Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord.

Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

COORDONATE ALE ÎNVĂŢĂRII TRADIŢIEI

Este un fapt evident, dar nu îndeobşte admis şi pus în aplicare, acela că

etnologul/antropologul de astăzi nu se mai poate cantona doar în teorie. Pornind de la
raţiunea de a exista a disciplinelor în câmpul ştiinţelor sociale, cercetătorul trebuie să se
implice în demersuri complexe cum ar fi: conservarea şi prezervarea patrimoniului imaterial,
valorificarea şi promovarea emblemelor identitare, asigurarea fluxului de transmitere a
tradiţiilor şi chiar revitalizarea acestora. Etnologia de urgenţă, antropologia riscului, ecologia
culturală, gestionarea patrimoniului sunt doar câteva direcţii în care sunt chemaţi să acţioneze
specialiştii în cultură.
Trebuie să punctăm încă de la început faptul că viziunea pe care o adoptăm astăzi este
una dinamică nu numai asupra culturii în general, cu toate componentele sale, cu procesele,
interferenţele şi influenţele la care este supusă, ci şi asupra a ceea ce numim cultură
populară, tradiţională, civilizaţie rurală sau ţărănească.

Tradiţie şi învăţare: cadrele instituţionale

Fenomenele socio-politice precum globalizarea şi constituirea uniunilor continentale,
noile valuri de emigrare, noua ordine economică şi neocolonialismul au un impact puternic
asupra societăţii actuale, care resimte puternic pericolul pierderii – sau cel puţin al estompării
– specificului cultural şi al valorilor identitare. Pe de altă parte, acceleratele transformări
economico-sociale şi întreţinerea decalajelor, dar mai ales a conflictelor armate supun
civilizaţia actuală unor presiuni şi conduc către riscuri care interesează în cel mai înalt grad
patrimoniul cultural.
Existenţa în sistemul educaţional instituţionalizat a unor secţii ce pregătesc viitorii
specialişti în studiul culturii populare creează cadrul propice formării acestora pe ambele
planuri. Învăţământul universitar actual presupune şi impune necesitatea corelării metodelor
didactice specifice (studiul fundamental, pregătirea teoretică şi metodologică) cu cele aplicate
(cercetarea nemijlocită de teren, intervenţia culturală) şi cu cele de implicare a tinerilor în
consolidarea şi transmiterea tradiţiilor.
Pe de altă parte, beneficiarii actului educaţional organizat, conform modelului
Bologna, pe trei cicluri – licenţă, masterat şi doctorat – se îndreaptă şi către domenii
profesionale care vizează valorificarea culturii tradiţionale precum: protejarea patrimoniului,
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

artele spectacolului, mass-media, promovare complexă prin turism, diplomaţie, proiecte

sociale de dezvoltare durabilă etc. Prin urmare, încă de la început trebuie să remarc faptul că
interdisciplinaritatea şi complexitatea specializării „etnologie” îşi găseşte reflectarea în
formarea tinerilor pentru profesii diverse, unele dintre ele cu finalitate foarte bine ţintită,
altele cu un unghi amplu de cuprindere.
Sarcina didactică nu este deloc uşoară: tinerilor care se hotărăsc să îmbrăţişeze
profesii legate de cultura tradiţională, cât şi de cea populară actuală, li se cere să se supună
unui dublu proces de învăţare pus sub semnul unei relative obiectivităţi. Cum fluxul
transmiterii tradiţiei s-a modificat atât în privinţa surselor, cât şi a aportului generaţiilor,
studenţii etnologi re-învaţă, practic, codul cultural al propriei culturi, mimând transmiterea
originară; totodată, se formează în spiritul principiilor disciplinelor etnologice, al
deontologiei specifice, deprinzând metodele şi tehnicile cele mai potrivite pentru abordarea
stadiului actual al culturii populare.
De ce este nevoie de re-învăţarea tradiţiei? Pentru că, în afară de profesiile care
decurg din cercetarea nemijlocită, etnologii de astăzi sunt chemaţi să îndeplinească adevărate
misiuni care au drept corespondentă implicarea membrilor Echipelor Regale coordonate de
savantul Dimitrie Gusti în primele decenii ale secolului trecut. Sociologia militantă definea
demersurile Institutului Social Român: cercetătorii formaţi, dar mai ales entuziaştii studenţi
desfăşurau activităţi sociale şi culturale, politico-juridice şi sanitare pe cât de utile, pe atât de
minuţios pregătite.

