Statele medievale românești[modificare 

| modificare sursă]
Articole principale: Evul Mediu timpuriu în România și Statele medievale românești.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii.

Organizarea țărilor române în 1711.

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de
invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul
VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului
IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie
a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni
prestatale românești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate în lucrarea Gesta
Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de nicio
altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți
istorice este incertă[16].Totuși, istoricul și academicianul I. A. Pop si savantul E. Sayous admit că
voievodatului românesc al lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula
(Geula sau Gyla)[17][18] Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia,
condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină
din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu[19] Episcopia a fost creată
pentru mulțimea de credincioși români și slavi din zonă[20]Intr-o cronică germană, Iuliu era
considerat rege:
„Stephen rex Ungaricus super avunculum suum regem Iulum cum exercitum venit”

—Annales Hildesheimenses -text în limba latină[21]

La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele
Ungariei[22] Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile
Pârvan, George Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele întemeieri statale
românești au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și
Asan (anul 1186), precum și ținuturile aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia,
Fotida, Pelasgiotida, Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia)
[23]
, în timp ce în nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, în cadrul regatului
Maghiar timpuriu, a unor formații politice autonome, anume banatele croate, sârbești sau
românești, cele din urmă fiind cele de la Timișoara și de
la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom, vasal
al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ca formații urmașe ale unor
cnezate mai mici: Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.
În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și doar toponimia și numele de persoane pot
aduce informații despre originea populațiilor, care par de la bun început amestecate, alături
de români (pe atunci denumiți „vlahi” de alte popoare) trăind și slavi (pe atunci denumiți
„șchei”), pecenegi, cumani și maghiari.
În zona Moldovei, au existat formațiunile prestatale ale Bolohoveniilor (probabil româno-slave) și
ale brodnicilor. Temporar s-au evidențiat Uzii, Ceangăii și Iașii. În a doua jumătate a secolului al
XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui și germani, evocați în izvoare sub
denumirea de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai
multe cnezate în Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara
Românească (Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas,
Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse
Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și de Dobrotici și
Balcu în Dobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite
origini, familia Basarab de exemplu, fiind, după aceiași istorici [24], de origine cumană, în timp ce
voievozii ardeleni erau preponderent maghiari.
Încă din secolul al XIV-lea, țările române au fost în contact cu occidentul, de exemplu prin
coloniile genoveze menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de
apus: Caladda, Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio[25].
În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării
Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar românească sau românizată, dar
a căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia
constituite, aceste principate românești se confruntă cu Imperiul Otoman, care a
cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din
Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas
autonome, dar sub suzeranitate otomană.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului habsburgic Rudolf al
II-lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Acest episod istoric a fost adesea descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de
unire a țărilor române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu s-a
preocupat decât de interesele nobilimii) a acționat excluziv din motivele politice ale vremii, și nu
există nicio dovadă că ar fi avut vreun motiv de conștiință națională (care în acea vreme exista
doar la câțiva cărturari, poporul știind bine ce limbă „rumânească" vorbea, dar neavând ideia
unirii într-un singur stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe
tronul Transilvaniei au pus capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a fost asasinat
din ordinele generalului italian Gheorghe Basta.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale Imperiului Austriac
(Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră peste 150 de ani Ungaria în pașalâc
turcesc. Tot atunci apare în Transilvania biserica greco-catolică care a dus, în secolul al XVIII-
lea, o luptă politică pentru recunoașterea de către Austrieci a drepturilor românilor ardeleni și
pentru desființarea orânduirii nedrepte numită Unio Trium Nationum. În 1718 o importantă parte
a Țării Românești, anume Oltenia, a fost încorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată Țării
Românești în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit
atunci Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval a fost ocupată mai târziu,
în 1812 de Rusia, și numită atunci Basarabia (înainte de 1812, numele de Basarabia desemna
numai regiunea numită de Turci „Bugeac").