ACADEMIA DE POLITIE

AUTONOMII LOCALE
Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spaţiu întins, din Peninsula Balcanică
până în nordul arcului carpatic. Organizate sub forma unor obşti săteşti (sec. VII-IX) apoi uniuni de obşti
(numite „romanii populare” sau „democraţii ţărăneşti” de către Nicolae Iorga), aceste autonomii rurale s-au
născut din unirea mai multor sate, fiind conduse de cnezi, juzi, jupani, investiţi de comunitate cu funcţii social-
politice (administrative, judecătoreşti).
Nicolae Iorga era de părere că „Satul a devenit, pentru mult timp forma firească de organizare a
strămoşilor noştri”. Locuitorii acestor ţări (terrae) sunt menţionaţi în izvoarele armene, bizantine, ruse şi
maghiare cu numele de vlahi, volohi, valahi, blachi în timp ce în vorbirea proprie ei îşi spun români şi armâni.
Ţările depindeau de un centru de putere, fie direct, fie prin intermediul unei căpetenii militare, voievod
(termen slav) sau duce (dux – termen latin).
În primul mileniu al erei creștine, istoria românilor a evoluat între Imperiul Noii Rome (Bizantin) și
populațiile migratoare. În Europa, în a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de-al doilea, s-au
constituit statele medievale. Centrul şi răsăritul Europei au fost nevoite să facă față ultimelor invazii ce se
prelungesc până în secolul XIII. Marile puteri din zonă, Imp. Bizantin, Ungaria (după anul 1000) şi Polonia, îşi
împart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună stăpânirea propriu-zisă asupra spaţiului românesc.
Vreme de câteva secole, după retragerea aureliană, sursele istorice nu au pomenit în spaţiul carpato-
dunărean decât diferite populații migratoare, întrucât acestea erau singurele care aveau o organizare politică
şi mai ales militară, pe care documentele o găseau demnă de consemnat (naţiunea în sens etnic nu apare mai
devreme de sec. XIX).
În spaţiul românesc evoluţia internă a societăţii româneşti a condus spre constituirea statului. Acest
proces a fost favorizat de: Factorii interni (creşterea demografică, dezvoltarea economiei, începutul procesului
de feudalizare) și de Factori externi (prezenţa cumanilor şi a tătarilor a împiedicat extinderea stăpânirii
Regatului Ungariei peste Carpaţi; stingerea dinastiei arpadiene în 1301 şi luptele pentru ocuparea tronului).

TRANSILVANIA
Transilvania s-a constituit ca voievodat autonom în urma cuceririi treptate a spaţiului de către coroana
maghiară (sec. XI-XIII). În contextul în care ungurii așezați în Pannonia din sec. al IX-lea manifestă interes
pentru teritoriul Transilvaniei, izvoarele istorice menţionează existenţa unor formaţiuni politice în aceste zone:

32
 ACADEMIA DE POLITIE

 Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea menţionează existenţa la
sf. sec. IX a voievodatelor lui Salanus, Menumorut în Crişana cu centrul la Biharea, lui Glad în
Banat cu centrul la Cuvin şi lui Gelu, în sud-vestul Transilvaniei cu centrul posibil la Dăbâca.
Gelu este singurul dintre aceşti conducători locali numit de Anonymus blach, adică român, în
condiţiile în care populaţia nu era omogenă.

Anonymus a relatat despre interesul manifestat de ducele Arpad faţă de aceste teritorii extrem de bogate. În
urma confruntărilor militare cu maghiarii, formaţiunile sunt anihilate în sec. X. Voievodatul lui Gelu este
cucerit de Tuhutum (tatăl lui Horca) care preia conducerea ţării pentru el şi urmaşii săi.
Realitatea personajelor și întâmplărilor pomenite de Anonymus a început să fie contestată de unii
istorici maghiari și austrieci începând din sec . XVIII-XIX, în contextul în care românii cereau drepturi politice și
naționale. Chiar dacă există o doză de fabulație în povestea notarului anonim, este dincolo de îndoială faptul
că în perioada în care a scris Anonymus exista conștiința unei anteriorități a românilor în Transilvania și a unor
formațiuni politice în stare să opună rezistență ungurilor.