Învăţare şi implicare culturală: exigenţele acţiunii

Astăzi se remarcă forme de rezistenţă şi răspuns la fenomenele geopolitice actuale
deja menţionate în mai toate comunităţile. Acestea simt din ce în ce mai acut nevoia de a-şi
păstra şi afirma identitatea, dar acest deziderat nu-şi află întotdeauna în interior resursele
necesare şi suficiente pentru a fi pus în practică, şi atunci reprezentanţii acestora fac apel la
sprijinul profesioniştilor (de obicei, specialişti în resurse culturale: animatori culturali,
instructori, muzeografi).
Dar acceptarea condiţiei de etnolog în serviciul societăţii, puternic ataşat de
comunitatea studiată, îl poate determina pe tânărul cercetător să vină el însuşi în întâmpinarea
dezideratelor ei de afirmare. El poate să propună soluţii pentru reabilitarea, revitalizarea sau
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

chiar recuperarea tradiţiilor. În acest scop, el trebuie să parcurgă o serie de paşi absolut
obligatorii:
- cunoaşterea profundă şi detaliată a zestrei culturale;
- selectarea acelor valori care definesc grupul respectiv;
- identificarea exponenţilor acestora (pe trei niveluri: cunoscători, purtători, creatori-
inovatori sau „artişti”);
- estimarea capacităţii de a recupera elementele de cultură tradiţională trecute în stare
de latenţă;
- estimarea disponibilităţii şi resurselor comunitare existente pentru revitalizarea
acestor elemente şi transmiterea lor către generaţia tânără;
- conştientizarea comunităţii asupra valorilor deţinute şi sensibilizarea autorităţilor
locale şi zonale în vederea alcătuirii unei strategii coerente de menţinere şi revitalizare
a culturii tradiţionale;
- elaborarea şi implementarea unor proiecte viabile în acest sens.
Pentru derularea unor asemenea activităţi este nevoie de o solidă pregătire teoretică
concretizată în cunoaşterea paradigmei culturii populare, a variabilităţii ei în spaţiu şi în timp,
a caracterelor definitorii – oral, colectiv, formalizat – şi a raporturilor individ–colectivitate,
inovaţie–tradiţie. Aceste repere odată însuşite, eşafodajul metodologic se va clădi în spiritul
culturii populare, fără intervenţii neavenite şi fără licenţe artificial impuse, întocmai ca într-o
operaţie de restaurare.

Accesarea tradiţiei: coordonatele acţiunii

Pregătirea metodologică este, pe de altă parte, factorul-cheie iar aceasta presupune
stăpânirea atât a metodelor orale, cât şi a celor puse sub semnul experimentului.
În rândul celor dintâi se numără: interviul, convorbirea, chestionarul, descrierea din
perspectivă subiectivă (a protagonistului, a executantului, artizanului etc.) şi naraţiunea
autoreferenţială (foarte fertilă pentru reconstituirea din multiple unghiuri a manifestărilor
complexe, precum nunta, nedeia, colindatul, la care participarea se concretizează în deţinerea
de roluri active, semi-active şi pasive).
Experimentele – deşi adesea utilizate – nu au fost recomandate de teoreticienii români în
lucrările lor. Dacă ar fi să le definesc, aş folosi un joc de cuvinte: pentru a face un experiment
reuşit, cercetătorul trebuie să fie experimentat. Câteva dintre acestea ar putea fi: (1)
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

reconstituirea actului de cultură populară, adică a contextului performativ, cu mimarea

