publicată în:

Fragmentarium. Studii interdisciplinare în onoarea lui Aurel Chiriac, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2016,
(pp. 496-499)
Umilele oale de lut

(O lectură etnologică)

Moto: Din pământ, ca Adam, sunt zidită,

Pe roată, ca Sf. Gheorghe trasă,
În cuptor, ca trei coconi, arsă,
Când trăiam, de toţi eram cinstită,
Mă lua în mâini şi mă pupa,
Iar când, ca toţi, şi eu am murit,
Nu s-a găsit cine a mă îngropa.1

Iscodirea lutului bun de plămădit şi făurirea vaselor de tot felul par să aibă în mitologia românească
statutul ambiguu al unui gest arhetipal: este o imitatio dei ale cărei rezonanţe le aflăm în legendele
cosmogonice în care Dumnezeu şi Nifârtache urzesc Lumea. Boţul de pământ - aflat cu greu în străfundurile
apei primordiale – este inert atâta vreme cât nu este luat în numele sacrului benefic, atâta vreme cât invidia
şi dorinţa de înstăpânire asupra cosmosului, care îl caracterizează pe diavol, însoţesc gestul separării
elementelor. Concesia – aducerea pământului „şi în numele lui Dumnezeu” – desăvârşeşte actul fără a-l
pune complet şi definitiv sub semnul divinităţii: zgârcit, oprindu-şi pentru sine, Nifârtache Îi oferă doar ţărână
de sub unghii pentru a-Şi împlini creaţia, dar suflarea şi atingerea divină, contactul cu apa şi mai apoi
„punerea la odihnă” a plămadei fac posibilă transformarea turtei înzestrată cu esenţe bivalente în „pământ
cât este şi astăzi”2.

Vasul din lut – şi cu precădere oala – este, aşa cum foarte bine sintetizează Ivan Evseev, „... făcută
din argilă amestecată cu apă şi apoi arsă la foc sau uscată la soare /.../ deci o sinteză a elementelor şi un
simbol cosmic.”3. Această „casă a substanţelor”, cum o numeşte acelaşi autor, este prin urmare un simbol
stihial, dar trimite în acelaşi timp, prin esenţele ei fundamentale, la binomul moarte – resurecţie. O altă
valenţă, de origine alchimică de astă-dată, este aceea de „loc în care se petrec minunile: este sânul matern,
uterul în care se zămisleşte o nouă naştere, de unde şi credinţa că vasul conţine secretul metamorfozelor.”4

1
Artur Gorovei: Cimiliturile românilor, Bucureşti, Ed. Carol Göbl, 1898, p. 31.
2
Elena Niculiţă-Voronca: Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică (vol I),
Iaşi, Polirom, 1998, p. 23
3
Ivan Evseev: Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Amarcord, 1998, p. 325
4
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri (vol. 3), Bucureşti, Ed. Artemis, 1995, p. 429.
publicată în:
Fragmentarium. Studii interdisciplinare în onoarea lui Aurel Chiriac, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2016,
(pp. 496-499)
Dacă omul şi lutul sunt înrudiţi genetic, atunci „chinurile lutului”, transformarea lui din natural în
cultural poate fi raportată la timpul mitic al Creaţiei, iar demersul creatorului umilei oale de lut poate fi socotit
unul care se încadrează în aceeaşi paradigmă, imitând actul demiurgic. Aşa se justifică, de altfel,
antropomorfizarea acestui obiect cultural: vasul are buză, pântece, ţâţă, fund, ureche şi chiar mănuşă
(toartă).

Valenţele simbolice enumerate mai sus argumentează o multitudine de credinţe, gesturi şi practici
pe care cultura tradiţională românească le-a conservat şi îmbogăţit de-a lungul vremii. Pe de o parte, vasul
(oala) de lut este văzut ca un obiect preţios în care s-au investit trudă şi pasiune, fapt care constituie o
recunoaştere a simbolisticii sale stihiale despre care am vorbit. Vasele de lut nu se împrumută şi nu se
restituie goale, nu trebuie să fie uitate nespălate, dar mai ales „spurcate” de utilizarea în afara actului
alimentar - „Duminica să nu te speli pe ochi din cană ori din urciorul din care bei apă, căci apoi va mirosi
urât.”5 – dar mai ales nu se aruncă şi nu se distrug în locuri neprielnice (răspântii, vaduri de ape, pustietăţi),
ci mai curând se îngroapă.