 Viaţa (Legenda) Sfântului Gerard relatează despre formaţiunile din Transilvania şi Banat
existente la începutul sec. al XI-lea. În centrul Transilvaniei este atestat voievodatul lui Gyula
cu centrul la Alba Iulia (Bălgrad) care refuză creştinarea în rit catolic, este atacat, învins de către
regele Ştefan cel Sfânt iar ţara sa ocupată (1003). În Banat, cu centrul la Morisena (unde se afla
şi o mânăstire ordotoxă), se afla voievodatul lui Ahtum. Deoarece acesta refuză să recunoască
suzeranitatea maghiară şi percepe vamă pe sarea ce trecea prin teritoriul său spre Ungaria este
ucis (de către Sunad) şi teritoriul ocupat.
 Cronica lui Nestor din secolul al XII-lea aminteşte de faptul că la trecerea prin Carpaţii
Păduroşi, spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe români şi slavi.

Etapa cuceririi efective şi sistematice a Transilvaniei de către maghiari are loc după 1050 şi durează până la
începutul sec. al XIII-lea. În opinia lui K. Horedt au existat 5 etape principale de extindere a expansiunii
regatului Ungariei spre Transilvania:

1. În jurul anului 900 maghiarii ajung până la Someşul Mic;

2. În jurul anului 1000 e ocupată valea Mureşului;
3. În jurul anului 1100 se atinge valea Târnavei Mari;

33
 ACADEMIA DE POLITIE

4. În jurul anului 1150 se atinge linia Oltului;

5. În jurul anului 1200 maghiarii ajung la Carpaţii Orientali şi Meridionali.

Mijloacele folosite de către maghiari au fost complexe:

 MILITARE prin campanii, cucerirea cetăţilor de margine.

 POLITICE prin încercarea de înlocuire a formelor autohtone de organizare politică (voievodatul)
cu forme specifice feudalismului apusean (principatul). Izvoarele istorice îl menţionează la 1111
pe Mercurius Princeps iar în 1176 este amintit Leustachius Voievod. Este posibil ca acest
voievod sa fie aceeaşi persoană cu Leustachius, comite de Dăbâca atestat în 1164. Primul
voievod propriu-zis numit întotdeauna de rege apare documentar în 1199. Voievodul avea
atribuţii administrative, juridice şi militare, dispunea de o cancelarie proprie și era secondat de
un vicevoievod.

În perioada de criză a regalităţii maghiare (sec. XIII-XIV) voievozii Transilvaniei Roland Borşa (1282, 1284-1285,
1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315/1319) îşi asumă prerogativele politice regale dar încercarea lor
eşuează. Primul, în numele unui „regnum Transilvanum”, autonom faţă de Regatul maghiar convoacă la Deva,
în 1288, prima Adunare Obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili din cele 7 comitate, clerul
superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. O altă congregația a avut loc în anul 1291. Ultima
participare a elitei politice a românilor la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355.
Angevinii au readus Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

 ADMINISTRATIVE prin organizarea comitatelor subordonate regalităţii maghiare. Primul

comitat creat a fost cel de la BIHOR (1111), apoi au urmat CRASNA, CLUJ, ALBA, TIMIŞ, SATU
MARE, ARAD.
 RELIGIOASE prin încercarea de impunere a catolicismului. La începutul sec. XI Ştefan
desfiinţează episcopia ortodoxă situată la Alba Iulia iar în 1111 documentele amintesc pe
Simion un „episcopus Ultrasilvanus” catolic cu reşedinţa la Bălgrad (Alba Iulia).