rolurilor ritual-ceremoniale şi actualizarea repertoriului, (2) înregistrarea succesivă a unor
piese în condiţii şi cadre diferite, (3) provocarea performării sau, altfel spus, înregistrarea
decontextualizată a faptelor de folclor, (4) confruntarea - cu scop evaluativ – a
creatorului/purtătorului cu înregistrarea propriei performări. După cum lesne se poate
observa, experimentele sunt, de fapt, combinări de metode care trebuie să beneficieze de două
suporturi: cel tehnic, în sensul că cercetătorul trebuie să stăpânească acea „techné”, stilul,
meşteşugul de a recurge alternativ şi convergent la mijloacele de investigare şi cel tehnologic
(niciun experiment nu se face în afara înregistrării audio-video).
Acestora li se adaugă, în condiţiile în care faptele de cultură populară sunt încă vii,
înregistrările obţinute prin observaţia directă, una dintre metodele clasice ale antropologiei
culturale adoptată şi adaptată de etnografi şi folclorişti. Prin această metodă se obţine un
material care nu mai pune probleme de autenticitate şi care dă seamă totodată de stadiul pe
care l-a atins o valoare culturală sau alta, constituindu-se într-un cadru neregizat al afirmării
purtătorilor şi creatorilor.
Cât despre alternativele de lucru, acestea ar putea fi două: cea dintâi, mai riguroasă şi
oricum mai comodă, dar evident mai costisitoare pecuniar, ar fi lucrul în echipă, cu sarcini şi
competenţe bine conturate şi o coordonare precisă şi fermă; cea de-a doua, aproape
emblematic românească, o alternativă care nu doar că accentuează dificultatea activităţilor,
dar creşte şi riscul unui eşec, este întreprinderea cercetătorului solitar, un one-man show
capabil să-şi construiască strategia, să administreze resursele şi să-şi atingă toate scopurile.
Datele astfel obţinute trebuie să se constituie în arhive tematice care, laolaltă cu sursele
documentare şi bibliografice, se aşază la baza demersurilor de menţinere, revitalizare şi
reconstituire a tradiţiilor. Practic, prin acţiunile sale, cercetătorul provoacă fluxul transmiterii
tradiţiei interpunându-se totodată în etapele acestui proces. De aceea este extrem de
importantă respectarea autenticităţii datelor, iar aceasta este garantată în primul rând de o
bună comunicare.

Tradiţie şi abordare: coordonatele comunicării

Re-învăţarea tradiţiei poate fi socotită un avantaj şi, într-o foarte mare măsură,
lucrurile chiar aşa stau. Este un avantaj deoarece, într-un demers viitor de cercetare, îi ajută să
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

se detaşeze, să studieze faptele şi actele de cultură dintr-o poziţie neutră, iar odată cu debutul,
să le descopere cu surprindere, să se lase cuceriţi şi mai apoi călăuziţi de pasiune. Totodată,
deprinderea codului cultural din surse documentare, pe cât posibil complexe şi complete, îi
ajută pe tinerii cercetători să gândească valorile tradiţionale în sistem şi le permite abordări
comparate într-o viziune au dessus, lucru decisiv în formarea unui stil personal de elaborare a
strategiilor de cercetare, dar mai ales a scriiturii interpretativ-etnologice. Mutatis mutandis, se
poate vorbi totuşi despre cunoaşterea propriei culturi ca pe una a Celuilalt, experienţă
determinantă în antropologie.
Întrezăresc şi semnalez totuşi un risc: tratarea culturii tradiţionale în manieră
inadecvată poate să conducă la grave erori de interpretare şi, mai apoi, de valorificare.
Extazul în faţa pitorescului „lumii de altădată” potenţat de tentaţia idealizării sau, dimpotrivă,
evaluarea acesteia din perspectiva mentalităţii şi preceptelor actuale, dublată de un anumit
complex de inferioritate, sunt exemple de atitudini extreme.
Şi dintr-o perspectivă, şi din cealaltă se poate contura o imagine contrafăcută a culturii
populare: încremenită într-un stadiu arhaic, patriarhal şi convenţional totodată, atemporală şi
aspaţială, un fel de invariantă a ideii de cultură populară sau, dimpotrivă, una pauperă, aflată
într-un retard cultural, în cadrul căreia nu se mai recunosc virtuţile lui le bon sauvage, ci doar
tarele grobiene ale unei societăţi „primitive”. Să nu uităm că, aşa cum noi preluăm astăzi din
lucrările înaintaşilor informaţii pe care le apreciem ca oneste, juste, necontrafăcute, şi ceea ce
vom lăsa în urmă, propria scriere şi intervenţie, vor constitui repere ale cercetărilor viitoare.
Aşa cum spuneam, tinerii în formare trebuie să se familiarizeze de timpuriu cu
deontologia specifică: privirea detaşata (le regard eloigné despre care vorbea Cl. Lévi-
Strauss), respectarea autenticităţii şi a principiului non-imixtiunii, o comunicare onestă şi de
pe poziţii echivalente cu membrii comunităţilor cercetate sunt cei mai importanţi piloni ai
cercetării etnologice.
Rămâne problema spinoasă a obiectivităţii: cât? în ce condiţii? De fapt, de multă
vreme nu se mai poate vorbi de „obiectivitatea absolută” a cercetătorului (concept vechi de
peste un secol), întrucât acesta devine - prin contactul prelungit cu acele comunităţi pe care le
studiază - un insider. Aceasta pentru că terenul nu este doar o realitate spaţială, ci una
culturală, definită de anumite valori, dar şi de anumite relaţii sociale pe care cercetătorul
trebuie să şi le asume. Poziţia, atitudinea şi ţelul lui final sunt influenţate de acest contact care
nu este altceva decât o convieţuire temporară cu propriii subiecţi. Dacă va rămâne doar la
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

