SLOVACII DIN NĂDLAC:

IDENTITATE, FRONTIERE, TENSIUNI ŞI ARMONIZARE

Narcisa ŞTIUCĂ

În secolul al XI-lea domeniul Nădlac făcea parte- conform unor opinii - din principatul lui
Ahtum, atestarea documentară certă datând din secolul al XIV-lea (1313). Domeniul a fost preluat,
rând pe rând, de familii nobiliare maghiare, de urmaşii lui Ioan Corvinul şi de familia sârbă Jakšič.
Soliman Magnificul i-l dăruieşte reginei Izsabella de Jagello (1542 – 1560), apoi îl include în
sangeacul de Cenad din vilaietul Timişoarei (1550 – 1648). După pacea de la Karlovitz (1699),
este inclus în Circumscripţia de Arad a Ţinutului Grăniceresc Mureşan, apoi trece sub
administraţia Coroanei Maghiare din 1750 până în 1830, când se dă edictul de eliberare din
iobăgie, iar pământul este împărţit ţăranilor (Ţiucra-Pribeagul 1936: 275 squ).

Din acest scurt excurs istoric se poate lesne întrevedea dinamica etnică şi confesională:
astfel, atunci când turcii au cedat domeniul Nădlac reginei Izabella, aici locuiau deja mulţi coloni
sârbi aduşi anterior de familia Jakšič (Ţiucra-Pribeagul 1936: 321). Petru Petrovici, comandantul
superior al Ungariei Meridionale, s-a stabilit aici, aducând primii locuitori de confesiune lutherană
(Ţiucra-Pribeagul 1936: 373). În jumătatea de veac în care localitatea a făcut parte din Ţinutul
Grăniceresc – cu cele două circumscripţii, Regiunea Tisei (cu sediul la Szeged) şi Regiunea
Mureşului (cu sediul la Arad) – dominanta etnică a fost sârbească. Sârbii erau „soldaţi mobili”
(santinele şi patrule), iar în Nădlac erau stabiliţi 50 de haiduci şi 25 de husari. Surse documentare
menţionează la 1715 circa 150 de germani „colonişti cu cărucioare” (Ţiucra-Pribeagul 1936: 386),
refugiaţi aşezaţi vremelnic în centrul localităţii, pentru ca mai apoi să fie redistribuiţi în
împrejurimi. Abia în primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai precis, în 1803, în Nădlac
migrează un număr mare de familii slovace.

Localitatea face parte dintre cele patru mari arii în care, de-a lungul unui secol şi jumătate,
s-au constituit comunităţi slovace: Arad şi Banat, vestul României, zonele înalte din Bihor şi Sălaj,
Satu Mare şi Maramureş, respectiv, sudul Bucovinei. Valurile de migraţie au avut cauze multiple:
colonizarea primară din secolul al XVIII-lea a avut caracter preponderent confesional (Atlas 1998:
22), dar mai apoi factorii economic şi demografic au dictat asupra migraţiilor secundare şi a celor
primare.

Spre deosebire de multe dintre localităţile în care au avut loc de-a lungul timpului
colonizări de slovaci, cele 200 de familii aşezate în Nădlac au venit aici prin migraţie secundară
din Tótkomlós, iar altele din Békéscsaba şi Sarvaš, precum şi din alte părţi ale Imperiului
Habsburgic (Atlas 1998: 104). Ulterior, încă aproape trei ani, s-au mai stabilit slovaci alături de
românii, sârbii şi ungurii care deja convieţuiau în localitate, ajungând la un procent de 52,1 %
înregistrat la recensământul militar din 1850 (Atlas 1998: 105).

