuri. Copiii colindau separat, în dimineaţa de Ajun, numiţi şi piţărăi,
având grijă să nu îi apuce înserarea pentru că, de exemplu, la Pianu de Jos
puteau fi prinşi de băieţii mai mari, îmbrăcaţi în cojoc şi cu clopot (chiar cu

4
coarne de berbec ca la Sărăcsău), numiţi crăciunei, care săreau din întuneric, îi
speriau şi le luau darurile primite. Şi mai curios era obiceiul de la Ceru Băcăinţi,
unde erau lăsaţi în Ajun câinii dezlegaţi, tocmai când colindau copiii, nevoiţi să
strige în apropierea fiecărei case "Deo Hei!".

Mai importantă sub raportul conținutului și formei era judecata feciorilor

prin ceata de strigători, la date fixe din an, în zilele consacrate așa-numitului
proces strigat peste sat. În acest caz ceata mare de feciori delega două mici
grupe, și anume pe aceea a strigătorilor justițiari și aceea a judecătorilor
procesului strigat care străbăteau satul , conform dispozițiilor bătrânilor satului,
pentru a îndrepta satul, a pedepsi cu mustrări pe cei înrăiți și a răsplăti cu laude
pe cei de frunte. Strigările justițiare au fost în timpul evului mediu semnalizări
morale, serioase sau ironice, împotriva uzurpării legii cutumiare. Srigătorii
anunțau cu vocile lor puternice categoriile de fapte reprobabile moral și
sancțiunile lor.

Ceata de strigători care era parte integrantă din ceata feciorilor, era o
subunitate secretă care nu putea altminteri să ducă la bun sfârșit obligațiile ei de
„judecători ai apucăturilor”, fără să nu se exercite presiuni morale și materiale
asupra membrilor ei, de către sătenii vizați. De aceea, activitatea lor de tipul
strigăturilor peste sat avea loc pe întuneric, după căderea nopții. În aceste
condiții judecătorii aveau toate șansele să-și mențină independența de spirit, să
nu fie tulburați în acțiunea lor justițiară.

Era cea mai importanta instanta de judecata (controla activitatea celorlate

cete ), deasemeni era alcatuita din ,,judecatori’’ (batrani cu varste intre 60-70 de
ani cu reputatia de persoane drepte si morale ), completul de judecata era alcatuit
dintrun numar impar de membri dar nu mai mult de 39 (decizia se stabilea prin
votul majoritar ).

Regulile metodei sociologice (1897) Durkheim tratează ideologia în

opoziţie cu ştiinţa. Sociologia (adică ştiinţa pozitivă) era chemată să înlăture
falsele idei şi prejudecăţile cu privire la societate vehiculate de ideologii. Este
anunţată aici nu doar tradiţia ştiinţei sociale de critică a ideologiilor, ci şi
constatarea că omul socio-cultural este prins nu numai în universuri mitologice
(aşa cum o viziune culturalistă ar putea considera) ci şi ideologice. Problema
ideologiei ca şi cadru, iar mai apoi ca şi obiect al antropologiei se pune
îndeosebi din momentul în care antropologia devine o ştiinţă a modernităţii,
respectiv o ştiinţă care reciteşte conceptele antropologice tradiţionale (şi

5
antropologiile asupra „societăţilor tradiţionale”) din perspectiva ideologiilor
epocii în care acestea au fost formulate şi prin grila ideologiilor contemporane
ale noului cititor.

Cutuma, obicei juridic sau lege nescrisă, a fost studiată în istoriografia

românească atât din punct de vedere istoric, cât şi juridic şi etnologic, pornind
de la consideraţia că jus valahicum reprezintă esenţa şi caracteristicile ethosului
românesc, precum şi originalitatea instituţiilor de drept. Primele încercări de
analizare a acestui fenomen istorico-juridic datează din perioada interbelică,
continuate fiind pe aceeaşi teorie până azi12. Caracteristicile principale ale
dreptului cutumiar nu se rezumă doar la normarea relaţiilor agrare şi dreptului de
proprietate, ci mai ales la dreptul familial, obligaţii individuale şi referiri care ţin
de dreptul penal şi procedural.