Comitatul a fost instalat peste vechile autonomii româneşti, în timp ce episcopatul catolic a încadrat sub
raport ecleziastic teritoriile cucerite. Expansiunea maghiară a fost însoţită de o adevărată cruciadă, regii
maghiari având în papalitate un sprijin real în extinderea catolicismului spre răsărit (ei au avut calitatea de regi
apostolici).
34
 ACADEMIA DE POLITIE

 ETNICE prin colonizarea unor populaţii în perioada sec. XII-XIII având ca scop apărarea
graniţelor şi stimularea vieţii economice.

Impunerea stăpânirii ungare s-a făcut cu concursul saşilor şi secuilor, colonizaţi de regii Ungariei,
începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, pe baza unor largi privilegii.
Secuii, de origine turcică, au servit drept avangardă şi au fost aşezaţi în Bihor, apoi în Zona Târnavelor
și în S-E Transilvaniei. În schimbul privilegilor aveau obligaţii militare.
Saşii au venit în Transilvania în mai multe valuri datorită transformărilor social-economice din lumea
germană. Au jucat în primul rând un rol economic, privilegiile lor fiind recunoscute în Bula de Aur a saşilor
(Andreanum) emisă în 1224 de regele Andrei al II-lea. Cu acest prilej este menţionată dania „pădurii
românilor şi pecenegilor”, localizată probabil la sud de Sibiu sau la sudul Ţării Făgăraşului. Saşii sunt principalii
autori ai civilizaţiei urbane, nu numai în Transilvania ci şi în Ungaria (aşezaţi în zonele în care aveau să
întemeieze oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Bistriţa etc.)
Cavalerii teutoni sunt instalaţi în anul 1211 de către regele Andrei al II-lea în Ţara Bârsei pentru
stăvilirea invaziei cumanilor (să apere frontierele răsăritene), crearea premiselor expansiunii maghiare în
ţinuturile extracarpatice și să să facă prozeletism catolic în rândurile populației românești sau turanice. Sunt
izgoniţi în 1225 pentru că au încălcat înţelegerile stabilite.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structura instituţiilor regalităţii maghiare, în
regiunile mărginaşe supravieţuiesc autonomiile româneşti: Ţara Bârsei (terra Borza; consemnată ca ţară
românească în 1222), Ţara Făgăraşului (consemnată ca terra Blachorum în 1222), Ţara Haţegului (terra
Harszok, consemnată în 1247), Ţara Maramureşului (în 1299), Ţara Loviştei, cu importante funcţii de apărare
a graniţelor. De autonomie au beneficiat o vreme și locuitorii din districtele românești ca Țara Zaarandului sau
Banat. În secolele XIV-XV, „țările” vor fi organizate sub forma unor districte românești conduse de demnitari
numiți de coroană. În 1300, Maramureșul este numit terra, iar în 1326 districtus.
Cu toate acestea, voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat autonomia în cadrul Regatului Ungariei.
Particularităţile specifice (voievodatul ca formă de organizare politico-administrativă pentru întreaga ţară,
voievodatele locale, cnezatele, districtele, scaunele saşilor şi secuilor), vor imprima Transilvaniei o dezvoltare
deosebită de restul regatului ungar, ceea ce explică de ce Transilvania nu s-a contopit niciodata deplin cu
Regatul Ungariei. Transilvania era singura regiune din regatul Ungariei care purta denumirea de voievodat, iar
deţinătorii acestei funcţii erau singurii care aveau un titlu identic cu cel al conducătorilor Ţarii Româneşti şi
Moldovei, dar modificat ca şi semnificaţie.
35
 ACADEMIA DE POLITIE