nivelul interpretării teoretice, cercetătorul nu va mai fi implicat în viitor în viaţa comunităţii,

însă, din ce în ce mai mult, astăzi acest lucru este imposibil.
Abordarea culturii tradiţionale şi cunoaşterea codului(-rilor) de comunicare presupune
înţelegerea nu doar a sistemului de unităţi, angrenaje şi relaţii, ci şi a limbajelor propriu-zise
şi a sensului combinării acestora. Lucrările elaborate de profesorii Mihai Pop, Pavel
Ruxăndoiu şi Nicolae Constantinescu în deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului trecut,
având perspective structuraliste şi semiotice, vorbeau studenţilor de atunci despre
sincretismul de limbaj corelat cu cel funcţional. Evident, este vorba despre una dintre
caracteristicile definitorii ale faptului folcloric care transpare încă de la primul contact al
outsider-ului, cel al înregistrării unei variante, a actualizării acesteia.
Aşa cum afirma un important folclorist român, Ovidiu Bîrlea, „Prezenţa unui
culegător străin se aseamănă cu pătrunderea unui corp străin în organismul omenesc: partea
atacată dă semnalul şi tot organismul se pune în stare de alarmă, pregătindu-se de
împotrivire.” Prin urmare, cunoaşterea „organismului cultural” este esenţială pentru
înţelegerea asamblării şi funcţionării în vederea comunicării eficiente. Răspunsurile
comunităţii la intruziunea celui care îi scrutează memoria, mentalitatea şi stilul de viaţă pot fi
prompte, înscrise în cele mai optimiste aşteptări ale cercetătorului, dar, la fel de bine, pot
genera blocaje - prin refuz - şi false ori incomplete informaţii.
Dacă refuzul comunicării poate fi depăşit de adaptarea tacticii în funcţie de abilitatea
cercetătorului şi de descifrarea resorturilor care l-au declanşat, orientarea spre piste eronate
poate căpăta faţete diverse şi complexe. Acestea pot avea ca sursă memoria lacunară a
subiecţilor, emotivitatea acestora, competenţa limitată, dar nerecunoscută fie din orgoliu
personal, fie din patriotism local.
Oamenii cu care stăm de vorbă nu sunt întotdeauna dispuşi să se deschidă; starea de
spirit, lipsa de timp, vârsta înaintată sau alte motive personale îi determină fie să expedieze
răspunsurile, fie să ofere acele date pe care, din experienţa proprie de „informatori” ai altor
cercetători, ştiu că ne-ar satisface. Mai există şi situaţia în care o persoană - care se bucură de
prestigiu în cadrul propriei comunităţi - să dezamăgească. Faptul acesta poate fi determinat de
o serie de factori subiectivi (vârstă, memorie, trac), dar cel mai adesea de cei obiectivi
(întreruperea performării şi lipsa solicitărilor este unul dintre cei mai importanţi, care face ca
piesele repertoriale care au consacrat un creator sau purtător de folclor să treacă în repertoriul
său pasiv, deci să fie foarte dificil de actualizat). De cele mai multe ori, cei care au primit
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