Pe de altă parte, perceput ca rezultat al repetării la infinit al plămădirii cosmogonice pusă sub semnul
contrariilor, vasul de lut capătă atribute negative. Câteva credinţe răspândite prin cărţile înaintaşilor ne
conving asupra relaţiei intime dintre viaţă şi lut, dintre om şi vas:

Copiii mici să nu se scalde în apă din ulcea, căci nu mai cresc: rămân ca ulcelele.6
Păduchele găsit pentru prima oară pe capul copilului trebuie ucis pe oală nouă, dacă voieşti ca copilul
să fie bun cântăreţ.7
Oala în care se scaldă copilul nou-născut [sic!] trebuie să fie nouă, pentru că precum sună oala cea
nouă, aşa şi copilul să aibă voce curată, pătrunzătoare şi plăcută.8
Locul oalei, când o iei de pe foc, de pe vatră, să-l astupi, că altfel rămâi cu gura căscată la moarte.
Când fierbe oala la foc, şi pe urmă dacă ai luat-o şi ai pus-o pe laiţă, ea tot fierbe, e semn că ai să
trăieşti mult.
Cât va mai fierbe o oală dată în sus de la foc, atât va mai dori copilul de mamă.
Să nu pui oala-n fruntea focului, că te înfruntează altul.”9
Când ia oala de pe foc îi astupă urma, astupând gura duşmanilor prin aceasta.10

5
Artur Gorovei: Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Ed. Grai şi suflet. Cultura Naţională,
1995, p. 38
6
Idem, op.cit., p. 239.
7
idem, op.cit., p. 182
8
idem, op.cit., p. 213
9
idem, op.cit, p. 175
10
idem, op.cit., p. 83.
publicată în:
Fragmentarium. Studii interdisciplinare în onoarea lui Aurel Chiriac, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2016,
(pp. 496-499)
Aspirând către perfecţiune prin esenţă, formă şi ornamentaţie, vasul de lut este închis în sine, dar se
deschide ca un receptacul, preluând şi energiile prozitive, şi pe cele negative ale lumii. Prin urmare, acesta
poate transmite nemijlocit – conform principiilor magiei simpatetice – din ambivalenţa-i sacră. În acelaşi timp
însă comunică într-un mod tainic, abia întrezărit sau bănuit, cu neştiute forţe malefice, căci dacă avem în
vedere prescripţia domestică de a păstra toate vasele curate şi aşezate cu gura-n jos pentru a nu se „încuiba
diavolul în ele”, aproape că am putea să înclinăm spre ideea că acesta din urmă, insinuat în actul Creaţiei,
se păstrează ca o prezenţă latentă dar ameninţătoare în însăşi esenţa obiectelor plămădite din lut 11.

Despre această comunicare intimă şi secretă cu maleficul vorbesc mai ales naraţiunile cu nucleu
mitic în care forţele potrivnice oamenilor manipulează asemenea obiecte culturale – insuficient protejate –
prin forţa verbului magic. Este binecunoscută tradiţia orală despre pedepsirea fetelor care au încălcat
interdicţia de a juca în serile de Sântoader: dacă surorile mari rămân subjugate daimonilor cabalini, cea mică
reuşeşte să fugă acasă, unde, sub ochii săi inocenţi, bunica săvârşeşte un act de profilaxie magică:

Şî aia o ştiut vrăji, aşa. Şî s-o băgat fata-n casă ş-o-ntors baba tăte vasăle, tăte cioburile cu gura-
n gios. Numa’ unu’ l-o zăuitat aşa, ne-ntors. Ş-or vinit ăia la uşă la ia, la fereastră: caii lu’ Sântoader îi
spunea aşa! Ş-or zâs ăia de la uşă:<Săi, ciobule, descunie uşa!> Da’ baba o dzâs dinuntru:<Săi, cute,
sparje ciobu’!> Ş-a sărit cutea de-a spart ciobu’!12

Remarcăm aici o confruntare a esenţelor – lutul ars şi fierul – ambele de origine chtoniană, ambele
transformate în obiecte culturale prin contactul cu focul; dar dacă cel dintâi trădează dintr-o „înclinaţie atavică”
spre rău, cel de-al doilea rămâne cu fidelitate în puterea magică a verbului uman.