Conducerea Transilvaniei se baza pe colaborarea „stărilor” sau „națiunilor” privilegiate: nobilimea (în
special maghiară), patriciatul (orășenii bogați – în special sași) și fruntașii secuilor. Fruntașii românilor au făcut
inițial parte dintre stările privilegiate , dar, din sec. XIV, ei sunt excluși treptat din rândul acestora.
În lunile aprilie-octombrie 1366, Ludovic de Anjou zăboveşte în Transilvania pentru a rezolva situaţia
raporturilor coroanei cu românii. Dispoziţiile adoptate atunci au în vedere ca: stăpânirea pământurilor să se
facă pe un act emis de rege şi nu pe „ius valachicum”, iar în plus, Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea
de nobil de apartenenţa la religia catolică, românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică. Aceste
reglementări au avut drept consecință o creștere semnificativă în importanță a adunărilor cneziale.
Măsura a fost desăvârșită în 1437, când s-a constituit „Unio Trium Nationum”, o înțelegere între cele
trei națiuni privilegiate (nobilimea maghiară, sașii și secuii).

ŢARA ROMÂNEASCĂ
După cucerirea Transilvaniei, regalitatea maghiară a manifestat un interes sporit pentru teritoriile de la
sud şi est de Carpaţi. Astfel, în 1234, o bulă papală dată de papa Grigore al IX-lea către viitorul rege Bela al IV-
lea, menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă, ceea ce implică şi o organizare
politică. În 1241 a avut loc marea invazie tătară, care a distrus şi dezorganizat structurile autohtone, în pofida
unor încercări de rezistenţă locale (tătarii se confruntă cu aşa-numit Mişelau, probabil Seneslau, care apare
mai tâziu în documente). Efecte ...
Valoroase informaţii despre formaţiunile politice de la sud de Carpaţi ne sunt oferite de izvorul istoric
„Diploma cavalerilor ioaniţi” emisă în 1247 de către regele Bela al IV-lea. Sunt atestate Ţara Severinului
(Banatul de Severin; organizat ca marcă de apărare de către regele maghiar Andrei al II-lea; aici sunt aşezaţi
cavalerii ioaniţi), voievodatele lui Seneslau (în nord-vestul Munteniei) şi Litovoi (în Ţara Haţegului şi nordul
Olteniei), cnezatele lui Farcaş și Ioan (între Jiu şi Olt).
Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, celelalte formaţiuni se aflau sub suzeranitatea regelui Ungariei
exercitată prin intermediul banului de Severin. Diploma oferă informaţii şi asupra stratificării sociale,
consemnând diferenţele dintre ţărani şi mai-marii pământurilor (rustici, în opoziţie cu majores terrae,
sugerează deja existenţa unor categorii privilegiate).
De asemenea, aceste formaţiuni statale, aflate sub autoritatea, măcar nominală, a regelui maghiar,
aveau propriile forţe militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a da ajutor armat ioaniţilor. Diploma