recomandarea comunităţii se sfiesc să-şi recunoască limitele ştiind că este în joc şi onoarea
acesteia.
Numai un cercetător tenace şi experimentat poate trece peste asemenea momente iar
tactica presupune angrenarea tuturor abilităţilor comunicaţionale şi a cunoştinţelor ştiinţifice,
de aceea nu cred că pot fi furnizate reţete infailibile. Trecerea de la o metodă constrângătoare
cum ar fi aplicarea chestionarului sau a interviului directiv şi semi-directiv la conversaţia
destinsă despre subiecte privilegiate de interlocutor (starea vremii, a sănătăţii proprii, subiecte
politice şi mondene) poate fi totuşi o soluţie de ieşire din impas.
Până la urmă acest joc de complezenţă, ca şi formulele de salut şi de adresare, ca şi
comportamentul convivial fac parte din codul cultural, ba chiar aş afirma că, dacă nu
constituie chiar garanţia succesului unei anchete etnologice, acestea au cel puţin rolul unui
„adeziv social”. Respectarea normelor de bunăcuviinţă, etalarea unui comportament apropiat
de cel care caracterizează grupul cercetat şi utilizarea unui limbaj verbal şi corporal
armonizate cu acesta generează încrederea şi preţuirea interlocutorilor, îi fac să se simtă în
largul lor, să se exprime fără inhibiţii şi să-şi dorească să sprijine demersul etnologului căci,
din chiar primele momente, îl socotesc „unul de-al lor”.

Text şi context: exigenţele interpretării

Dacă tratăm creaţiile folclorice / de cultură populară ca pe nişte texte culturale, atunci
vom putea vorbi despre interpretarea acestora din perspectiva ambelor sensuri ale acestui
cuvânt: (1) a executa, a reda, a actualiza, a performa; (2) a a comenta, a explica, a acorda o
anumită semnificaţie. Cele două accepţiuni vizează – în cazul faptelor de folclor –
competenţele inşilor plasaţi în interiorul grupului/comunităţii (1), dar şi pe cele ale celor din
afară (2), ale cercetătorilor care, de cele mai multe ori, nici nu aparţin culturii respective.
În lucrarea Lectura textului folcloric Nicolae Constantinescu precizează: „Din punctul
de vedere al in sider-ului textul are un înţeles integral, în timp ce din punctul de vedere al out
sider-ului, al investigatorului culturii, acesta este purtătorul unei funcţii integrale.” Prin
urmare, chiar în condiţiile în care – aşa cum este firesc – ambii parteneri ai comunicării
stăpânesc codul cultural, cercetătorului i se revelează întâi de toate funcţia faptului de cultură,
semnificaţiile profunde fiind mai dificil de descifrat. Dificultatea decurge din faptul că
actualizarea unei creaţii populare presupune o intervenţie individuală: atunci când narează,
declamă, cântă sau dansează, un creator de cultură populară preia anumite structuri, le
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