Dar acest procent a fluctuat în timp întrucât, din cauza creşterii demografice şi a suprafeţei
arabile insuficiente, unele familii s-au redirijat spre alte aşezări plasate tot în Ţinutul de Jos:
Pitvaroš (1815-1816), Csanádalbert şi Nagybánhegyes (1840), iar din Stamora Slovacă şi chiar din
Slovacia au venit familii greco-catolice. Aceste permanente mişcări de populaţie erau înlesnite de
configuraţia din acele timpuri a graniţelor politico-administrative, dar şi de faptul că în cele trei
localităţi amintite existau deja mari comunităţi slovace ceea ce înlesnea contacte constante. Alte
momente de reflux demografic au fost cele din deceniul al treilea al secolului XX, când numeroşi
slovaci s-au îndreptat, în căutarea unei vieţi mai bune, spre cele două Americi, precum şi din primii
ani de după al doilea Război Mondial, când s-a produs o mişcare de reemigrare către R. S.
Cehoslovacă.

Cercetătorii care au elaborat Atlasul culturii populare a slovacilor din România la sfârşitul
secolului trecut nu exclud şi cauze confesionale ale colonizării zonei, cu toate că, la data respectivă
confesiunea evanghelică-lutherană era acceptată în Imperiu, dar consideră că preponderente au
fost motivele economice. Comunităţile slovace din zona Arad – Banat au fost oarecum mai
omogene confesional dar şi ca origine (zonă de provenienţă din patria-mamă), de aceea, din punct
de vedere lingvistic, frontierele s-au estompat. Multă vreme „au funcţionat două limbi: dialectul
central slovac – limbă de comunicare – şi limba cehă biblică slovacizată – ca limbă liturgică”,
totuşi influenţele au fost multiple de la utilizarea succesivă a două alfabete (gothic şi latin-
maghiar), până la împrumuturile lexicale din germană, maghiară, română şi sârbă (Atlas 1998: 56).
Aceste caractere au condus la păstrarea unei conştiinţe de sine şi la consolidarea comunităţii.
Procesul de armonizare a fost facilitat şi de condiţiile economice favorabile susţinerii unei culturi
populare proprii, cu toate că vocaţia urbană a Nădlacului s-a manifestat încă din primul deceniu al
secolului al XIX-lea, iar modelul de viaţă este mai degrabă unul periurban decât rural (Buzaş-
Neagoe şi Ştiucă 2010: 87-101).

La afirmarea slovacilor nădlăcani au contribuit şi instituţiile-pilon ale comunităţii: şcoala

şi biserica. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aici funcţionau 10 şcoli primare, iar din 1822 aşezarea
deţinea două lăcaşe de cult. Conştiinţa valorii proprii, solidaritatea bazată pe cultivarea unor valori
comune şi pe un nivel economic şi cultural ridicat au făcut din Nădlac „cel mai bine conturat grup
din România”, după afirmaţia etnologului maghiar de etnie slovacă Ondrej Krupa (Atlas 1998:
57).

Dar Nădlacul nu mai mizează de mult doar pe atributele etnicităţii (Ferréol & Jucquois
2005: 280), deşi, după prăbuşirea Zidului Berlinului, încercarea de impunere a acesteia a crescut
în sânul tuturor grupurilor etnice din România. Aşa cum arată Claude Clanet, „Organizarea globală
a unei culturi contituie astfel un ansamblu de scheme interpretative care îi permit fiecăruia, în acest
cadru specific, să producă şi să perceapă semnificaţii ale comportamentelor sale şi ale altora.”
(Clanet, 1990 apud Ferréol & Jucquois, 2005: 333). Prin urmare, fără a renunţa la dominantele
definitorii ale identităţii şi la cele mai multe dintre trăsăturile prin care se afirmă etnicitatea, în
ciuda faptului că, până în 1945 nu au existat şcoli medii, slovacii din Nădlac – prin intelectuali de
valoare - au contribuit de-a lungul a două secole şi la afirmarea propriei culturi ca segment al celei
“majore” din patria de adopţie (Štefanko 2004: 82-93).