36
 ACADEMIA DE POLITIE

ioaniților indică și un anumit statut politico-juridic al acestor formațiuni prin cele două termene folosite:
„cnezat” și „voievodat”.
În deceniul VIII al sec. XIII (1277), voievodul Litovoi (cel de la 1247 sau un urmaş cu acelaşi nume)
încearcă să înlăture suzeranitatea maghiară dar încercarea eşuează. El îşi pierde viaţa iar fratele său, Bărbat
este capturat şi se răscumpără cu “cu o sumă nu mică de bani ”, ceea ce sugerează forţa economică pe care o
avea formaţiunea politică olteană.
Unificarea formaţiunilor politice sub o autoritate centrală este realizată de către Basarab I (?1310-
1352). Titlul de „mare voievod”, confirmat de către izvoarele istorice, exprimă recunoașterea întâietății puterii
sale de către ceilalți voievozi din cuprinsul țării. Într-un document din 1324, Basarab este numit de către
regalitatea maghiară „voievodul nostru transalpin”. El este menţionat ca vasal al regelui Ungariei pentru
Banatul de Severin. Regele maghiar îi recunoaşte lui Basarab stăpânirea asupra unei ţări sud-carpatice (Terra
Transalpina). În acordul din 1324, Carol Robert recunoștea unitatea Țării Românești sub conducerea lui
Basarab și teritoriile sale, în schimbul recunoașterii suzeranității regelui și încadrării țării în aria spiritualității
catolice. Stăpânirea asupra Banatului de Severin a fost şi cauza declanşării unui conflict între Basarab I şi regele
Ungariei, Carol Robert de Anjou. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab s-a oferit să restituie regelui
Banatul Severinului şi să-i plătească 7.000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg aur.
Carol Robert refuză oferta, armata maghiară aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-
o trecătoare nelocalizată cu exactitate, dar intrată în istorie sub numele de Posada (9-12 nov 1330), pe care i l-
a dat N. Iorga, românii îi surprind şi îi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Bătălia descrisă în
izvorul istoric Cronica pictată de la Viena a semnificat independenţa ţării.
Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesității de a duce lupta comună pentru
eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucerește sudul Moldovei actuale, ceea
ce explică numele de Basarabia extins apoi asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.
Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, îşi ia titlul de „singur stăpânitor” (samodîrjeţ, domn
autocrat) în 1359 şi întemeiază prima mitropolie a Ungro-Vlahiei la Curtea de Argeş. Erau măsuri care
respingeau, în acelaşi timp, şi pretenţiile politice ale Ungariei, şi încercările de catolicizare.
După noi confruntări, Vladislav Vlaicu (1364-1377) se recunoaşte vasal al regelui Ungariei, de la care
primeşte ca feude Severinul şi Făgăraşul, inaugurând o îndelungată tradiție de stăpânire munteană asupra
acestor regiuni. În anul 1369 are loc prima ciocnire armată dintre români şi otomani. Domnitorul creează

37
 ACADEMIA DE POLITIE

cancelaria domnească, bate primii bani de argint şi întemeiază a doua mitropolie a Ţării Româneşti la Severin,
în anul 1370.
În legătură cu întemeierea Ţării Româneşti tradiţia istorică atribuie această acţiune voievodului din
Făgăraş, Radu Negru Vodă care „a descălecat” la Câmpulung şi la Argeş în 1290 în contextul în care regalitatea
maghiară (regele Andrei al III-lea) încerca să îşi impună autoritatea în Transilvania, desfiinţând autonomia
Ţării Făgăraşului în 1291. Teoria descălecatului nu este susţinută însă de izvoarele istorice. Cert este că oraşul
Câmpulung poartă şi el amprenta elementului transilvan, prin coloniştii saşi care îl locuiesc, şi devine prima
capitală a Ţării Româneşti şi necropolă domnească. Realitatea unui descălecat de la nord de Carpaţi pare a fi
sugerată chiar de numele lui Basarab, de origine cumană, consemnat în documente în Ţara Haţegului.
MOLDOVA
Din secolul XIII, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor, care îşi stabiliseră un centru politic
la gurile Dunării. Pe aici trecea şi importantul drum comercial care lega zone din Europa centrală (Polonia) cu
Marea Neagră, ceea ce a favorizat în mare măsură unificarea economică a acestui spaţiu. La nord de Moldova,
în teritoriile revendicate de Cnezatul halician, letopiseţele ruseşti semnalează în sec. al XIII-lea pe cnezii
bolohoveni. Poziţiile Hoardei de Aur în sud-estul Moldovei au fost susţinute până în preajma anului 1370.
Evoluţia spre cristalizarea unor formaţiuni politice în această zonă este ilustrată de un document din
1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre „puternicii acelor locuri” care confiscaseră bunurile
episcopiei Cumaniei.
Izvoarele istorice menţionează o serie de formaţiuni politice la est de Carpaţi cu numele de codrii
(Herţei, Cosminului, Orheiului, Lăpuşnei, ultimul situat între Prut şi Nistru), câmpuri (lui Dragoş, lui Vlad),
ocoale (Câmpulung, Vrancea), cobâle (în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacau, Vaslui). Geografia armeană a lui
Moise Chorenati menţionează în secolul al IX-lea „Ţara Balak”, fără a o localiza geografic, iar o veche cronică
turcească menţionează o ţară „Uluk Ili” la est de Carpaţi, unde tradiţia istorică localizează Ţara Sipeniţiului în
jurul anului 1000, confirmată şi de descoperirile arheologice.
În cazul Moldovei „teoria descălecatului” poate fi demonstrată cu ajutorul izvoarelor istorice.
Cu ocazia expediţiilor maghiare antitătăreşti (1345-1354) este organizată în nordul Moldovei o marcă
de apărare condusă de Dragoş (1347), cneaz român din Maramureş. Moldova Mică cu capitala la Baia s-a aflat
sub suzeranitatea maghiară şi sub urmaşii lui Dragoş, Saş şi Balc.
În anul 1359 Bogdan din Cuhea, voievod al Maramureşului intră în conflict cu regalitatea maghiară care
încerca să lichideze autonomiile româneşti. El se revoltă, trece în Moldova şi cu ajutorul boierimii moldovene îl