combină dar şi adaugă elemente de stil personal, punându-şi astfel propria amprentă.
Interpretarea este astfel echivalentă cu re-crearea, cu inovarea, de aceea se spune că fiecare
actualizare generează o variantă unică în felul ei.
La antipod, cercetătorul este tentat să filtreze creaţia prin propriul gust, s-o evalueze
conform anumitor canoane, nu înainte însă de a o plasa într-o tipologie categorială. Doar dacă
acesta stăpâneşte criteriile evaluative, înţelege sensul şi funcţia faptului de cultură respectiv şi
pătrunde simbolistica acestuia va fi capabil de o interpretare în spiritul culturii din care a
izvorât.
O altă piedică în înţelegerea şi explicarea faptelor de cultură derivă din opţiunea out
sider-ului pentru extragerea lor din context. De cele mai multe ori, presat de timp sau doar
pentru că aşa a învăţat, el solicită actualizarea unei creaţii în afara unui cadru firesc. Mă refer
aici nu numai la cele ritual-ceremoniale, festive, ci chiar la componentele acestora: spaţiul,
momentul şi mai ales auditoriul. Practic, cu sau fără competenţă, cercetătorii recurg la
experimente de tipurile (2) şi (3) menţionate mai sus, în locul mai incomodei observaţii
directe.
Una dintre situaţiile care cer însă imperios acest tip de abordare este trecerea în latenţă
a unui anumit repertoriu pe care etnologul angrenat în activităţi de revitalizare a tradiţiei
doreşte să-l recupereze. Şi într-un caz, şi într-altul, alegerea performerului este decisivă, dar
nu este de ignorat nici alternativa creării unui cadru minimal care să sugereze măcar
contextul genetic. Bunăoară, înregistrarea repertoriului coregrafic nu ar trebui făcută fără
concursul mai multor persoane din aceeaşi generaţie şi chiar din generaţii diferite, fie că
sunt/au fost sau nu performeri de excepţie, şi mai ales fără instrumentişti, într-o reconstituire
a cadrului jocului duminical sau al şezătorii.
După cum au arătat folcloriştii care s-au ocupat de fenomenul povestitului, asistenţa
(auditoriul) constituia în mediile folclorice o componentă esenţială a cadrului performării. In
sider-ii aveau rol de control asupra actului creaţiei, amendau sau acceptau, comentau şi
completau varianta actualizată într-un moment dat. De altfel, se ştie că în cadrul culturilor
orale orice creaţie individuală se impune doar dacă aceasta este receptată favorabil, pentru ca
mai apoi, memorată, şlefuită şi mereu îmbogăţită, ea să devină fapt tradiţional reprezentativ
pentru un anumit grup.
Prin urmare, prezenţa unor reprezentanţi ai comunităţii cercetate l-ar ajuta pe
cercetător să pătrundă esenţa actului creator, să înţeleagă dimensiunile intervenţiilor
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

individuale în raport cu pattern-urile tradiţionale şi mai ales să evalueze cu instrumente

primite din interior o anumită performare. Un alt avantaj al respectării sau reconstituirii
contextului este acela că poate constitui prilej de obţinere a unor date şi explicaţii
suplimentare privind stilul, tehnica execuţiei, transformările în timp, iar în cazul pieselor
repertoriale trecute în fondul pasiv, de descoperire a cauzelor interne şi externe ale acestui
fapt şi, eventual, de înregistrare a celor noi, care au luat locul celorlalte.