Cele mai convingătoare mărturii privind relaţia omului cu instrumentele care compun microuniversul
casnic şi care sunt, totodată, învestite cu valenţe magico-simbolice le aflăm în calitatea umilei oale de lut de
a fi „catalizator al imaginaţiei şi acţiunii”13, adică element important al recuzitei atât în riturile de trecere, cât
şi în cele magico-erotice. Încadrată în paradigma viaţă – moarte, oalei de lut i se recunosc valori simbolice
atât în planul formei, cât şi în cel al esenţei. Cele dintâi sunt puse în evidenţă în riturile de la naştere şi nuntă
în care oala de lut face o trimitere neechivocă spre trupul feminin ca matrice a vieţii:

Cân’ zâcea că-i destul câţi copii or fete o făcutu, îngropa uala cu locu’ celuia din urmă (născut) cu
gura-n jos su’ prag şi gata! – nu mai avea cum face...14

11
T.N. Sveşnikova, T.V. Tivian – „Despre semiotica vaselor în folclorul românesc” în Semnificaţie şi comunicare
în lumea contemporană, Bucureşti, Ed. politică, 1985, p. 36
12
informaţie culeasă în anul 1998 din satul Roşcani (Hunedoara) de la Maria Caba (56 ani)
13
Claude Rivière: Socio-antropologia religiilor, Iaşi, Polirom, 2000, p. 85
14
informaţie culeasă în anul 1994 din satul Cloşani (Gorj) de la Miţa Ceaţă (62 ani).
publicată în:
Fragmentarium. Studii interdisciplinare în onoarea lui Aurel Chiriac, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2016,
(pp. 496-499)

Deşi extrem de concentrat, textul citat denotă o încredere totală în eficienţa actului magic, probabil,
tocmai în virtutea omologiei simbolice. Gestul „întoarcerii” oalei echivalează cu negarea sau mai bine spus
refuzarea maternităţii, dar se simte nevoia potenţării lui prin îngroparea în pragul casei, act magic de control
al fecundităţii şi de protecţie a trupului, pe care femeia îl săvârşea la limita dintre spaţiul familiar, domestic şi
cel nefamiliar, acel „dincolo” neliniştitor.

În riturile nupţiale recipientele poartă multiple mesaje de la cel de confirmare a constituirii cuplului,
celebrare şi dăruire transmis de plosca (dolia, glaja) vestitorilor la cel de purificare şi stimulare a fertilităţii pe
care îl aduce canta (găleata, veadra) miresei într-un moment liminal de o deosebită importanţă: plecarea de
la casa părinţilor. Într-o altă secvenţă, cea a cerutului miresei de către „oastea” mirelui, oala de lut se defineşte
exclusiv ca o metonimie a femininului:

Să punea într-o rudă sus de tot, un ol de pământ legat cu primă roşie. Mniretelu’ trăbă să puşce fix
acolo şi s-o spargă deodată. Altfel, nu deschide poarta socru’ mic ori cine păzeşte la casa mniresii.15

Identificăm aici un „ritem de anticipare”16, cum este el numit în literatura de specialitate, o probă
simbolică la care era supus mirele dar care, în acelaşi timp, prefigura debutul vieţii de cuplu.