38
 ACADEMIA DE POLITIE

înlătură pe Balc. Sunt puse bazele unui stat independent în 1364-1365 (evenimente descrise în izvorul istoric
numit Cronica lui Ioan de Târnave sau cronica domniei lui Ludovic I).
Laţcu (1369-1375) a continuat politica de independentă a statului, intrând în legătură directă cu
papalitatea, care îi recunoştea titlul de duce al Moldovei, ţară despre care actul papal afirma că era o parte a
naţiunii române.
Petru Muşat (1375-1391) se orientează în politica externă spre Polonia pentru a face faţă presiunilor
Ungariei. El depune în 1387 jurământ de vasalitate la Lvov regelui Poloniei, Vladislav Jagello, inaugurând
principala direcţie de politică externă a Moldovei pentru viitoarea perioadă. Sunt bătute primele monede şi
este înfiinţată prima mitropolie a Moldovei cu sediul la Suceava.
Roman I (1391-1394) unifică teritoriile dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Mare, realizând Moldova Mare.
El s-a intitulat „domn de la munte până la mare”.

DOBROGEA
Bizantinii sub conducerea lui Ioan Tzimiskes, au ocupat şi teritoriul dintre Dunăre şi mare. Între 971-
1204 bizantinii organizează thema Paristrion.
În sec. X-XIII izvoarele istorice menţionează formaţiuni politice locale:

 Din 943 este datată inscripţia de la Mircea Vodă care aminteşte pe jupan Dimitrie;
 Din sec. X este datată inscripţia din complexul Basarabi-Murfatlar care aminteşte pe un
conducător numit jupan Gheorghe;

Chiar dacă nu știm nimic despre etnia celor doi jupani, este probabil că formațiunile politice pe care le
conduceau îi includeau și pe români.

 În sec. XI, în condițiile apariției unor noi valuri de migratori, precum pecenegii, uzii şi cumanii
(care au invadat timp de trei secole acest teritoriu), Ana Comnena, în izvorul istoric „Alexiada”,
menţionează trei formaţiuni politice locale conduse de Tatos, Sestlav si Satza, de origine
probabil pecenegă;
 În sec. al XIII-lea, teritoriul dintre Dunăre şi mare intră în stăpânirea Asăneştilor şi apoi a conducătorilor
celui de-al doilea ţarat bulgar.

39
 ACADEMIA DE POLITIE

 În 1230 este atestată Ţara Cavarnei/Cărvunei (între Mangalia şi Varna), cu centrul la Caliacra,
ce va deveni nucleul unui stat independent din sec. al XIV-lea condus de Balica (1346-1354).
 Ulterior Dobrotici (1354-1386) unifică teritoriul Dobrogei şi participă la războiul civil din
Imperiul Bizantin. El primeşte titlul de „strateg” apoi titlul de „despot” (1357), care era acordat
rudelor sau aliaţilor Imperiului (fiind plasat astfel, cel puţin formal, în cadrul ierarhiei imperiale).