Consolidarea comunităţii nu s-a făcut de la început, fiind temporizată de fluxurile şi

refluxurile migratorii amintite. La un secol de la întemeierea acesteia, ei aveau conştiinţa acestui
proces îndelungat care nu a însemnat, ca în cazul confraţilor lor din ţinuturile înalte, o întemeiere
propriu-zisă, ci o „aşezare” alături de alţii. Imaginea creată în 1903 de pictorul F. Dedinský la
centenarul „aşezării” slovacilor în Nădlac, „icoana mare” cum este numită azi, păstrată la loc de
cinste în biserica evanghelică, este o reconstituire a momentului. Aceasta conţine, cu toată etalarea
alegorică, preţioase informaţii privind starea socială a primelor familii, compoziţia etnică a aşezării
şi rolul decisiv al autorităţilor habsburgice. Este, fără îndoială, rezultatul unei documentări orale
în bună măsură, dar şi arhivistice, care a constituit de-a lungul vremii o mărturie şi totodată un
reper pentru păstrarea anumitor embleme identitare precum costumul şi ocupaţiile tradiţionale.

După jumătatea secolului XX, odată cu procesele politice, sociale şi economice, se poate
vorbi, din nou, despre o schimbare în interiorul comunităţii. Pe de o parte, aceasta este relativ
izolată între graniţele României, stabilite după al doilea Război Mondial, de slovacii din celelalte
ţări vecine şi i se restricţionează accesul către patria de origine. Pe de altă parte, dezvoltarea
industriei cu păstrarea unor decalaje între zone determină migraţii interioare (secundare sau
terţiare), mai ales „coborârile” slovacilor din ţinuturile bihorene şi sălăjene.

Deosebirile dintre aceştia şi slovacii din Ţinutul de Jos, în special, cei nădlăcani sunt
responsabile de trasarea unor noi frontiere in group şi de generarea unor tensiuni, de aceea merită
comentate. Chiar dacă vorbim despre un interval de circa 200 de ani, prima trăsătură pe care trebuie
s-o amintim este descendenţa grupurilor care au populat – şi unele chiar au întemeiat sate – în
ţinuturile păduroase. Acestea au venit din nord-vestul şi sud-estul Slovaciei, în vreme ce slovacii
din Arad-Banat proveneau cu precădere din sud-vest (atunci când vorbim despre traseul lor direct
şi nu despre migraţii şi translatări succesive între graniţele Imperiului Habsburgic). Solicitaţi de
magnaţii maghiari pentru munci forestiere, ei s-au stabilit chiar pe terenurile defrişate, în localităţi
izolate, cu gospodării risipite. Aici, modul lor de viaţă nu s-a schimbat semnificativ faţă de cel din
zonele de origine. Ulterior, muncii la pădure şi creşterii animalelor li s-au adăugat activităţi
extractive şi de manufactură a sticlei (Štefanko 2004: 20-24).

Prin urmare, în zona Bihor – Sălaj s-a născut un dialect slovac compus din unirea
elementelor microgrupurilor de provenienţă diferită, ştiut fiind că acestea prezentau diferenţe.
Totodată, s-a născut şi o conştiinţă locală care îi defineşte în interiorul grupului etnic de
aparteneneţă, dar şi în raport cu celelalte grupuri (românii, maghiarii, şvabii, bohemii). Conştiinţa
locală a fost determinată de imigrarea simultană pe un teritoriu conturat şi delimitat şi mai ales de
„actul întemeietor” care a lipsit slovacilor din Arad – Banat. Aceste condiţii au determinat
conservarea etnicităţii care este deosebit de evidentă ca formă de autodefinire - portul,
manifestările cutumiare, tradiţiile orale care includ un repertoriu specific, reprezentările mitice şi
transmiterea tehnicilor manuale – constituie componente definitorii ale acestor grupuri (Atlas
1998: 66 squ.). Mai trebuie adăugat că în perioada interbelică atât Biserica romano-catolică şi
şcoala au contribuit la consolidarea coeziunii şi la păstrarea dominantelor etnice, cât şi familia –
în perioadele anterioare mai ales – care a avut un aport însemnat la învăţarea şi păstrarea codului
cultural.