Ulterior, atât organizarea judecătorească, cât şi procedura de judecată au

fost normate prin lege, fiinţând două mari categorii de instanţe: unele cu specific
etnic, create de populaţiile din teritoriu (românească, săsească, secuiască), şi
altele generale, de diferite grade, toate purtând numele generic de scaune - szék,
Stuhl, sedes judiciaria. Organizarea judecătorească devine din ce în ce mai
complicată: cea mai înaltă instanţă de judecată este Tabla princiară, unde se
judecau atât cazurile în apel împotriva hotărârilor luate la scaunele inferioare
(comitatens, secuiesc sau al Universităţii săseşti), dar şi cazuri în primă şi în
ultimă instanţă, referitoare în special la dreptul de proprietate. Dacă iniţial
fiecărei fărădelegi i-a corespuns o pedeapsă corporală, cu scop de intimidare mai
degrabă decât cu unul corectiv, pe parcurs se tinde ca fiecare tip de infracţiune
să fie cuantificată în bani, astfel că pedeapsa a devenit o sursă de venituri pentru
instanţa sub a cărei jurisdicţie se afla vinovatul. Această răscumpărare în bunuri
sau bani a căpătat denumirea de gloabă sau birsag.

In istoria culturii româneşti, folclorul a fost identificat ca un fenomen

autonom, componentă a culturii universale. El nu este un dat exclusiv al
culturii noastre, nu aparţine numai culturii europene, este un fenomen care
ţine de universalitate. Percepţia acestei dimensiuni a culturii drept o
componentă cu identitate specifică se poate spune că a fost destul de
devreme receptată. Acest reper de identitate la nivelul grupului este
perceput, ca atare, încă din perioada medievală. După aceea însă, imediat,
în perioada Luminilor şi mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, când în domeniul ştiinţelor umaniste, mai ales în lingvistică, dar şi în
arheologie, s-au descoperit şi analizat documente de excepţie referitoare la

6
istoria veche, la texte antice - textele vechi ale Orientului -, fenomenul
folcloric a oferit un suport pentru dezvoltarea teoriilor legate de istoria culturii şi
implicit de rădăcinile, canalele de penetrare, contactele diverselor motive şi teme
folclorice mai întâi în calitatea lor de texte literare. Totodată, sistemele
radiţionale, ceea ce caracteriza comportamentul ritual şi ceremonial al
grupurilor, au atras atenţia de timpuriu. Să nu uităm că descoperirile
geografice au oferit europenilor posibilităţile de contact cu lumi şi culturi
exotice care le-au ridicat, cel puţin celor care urmau să întemeieze imperii
coloniale, foarte multe probleme.

Termenul etnologie a fost utilizat în Franta, uneori paralel cu cel de

etnografie, si avea în vedere studiul societatilor numite primitive, adica
populatiile din fostele imperii coloniale ale Occidentului. Termenul
antropologie, raspândit în tarile anglo-saxone înca de la sfârsitul secolului al
XIX-lea, denumea, initial, stiinta care se ocupa de caracterele somatice ale
omului, numita, în prezent, antropologie fizica. Pâna la mijlocul secolului al
XX-lea etnologia studia societatile si culturile lor, iar antropologia studia rasele
umane.

O acceptiune a termenilor în discutie, care s-a impus, a propus, în 1958, Claude

Lévi Strauss: etnografia colecteaza date (acesta ar fi demersul monografic);
etnologia interpreteaza datele oferite de etnografie, efectuând o sinteza
dezvoltata în directie geografica, istorica si sistemica; antropologia efectueaza
analiza comparata a societatilor si culturilor. Autorul considera etnografia,
etnologia si antropologia ca trei etape autonome si inseparabile ale aceluiasi
demers stiintific de ansamblu.

Bibliografie

1.Vulcanescu, Romulus, Dictionar de Etnologie, Editura Albatros, Bucuresti,

1979

7
2. Vulcanescu, Romulus, Etnologie juridica, Editura Academiei Republicii
Socialiste Romania, Bucuresti, 1970

3. Vulcanescu, Romulus, Izvoare de cultura:secvente dintr-un itinerar

etnologic, Editura Sport-Turism, Bucuresti 1988

4. Muntean, Cornelia, Etnologie Juridica, Sibiu, 2009

Sitografie
http://fagarasultau.ro/2015/12/27/fagarasul-are-ceata-de-feciori/ ( consultat la data de 03/01/2020)

https://mesagerulneamt.ro/2018/12/ceata-de-feciori-confreria-sacra-a-colindatorilor/ ( consultat la
data de 03/01/2020)

https://www.marincarciumaru.ro/sites/default/files/file/Etnologia%20Popoare%20si
%20Civilizatii.pdf ( consultat la data de 03/01/2020)