Ivanco (1386-1388) bate monedă proprie; este atacat de către turci iar în anul 1388 Mircea anexează acest
teritoriu la Ţara Românească. Dobrogea avea să rămână în componenţa statului muntean până în 1417 sau
1420 , când este cucerită de turci (Dobrogea va rămâne sub stăpânire otomană până la 1878).

VLAHII DE LA SUD DE DUNĂRE

În anul 1066 se răscoală vlahii din Tesalia.

Primul stat creat de către romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică. În 1185,
vlahii din Balcani, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, s-au răsculat împotriva Imp. Bizantin condus de Isac al
II-lea Anghelos. Ei au fost sprijiniţi de către vlahii din nordul Dunării, alături de cumani. Romanitatea
conducătorilor noii formaţiuni politice de la sud de Dunăre este consemnată clar în corespondenţa lui Ioniţă
Coloian (fratele mai mic al lui Petru şi Asan) cu papa Inocenţiu al III-lea, de la care încerca să obţină
recunoaşterea titlui de ţar.
Victoria vlahilor a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar (numit în istoriografie „al doilea ţarat
bulgar” – stat care a recunoscut, în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207), autoritatea spirituală a Romei în
schimbul titlului dat de papa Inocenţiu al III-lea de „rege al vlahilor şi bulgarilor”.
Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu
Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind legătura cu Patriarhia bizantină. Elementul bulgar
devine preponderent, iar cel vlah se estompează.

Cumanii au fost un popor asiatic mongol, aflat în sec. IX între fluviile Ural şi Volga, de unde a înaintat treptat
până în teritoriul cuprins între fluviul Don şi Carpaţi; au stăpânit aceste teritorii, sub numele de „cumania”
până după mijl. sec. XIII.
Fief – în dreptul feudal, domeniu deţinut de un vasal care recunoaşte suzeranitatea seniorului care i-l
încredinţase în schimbul unei slujbe (sfat şi ajutor militar).
Surse epigrafice – surse reprezentate de inscripţii pe materiale dure (piatră, ceramică, metal).
40
 ACADEMIA DE POLITIE

Cavalerii Ioaniți – ordin călugăresc militar al Sfântului Ioan de Ierusalim, întemeiat în sec. XI pentru a oferi
asistență pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte.
Cavalerii teutoni – ordin religios și militar creat de cruciații germani în 1198, cu recrutare din rândul nobilimii
germane; atinge apogeul în sec. XIV; decade datorită Reformei în sec. XVI și este suprimat de Napoleon
Bonaparte în 1809.
Marcă – provincie de graniță cu rol militar în cadrul regatelor occidentale.
Turanic (populație) – populații turcice din Asia Centrală.
În cronicile maghiare medievale se spune că, în urma așezării secuilor în regiunile răsăritene ale Transilvaniei,
aceștia ar fi preluat scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul însemnărilor pe răboj)
Biserica catolică s-a organizat ca o instituție suprastatală; Papa se considera superior suveranilor laici.
Conflictul dintre biserică și puterea laică este cunoscut sub numele de lupta pentru învestitură.
În opinia istoricului Ioan Bogdan, instituția cnezatului este continuarea vechii judecii de origine latină. Astfel
termenul de cneaz a dublat și a înlocuit termenul latin de iudex.
Creștinarea ungurilor are loc în anul 1000 în timpul regelui Ștefan cel Sfânt.
TRANSILVANIA
După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi prăbuşirea regatului ungar în
1541 (partea răsăriteană e transformată în paşalâc), Transilvania se organizează sub forma unui principat
autonom sub suzeranitate otomană. Instituţia voievodului dispare, iar congregaţiile nobiliare se transformă în
adunare a privilegiaţilor (Dieta), care avea între atribuţii alegerea principelui. Acest drept a fost legiferat de
către Dieta întrunită la Cluj în anul 1543.
Dieta se întrunea anual, sau chiar de mai multe ori într-un an, fiind un factor de coguvernare alături de
principe. Rolul ei a scăzut în condiţiile în care principele a căpătat puteri sporite (sec. XVII).
Se menţin autonomiile săseşti şi secuieşti. Românii nu mai făceau parte din 1437 din sistemul naţiunilor
privilegiate. Feudalizarea societăţii ardelene dusese la maghiarizarea (şi catolicizarea) treptată a nobilimii
româneşti, iar ortodoxia a sfârşit prin nerecunoaşterea sa între religiile oficial acceptate în voievodat şi ulterior
în principat. Deși majoritari în Transilvania, românii de religie ortodoxă erau considerați tolerați.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania (recunoscută oficial de Imp. Otoman prin pacea
de la Karlowitz, 1699), la sfârşitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-administrativă a principatului este
în linii mari menţinută. La 4 decembrie 1691, a fost acordată Diploma Leopoldină care a constituit baza
juridică a administraţiei austriece, menţinând uniunea celor trei naţiuni şi statutul religiilor recepte.