„Coborârea” slovacilor în Nădlac nu s-a produs ca un exod dintr-o dată: din documente
orale înregistrate între 2009 – 2011 rezultă că stilul de viaţă specific pustei, cu două gospodării –
una în sat, iar alta constituită din sălaşul plasat în cuprinsul hotarelor acestuia – a determinat o
creştere a cererii forţei de muncă în perioada ante şi postbelică (Manciulea 1931: 166-170). Fiind
pricepuţi crescători de animale şi cultivatori de pământ, slovacii din ţinuturile înalte se angajau ca
muncitori sezonieri (kereş-i sau taniaş-i) la sălaşele nădlăcane, unii dintre ei prelungindu-şi
înţelegerile şi contractele cu proprietarii de-a lungul multor ani. Mai intens însă procesul migraţiei
interioare s-a desfăşurat începând cu anii '60 ai secolului trecut, odată cu industrializarea şi
cooperativizarea agriculturii.

Este posibil ca cognomenele cu rezonanţă peiorativă divoký („pădurean”, „pădureţ”)

horneaţ (ucrainian slovacizat), rutean să fie o prelungire a unor etichetări din ţara de origine, dar
acest lucru este mai puţin important şi, oricum, greu de demonstrat. Astăzi, ca şi în urmă cu mai
mult de o jumătate de veac, slovacii din Nădlac, mai bine zis „slovacii Ţinutului de Jos” se
delimitează de „bihoreni” şi „sălăjeni” pe care îi consideră conservatori, retraşi, necomunicativi,
ba chiar înapoiaţi şi dornici să parvină.

Analizând atent comportamentul, putem remarca un anumit fel de alteritate concretizată pe

de o parte în evaluarea negativă a tradiţiilor, ocupaţiilor şi vechiului mod de viaţă, dar mai ales a
mentalităţii în raport cu un ego colectiv puternic influenţat de multiculturalitate şi urbanitate.
Descendenţii slovacilor aşezaţi în Nădlac acum mai bine de un veac beneficiază de pe urma
eforturilor înaintaşilor lor de a-şi afirma simbolic anumite valori care au slujit eficientizării
solidarităţii interne în aşa măsură încât stereotipiile negative tind să impună ierarhizări nedrepte şi
chiar marginalizarea coetnicilor, minimalizarea eforturilor lor de adaptare şi de supravieţuire în
zone deloc prielnice, chiar izolate şi foarte puţin ofertante economic. Vechimea statornicirii în
Nădlac este unul dintre criteriile care trasează limite identitare: după apariţia slovacilor din
ţinuturile păduroase, familiile şi grupurile venite în etape ulterioare nu au mai fost percepuţi ca
„străini”, ierarhiile interioare ale grupului s-au minimizat. S-a născut practic o opoziţie între
slovacii nădlăcani sau „de Jos” şi „pădureni” sau „de Sus”.

Trasarea limitelor este evidentă atât spaţial, cât şi spiritual: slovacii veniţi acum câteva
decenii locuiesc la periferia oraşului, în Viile Vechi, astăzi cartier al acestuia, după ce, unele familii
au fost găzduite zeci de ani în sălaşele nădlăcanilor bogaţi. Până în urmă cu trei-patru decenii,
căsătoriile între cele două grupuri erau de neconceput nu atât din considerente confesionale, cât
sociale, ocupaţionale şi economice. Treptat însă, democratizarea educaţiei şi dezvoltarea
economică au înlesnit contactele şi aromonizarea dintre cele două grupuri de slovaci.

Ceea ce rămâne însă definitoriu este zestrea culturală păstrată în memoria colectivă: dacă
slovacii nădlăcani se raportează la un model urban structurat în jurul unor instituţii precum
protopopiatul evanghelic, societăţile şi asociaţiile, vechile bresle, şcolile şi celelalte structuri
patronate de Biserică şi mai de curând Liceul „J. G. Tajovski” (Štefanko 2004: 27-93), slovacii
bihoreni şi sălăjeni se autodefinesc prin organizarea habitatului şi a familiei, ocupaţii şi manifestări
cutumiare. Istoriile de familie au încă puternice rădăcini în aria culturală pe care au părăsit-o în
urmă cu cel mult o generaţie şi mai poartă amintirea anilor în care erau de netrecut atât frontiera
spre patria-mamă, cât şi cea spre micul oraş şi oamenii alături de care lucrau şi trăiau.

