Paul Ananie 1

EACF I

Casa
- O perspectivă etnologică -

În încercarea unei definiri, din punct de vedere etnologic, a casei putem spune că aceasta
reprezintă un element cultural fundamental, nucleul gospodăriei şi spațiul cu funcții multiple
pentru satisfacerea nevoilor familiei, atât în planul vieții materiale, cât şi în a celei spirituale.

Casa este în acelaşi timp, expresia concepției estetice a țăranului, evidentă în formele arhitecturii
şi ale organizării interiorului, în strânsă legătură cu valențele utilitare. Cercetătorii din domeniile
ştiințelor etnologice folosesc atât termenul locuință, cât şi pe cel de casă cu acelaşi sens. În cazul
termenului de „casă”, limba română nu a păstrat latinescul „domus”, ca de altfel nici celelalte
limbi romanice, cu excepția dialectelor sarde. Cuvântul „casa” are încă din latina vulgară
înțelesul de „casă” şi nu de „colibă”, dar, la fel ca în multe alte limbi romanice, are și înțelesul de
„încăpere” sau „cameră”.1

Ca structură, casa face parte din ansamblul gospodăriei, aceasta reprezentând o

microunitate complexă, componentă structurală indispensabilă a aşezării (satului). Împreună cu
locuința, gospodăria se instituie ca un cadru creator şi consumator al întregului proces de
civilizație şi cultură al unei comunități rurale sau urbane (pe plan restrâns), al culturii şi
civilizației unui popor. Nucleul gospodăriei l-a constituit întotdeauna casa. A construi o casă
înseamnă, în marea majoritate a cazurilor, a întemeia o gospodărie, casa fiind expresia cea mai
perceptibilă a naşterii unei noi unități economice, fapt valabil pentru satele româneşti până în
secolul XX.
1
Ionuț Gabriel Dumitrescu, Arhitectura Tradițională din Vâlcea (SEC. XVIII – XX), lucrare de doctorat
Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie și Relații Internaționale, Departamentul de Istorie, Oradea
2009
 Paul Ananie 2
EACF I

Casa poate fi privită ca un centru, asemenea cetății sau templului, dat fiind faptul că se
află în ”centrul lumii” familiei locuitorilor săi și este o imagine a universului lor. Din punct de
vedere lingvistic, ca gen al substantivului, casa este de gen feminin; simbolic vorbind ea
reprezintă un refugiu, un simbol referitor la termenul de mamă, de protecție, în concluzie, un
simbol feminin.

Fiind un centru și fiind considerată un spațiu sacru în mentalul tradițional, casa

găzduiește derularea obiceiurilor legate de marile treceri din viața omenească, a obiceiurilor
calendaristice, ș.a.m.d.
Marile treceri din ciclul vieții reprezintă un prag în viața omului, un moment în care neinițiatul
trece prin anumite stări sau este supus unor anumite probe, prin care el ajunge la o altă stare,
”superioară” celei dinainte, trece dintr-o categorie socială în alta.
Casa însăși are o asemenea trecere, și anume pragul, loc de trecere între două spații: exteriorul,
spațiul profan și interiorul, spațiul sacru.

Încă dinainte de construirea sa propriu-zisă, casa impune respectarea anumitor ”cerințe”,

luarea aminte a anumitor superstiții și credințe: locul de casă trebuie să fie curat (să nu fi fost
fulgerat sau să nu se fi întâmplat pe el vreo moarte năprasnică, prin spânzurare ori împușcare).
Locul, odată ales, era binecuvântat de preot și stropit cu apă sfințită. Alte credințe spun că
locuința ar trebui construită pe un loc care a mai avut pe el o altă casă, a părinților, bunicilor sau
străbunicilor, ca să se transmită norocul de la o generație la alta.2

Construcția casei implică o altă serie de credințe, dintre care amintesc jertfa animală,
chiar și jertfa umană (o piatră fondatoare oricărei întemeieri3), sau ”furatul umbrei”, pentru a
înlesni ridicarea construcției în ideea în care exista o forță superioară umanității care putea dăuna
sau chiar dărâma ce s-a construit, ulterior jertfa fiind înlocuită cu ofranda: punerea de bani,
sădirea plantelor la temelia casei, etc.
Tot ca ofranda se oferă pâine și lapte celui care este considerat un protector al casei, și anume
șarpele.

2
Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Digitală, București, 2009.
3
Monica Budiș, Microcosmosul gospodăresc, Practici magice și religioase de apărare, ed. Paideia, București,
1998.
 Paul Ananie 3
EACF I

Șarpele casei (Natrix natrix - DLRM,p.830). Mentalitatea tradițională socotește

că șarpele de casă este, prin însăși apartenența sa la spațiul, geografic și
spiritual, al gospodăriei, o ființă „bună”, favorabilă omului, pentru că, deși
sălbatic, vine să stea în preajma casei sale; este o viețuitoare dotată cu puteri
sacrale, benefice, din care cauză ea valorizează pozitiv specia din care face
parte, aruncând, în același timp, toate accentele negative asupra șerpilor din
natură; „curat” îns

eamnă deci nedăunător, util, tolerabil, dar mai ales pur, sacru, bogat în puteri divine; 4

Șarpele reprezintă norocul casei, are rol de duh protector, este păzitorul gospodăriei și trăiește sub
pragul ușii, sub talpa sau în pereții casei. Există unele credințe care spun că uneori se aude
ticăind, drept pentru care i se mai spune și Ceasul casei.

Casa este, astfel, un spațiu viu, un spațiu locuit atât de umanitate cât și de ființe
supranaturale care împart spațiul sacru al casei cu locatarii ei, în ideea de a le aduce spor și noroc
sau de a-i feri de greutăți, intemperii, etc.

Din punct de vedere etnologic, consider că locuința, casa, reprezintă încă de dinaintea
existenței ei fizice, un amalgam de practici cu valențe propițiatoare și apotropaice care includ și
jertfa, ca element de apărare, mai apoi constituindu-se într-un centru al vieții familiale a
locatarilor săi.

Bibliografie:

4
Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Digitală, București, 2009.
 Paul Ananie 4
EACF I

Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Digitală,

București, 2009

Maria Ciobanu, Dorina Negriu, Dicționar de motive și simboluri literare, ed. Lumina, Chișinău,
2010

Monica Budiș, Microcosmosul gospodăresc, Practici magice și religioase de apărare, ed.

Paideia, București, 1998

Ionuț Gabriel Dumitrescu, Arhitectura Tradițională din Vâlcea (SEC. XVIII – XX), lucrare de
doctorat Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie și Relații Internaționale,
Departamentul de Istorie, Oradea, 2009

Ioan Godea, Dicționar etnologic român, ed. Etnologică, București, 2007