41
 ACADEMIA DE POLITIE

Din a doua jumătate a secolului XVIII Transilvania va primi titulatura de Mare Principat. Împăratul
prelua şi titlul de principe, iar conducerea efectivă a Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ale cărei
atribuţii au fost restrânse, ci de „guberniu” (guvern provincial alcătuit din 12 consilieri), condus de un
guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului. Administraţia austriacă
realizează primele măsuri de recenzare a populaţiei de pe teritoriul Transilvaniei, fapt ce va arăta o majoritate
românească.
Din punct de vedere religios, secolul al XVIII-lea aduce un element nou, şi anume Unirea cu Roma,
acceptată de o parte a românilor transilvăneni în schimbul promisiunilor de a li se conferi drepturi similare cu
ale celorlalte naţiuni. Promisiunile din Diploma leopoldină (1701), care îi număra pe uniţi între privilegiaţi,
indiferent de statutul lor social (inclusiv ţăranii), nu au fost niciodată onorate.
În 1784 s-a desfăşurat răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan.
În Transilvania, Maria Tereza a restaurat din raţiuni de stat, prin edictul din 1759, ortodoxia pentru a
salva unirea religioasă. Prin politica şcolară, în special prin Ratio Educationis (1777), paralel cu sporirea reţelei
şcolare şi instrucţia preoţimii, s-a format o elită intelectuală instruită în universităţi catolice la Roma şi Viena.
Reformele au fost continuate de către Iosif al II-lea, care prin Edictul de toleranţă (1781) asigura
liberul exerciţiu religiilor necatolice, fără ca să prejudicieze primatul catolicismului.
În absenţa unei nobilimi naţionale în Transilvania, conducerea luptei românilor pentru drepturi politice
a fost asumată în secolul al XVIII-lea de către cler. Episcopul greco-catolic Inochentie Micu a cerut în memoriul
său, Supplex Libellus (1744), înaintat Curţii de la Viena, declararea naţiunii române ca a patra naţiune receptă,
reprezentarea ei în sistemul de Stări, în instituţiile provinciale, la nivelul celorlalte naţiuni.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, elita românească din Transilvania a elaborat Supplex Libellus
Valachorum (1791), semnat de personalităţi marcante: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan
Piuariu Molnar, Iosif Meheşi, Budai Deleanu, Ioan Para. Memoriul sintetiza principalele cereri ale românilor:
ştergerea denumirii odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi, şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor
drepturilor civile şi „regnicolore”, reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii.

42