Şi în cazul abaterilor de la normele comportamentale prezenţa vasului de pământ ars – de astă-dată

unul deteriorat, degradat ca însăşi condiţia „fetei greşite” – este cea care comunică, discret dar caustic, faptul
că mireasa şi-a dezonorat propriul neam şi l-a jignit pe cel în care a intrat. În momentul „vestirii cinstei” (al
mesei uncropului, jucatul rachiului roşu sau al cămăşii), socrilor mici li se dădea să bea din vase ciobite sau
chiar fără fund sau acestea sunt distruse fără a fi folosite:

Luni se duc la mireasă şi dacă mireasa a fost ca lumea, ei joacă cu ulcioru’ de rachiu înainte şi dau
la toată lumea să bea că mireasa a fost ca lumea. /.../ Dar dacă mireasa n-a fost ca lumea, la mire, lumea...
cu ulcioru’ care a fost cu rachiu dau cu el de pământ şi-l sparg, că mireasa a fost fără fund...17

15
informaţie culeasă în anul 1996 în comuna Prundu Bârgăului (Bistriţa-Năsăud) de la Ion Brumă (64 de ani).
16
Claude Rivière: op.cit., p. 84
17
Emil Tîrcomnicu (coord.): Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român.
Românii din Bulgaria (vol. I: Timoc), Bucureşti, Ed. Etnologică, 2010, p. 84-85.
publicată în:
Fragmentarium. Studii interdisciplinare în onoarea lui Aurel Chiriac, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2016,
(pp. 496-499)
Complexul funerar şi postfunerar dezvoltă o simbolistică ce se raportează la esenţa obiectelor de
care ne ocupăm, fapt subliniat cu pregnanţă de formularea tabuizantă a morţii „a se face oale şi ulcele”.
Totuşi, remarcăm funcţii diferite: în vreme ce sfărâmarea în pragul casei a oalei (a hârbului sau a oalei din
care s-a turnat la ultima scaldă) după plecarea convoiului funerar este un rit de expiere şi de purificare („Când
iese mortul din casă, dă cu oala după el ca să se spargă toate relele.”), vasele de lut prin care vara se trimit
„merinde” către Lumea fără dor au valoare de daruri-ofrande. Chiar în condiţiile globalizării, la Moşii de Vară
(de Cireşe sau de Oale) se cuvine ca aceste obiecte să fie „dintr-astea muncite, făcute de mâna omului, nu
de maşini şi de altceva, că numai astea se sfinţesc. Nu sunt primite alte vase, că omu’ din pământ e făcut,
tot ca şi oala!”18

Că oala de lut poate fi un recipient-vehicul, purtător sau chiar captator al unor esenţe pe care apoi
le revarsă - potrivit scenariilor rituale – asupra celor două lumi o dovedeşte multitudinea de practici magice
dintre care cele erotice se dezvăluie ca fiind purtătoarele semnificaţiilor despre care am vorbit.

„Pusul oalei” la Anul Nou, însoţit de o incantaţie prin care era invocat ursitul spre a se arăta în vis,
nu este doar un „farmec de dragoste” ci şi un „o vrajă de vedere şi de înfrumuseţare” întrucât valenţelor
purificatoare, stimulatoare ale apei li se adăugau cele ale plantelor consacrate precum năvalnicul, odoleanul,
lemnul-Domnului şi busuiocul19. Actul magic nu face decât să evoce principiile feminin şi masculin şi, conform
principiilor tradiţionale ale „alchimiei dragostei”, să le inducă un proces de coalescenţă al cărui catalizator
este esenţa însăşi a oalei. Astfel, feminin şi masculin, apă şi foc, pământ şi plante vii se coagulează într-un
scenariu care, prin esenţă dar mai ales prin scop (întemeierea cuplului), reiterează într-un mod aparte gestul
plămădirii Pământului.

Desigur, subiectul poate fi supus multor speculaţii; esenţial este că gesturile, formulele şi actele
magico-rituale susţineau şi consolidau – atât în mentalitatea, cât şi în practica tradiţională – coordonatele
mitico-simbolice. Aşadar, nimic din ceea ce pare să nu aibă sens pentru omul actual în a face şi a spune nu
era lipsit de valoare în cultura tradiţională, nici chiar umila oală de lut.

18
informaţie culeasă în 2013 în comuna Vâlcele (Olt) de la Maria Siminică (80 ani).
19
Sim. F. Marian: Sărbătorile la români, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1994, p. 100-101.