Concluzii
Aşa cum arătam la început, comunităţile rurale actuale au fost supuse multor presiuni
şi transformări astfel încât sistemul instituţional tradiţional prin care se transmitea zestrea lor
culturală s-a dezechilibrat. Mă refer aici la faptul că, de la cea mai fragedă vârstă, membrii
societăţilor ţărăneşti de odinioară deprindeau codul cultural fiind angrenaţi în performarea
unor practici rituale – unele dintre ele de o importanţă deosebită precum cele augurale şi de
fertilitate – şi, odată cu avansarea în vârstă, li se ofereau toate oportunităţile de a se impune în
plan ceremonial şi ritual în contexte festive de mare prestigiu religios şi social.
Aceste stadii ale dezvoltării presupuneau o educare a comportamentului, o înţelegere
a normelor şi a soluţiilor agreate social, dar şi o formare în spiritul esteticii tradiţionale.
Percepţia muzicală şi ritmică, formarea deprinderilor kinetice, asumarea codului figurativ
(ornamentaţie, motivistică, cromatică) şi pătrunderea simbolisticii lui presupuneau investirea
unor resurse multiple. Instituţiile tradiţionale responsabile cu formarea fiecărui membru erau
nu doar familia nucleară şi cea lărgită, ci şi grupurile de gen şi vârstă, „confreriile juvenile”,
cum au mai fost ele numite. De aceea, unii cercetători precum Tr. Herseni, D. C. Amzăr, I. I.
Ionică, O. Buhociu şi mai târziu, Monica Brătulescu şi I. Moise au încercat să demonstreze că
şezătorile şi clăcile, dar mai ales cetele colindătorilor de la Crăciun sunt instituţii de educare a
tineretului specifice satului tradiţional românesc.
Implicarea şcolii, a bisericii şi a instituţiilor de cultură în reconfigurarea fluxului de
transmitere a tradiţiei a mers multă vreme în paralel cu formarea în interiorul şi cu mijloacele
societăţii ţărăneşti. Treptat însă, aceasta din urmă a cedat locul învăţământului formal şi
celorlaltor două instituţii iar acest lucru nu s-a întâmplat numai pentru că ceva s-a dereglat în
mecanismele sociale, ci a coincis cu desacralizarea anumitor acte de cultură tradiţionale şi
căderea în desuetudine a unor mari segmente repertoriale. Mă refer aici, spre exemplu, la
pierderea încrederii în actele de magie stimulativă din ciclul agro-pastoral şi transformarea lor
Lucrare publicată în vol. O exigenţă actuală: pedagogia dansului tradiţional românesc, coord. Silvestru Petac,
Ed. Etnologică, 2018 (pp. 75 – 86) ISBN 978-606-8830-49-0

în ceremonii sau în întruniri festiv-comunitare, precum şi la dispariţia basmului fantastic şi a

eposului versificat din repertoriul activ. În aceste cazuri, dar şi în cele ale renunţării la unele
cadre şi contexte de performare (şezătorile, hora satului, întrunirea cetelor de juni), instituţiile
nu au putut interveni decât pentru a recupera şi păstra repertoriul. Este de fapt o muzeificare a
patrimoniului oral prin translatarea lui pe alte coordonate spaţio-temporale, de obicei, cele ale
scenei.
Iată de ce sarcina cercetătorilor este extrem de delicată, de complexă şi de solicitantă. Ei
trebuie să fie pregătiţi pentru a înţelege fenomenul actual şi prin el, pentru a pătrunde în
trecut. Este un demers apropiat de cel al arheologului, doar că, după recuperarea „relictelor”,
acestora trebuie să li se dea – printr-o abilă restaurare – forma şi strălucirea de altădată şi nu
doar atât: spre deosebire de un exponat de muzeu, acestea trebuie să fie astfel înfăţişate încât
să fie pregătite a intra oricând în circuitul cultural.
Nu este cazul să ne iluzionăm că revitalizarea unor segmente repertoriale va face ca
acestea să-şi ocupe locul lor de odinioară, însă, în cazul în care grupurile umane simt nevoia
să se afirme printr-o anumită valoare este posibil ca, pentru o vreme, acest lucru să se
întâmple. Ceea ce este însă extrem de important de înţeles dintru început – atât de către
etnologul angajat în asemenea demersuri cât şi de beneficiarii acestora – este faptul că
recuperarea, restaurarea şi repunerea în circuit nu trebuiesc făcute la întâmplare. Licenţele,
intervenţiile, grefele şi implanturile culturale sunt de neadmis întrucât ele nu restabilesc o
legătură cu trecutul, ci creează, inventează o tradiţie. Arhaicizarea şi osificarea, estetizarea şi
folclorizarea sunt toate excese care pot compromite bunele intenţii. Ele îşi au sursa într-o
defectuoasă cunoaştere a canoanelor estetice tradiţionale, într-o ignorare a funcţiei faptelor de
cultură populară şi într-o supralicitare a rolului „investigatorului-interpret” al acesteia.
În locul unei reţete de succes voi recurge la expresia marelui poet antic Quintus Horatius
Flaccus – aurea mediocritas – să păstrăm, aşadar, „aurita cale de mijloc”, adică echilibrul,
rigoarea şi cumpătarea în toate, mai ales între cele ce ştim şi vrem şi cele ce putem şi avem
dreptul să facem!