Putem vorbi despre o comunitate consolidată în Nădlac? Este greu de susţinut, dar şi de
negat acest lucru. Mai ales în ultimele decenii, când numărul slovacilor a fost egalat de cel al
românilor (unii dintre ei veniţi, la rândul lor, din alte zone ale ţării mai ales în perioada în care a
funcţionat vama Nădlac, dar şi prin căsătorie sau, din nou, după retrocedarea pământului, ca
muncitori în agricultură), nu se poate vorbi despre omogenitatea comunităţii. Eforturile elitelor de
ieri şi de azi, precum şi ale liderilor comunităţii ne-ar îndreptăţi să afirmăm că aceasta s-a coagulat,
a identificat şi practică un modus vivendi acceptat odată cu depăşirea – mai ales prin căsătorii
mixte – a frontierelor, atât a celor confesionale, cât şi a celor etnice. Acum ei sunt în căutarea unor
moduri de afirmare prin etalarea unor simboluri şi embleme care să evidenţieze o identitate nou
creată: aceea de nădlăcan.

Cele mai vizibile ţin însă de etnicitate: portul tradiţional, repertoriul, casa ţărănească
transformată în muzeu, dar mai ales preparatele prin care se impun (găluştele tăuţeşti, cârnaţul cu
boia şi griliaşul). Se poate spune că, după o îndelungată exersare a propriilor strategii de
armonizare care au avut ca scop integrarea în multiculturalitatea şi spiritul urban caracteristice
Ţinutului de Jos, slovacii au recurs la cele prin care „pădurenii” şi-au păstrat elementele de
contrast, de individualizare, caracteristice unei civilizaţii rurale tradiţionale. Ceea ce însă
caracterizează „spiritul nădlăcan” şi se constituie tot într-o dovadă a negocierii identităţii este
orientarea către cucerirea unui loc şi impunerea elitelor în viaţa culturală şi ştiinţifică a României
simultan cu păstrarea unei eficiente şi trainice legături cu instituţiile din ţara de origine.
 Referinţe bibliografice
Buzaş-Neagoe, Andreea; Ştiucă, Narcisa (2010) – “Consolidarea identităţii etnice prin asumarea emblemei
vestimentare” în Caietele ASER nr. 6 [Ştiinţe, tehnologii şi arte tradiţionale], Oradea, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor.
Clanet, Claude (1990) - Introduction aux approches interculturelles en éducation et en sciences humaines, Toulouse,
Presses Universitaire du Mirail
Ferréol, Gilles; Jucquois, Guy (2005) – Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Iaşi, Ed. Polirom
Manciulea, Ştefan (1931) – “Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei” în Buletinul Societăţii Regale de Geografie, tom L.
Štefanko, Ondrej (2004) – Despre slovacii din România, Nădlac, Ed. Societăţii Culturale şi Ştiinţifice “Ivan Krasko”
Ţiucra-Pribeagul, Petre (1936) - Pietre rămase. Contribuţii la monografia judeţului Arad, Bucureşti, Imprimeria CFR
***: Atlasul culturii populare a slovacilor din România (Benža, Mojdar; Štefanko, Ondrej - redactori), Nădlac, Editura
Societăţii Culturale şi Ştiinţifice „Ivan Krasko”, 1998

Abstract: The paper presents historical and demographic data about the most important Slovak settlement in
Romania: Nădlac. We analyse the long process of identity building and rebuilding through the migration that took
place since 1803 until today. This process is based on negative stereotypes, negotiation, and new solutions to impose
the identity marks and symbolic values. The paper is based on recent field-research (2009 – 2011) and also on
historical and ethographical studies elaborated by insiders of the community (Slovak researchers from Nădlac).

Key-words: Slovaks, history, identity, borders, negotiation