AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL

ROMÂNESC (sec. IX - XVIII)

I. Context istoric
Între secolele IX-XIII au avut loc evenimente importante în centrul și sud-estul Europei, care au contribuit
la constituirea formațiunilor statale românești. În această perioadă (sec. IX-XIII) slăbește dominația slavilor
la nordul și sudul Dunării, iar românii din zona carpato-dunăreană și Peninsula Balcanică sunt semnalați ca
entitiate etnică (popor), dar și în cadrul organizațiilor lor autonome (structuri politrice, militare și
eclaziastice) . În secolul al IX-lea se formează statele slave ale cehilor, polonilor, sârbilor, şi croaţilor, în
secolul al X-lea se constituie statul kievean. Se desfășoară în continuare fenomenul migrațiilor, ultimele
invazii prelungindu-se în centrul și răsăritul Europei până în secolul al XIII-lea. În 896 are loc instalarea
ungurilor, popor asiatic, în Câmpia Pannonică, în secolul al XI-lea (după anul 1000) apare statul maghiar sub
conducerea regelui Ștefan. După anul 1000 au loc atacurile altor migratori, precum pecenegii, uzii și
cumanii, timp de trei secole. Cumanii au avut un rol important prin colaborarea cu românii de la nord și sud
de Dunăre. Popor asiatic mongol, aflat în sec. IX între Ural și Volga, ei au cucerit un mare teritoriu între
fluviul Don și Carpați, cunoscut cu numele de Cumania până în a doua jumătate a sec.al XIII-lea.
La sudul Dunării se menţine o mare putere, Imperiul Bizantin, care îşi va exercita, cu întreruperi,
controlul la nord de Dunăre - ofensivele victorioase ale împăraţilor Ioan Tzimiskes (969 - 976) şi Vasile al
II-lea (976 - 1025) împotriva primului ţarat bulgar (Ioan Tzimiskes în 971 cucereşte o parte a primului ţarat
bulgar, distrus definitiv în 1018 de Vasile al II-lea).
În sec. al XIII-lea (1241) are loc marea invazie mongolă, care atacă Rusia, Polonia Ungaria și spațiul
românesc. După retragere, o parte a lor întemeiază la nordul Mării Negre un stat numit Hoarda de Aur, cu
capitala pe Volga și care care se întindea din estul Europei și Dunăre în Asia Centrală și Munții Urali, a
dominat o perioadă teritoriile extracarpatice.
În secolul al XI-lea sunt atestaţi în izvoarele istorice, din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul
Carpaţilor, românii, populaţie romanică, organizaţi în formaţiuni politice prestatale: autonomii locale,
având diferite denumiri: jupanate, cnezate, voievodate, ţări, codri, câmpuri etc. Aceste formaţiuni
prestatale româneşti s-au menţinut până mai târziu, în secolul al XIII-lea, fiind localizate, de regulă, în zone
ferite din calea popoarelor migratoare. Mai erau denumite în sursele externe Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia
de Jos, Terra Blachorum.
Asaltate şi în pericol de a fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfârşitul secolului XII şi de ungurii instalaţi
în Pannonia încă de la începuturile expansiunii lor spre răsărit, autonomiile româneşti au evoluat spre
formula statului independent.

II. Forme incipiente de autonomii româneşti

După retragerea aureliană, etnogeneza a continuat, dar populaţia romanizată s-a retras în zonele rurale,
ferite din calea migratorilor, abandonând oraşele. La sfârșitul mileniului I, autohtonii trăiau în cadrul unor
structuri teritoriale de diferite tipuri. Astfel, au apărut şi s-au dezvoltat în societatea de la nordul Dunării
primele structuri teritoriale tradiţionale: obştile săteşti (cele dintâi forme de comunitate ale românilor,
având organizare social-economică proprie și un teritoriu bine delimitat). Între secolele VII-IX, în
comunităţile săteşti de la nordul Dunării nu se depăşise nivelul obştii teritoriale.
Obştile săteşti aveau o întindere bine stabilită, se aflau în zone protejate din punct de vedere natural sau
greu accesibile (văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor) şi multe erau fortificate.
Principalele ocupaţii ale locuitorilor erau agricultura şi creşterea animalelor. La baza organizării teritoriale
diferențiate a românilor s-au aflat criteriile economic și social-politic.
Obştea era un tip de organizare teritorial-administrativă şi de convieţuire socială. Obştea (sinonimă uneori
cu satul) reprezintă principala formă de habitat (locuire) în Evul Mediu. În cadrul obştii existau două forme
de proprietate: cea comună (a tuturor membrilor comunităţii) şi cea individuală (familială). Conducerea
comunităţii era asigurată de persoane cu autoritate, care purtau numele de cneaz (termen de origine slavă)
sau jude (termen latin). Ei aveau atribuţii administrative (legate de organizarea comunităţii), judiciare
(rezolvarea neînţelegerilor), iar mai apoi politice (de conducere) şi militare (de apărare a teritoriului).
Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe obşti delimitate teritorial, formându-se
uniunile de obşti (numite de Nicolae Iorga „romanii populare”).

1
 Pericolul extern, nevoia de apărare, dezvoltarea economică, stratificarea societăţii (diferenţele de avere)
din interiorul uniunilor de obşti conduc la nevoia de organizarea acestora în structuri mai puternice -
autonomii locale (formaţiuni politice prestatale). Ex.:
1. cnezatul - condus de un cneaz (jude) cu atribuţii predominant juridice
2. voievodatul - condus de un voievod (termen slav) sau duce (termen latin) cu atribuţii predominant
militare. Cnezatele și voievodatele sunt forme de organizare de influență slavă. Ele erau înzestrate cu
organizare politică, militară și ecleziastică.
3. ţările - erau autonomii politice născute prin asocierea mai multor sate, depindeau de un centru de putere
străin, fie direct, fie prin intermediul căpeteniei militare (voievod, duce).
Obştile săteşti sau teritoriale au reprezentat nucleul pentru formarea autonomiilor locale, apoi a statelor
medievale româneşti.

III. Formarea statelor româneşti medievale

A. Formarea statului de la sud de Dunăre
Primul stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică.
În 1066, are loc o mare răscoală a vlahilor în Tesalia condusă de Berivoi, Niculiță şi Slavotă, în urma
căreia vlahii obţin privilegii economice şi militare.
În secolul al XII-lea, vlahii din această zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de către dinastia bizantină
Anghelos (împăratul Isac al II-lea Anghelos). În 1185, vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea
fraţilor Petru şi Asan , fiind sprijiniţi de vlahii din nordul Dunării (românii) şi cumani. Victoria vlahilor a
însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar (statul Asăneştilor) în 1187, cunoscut şi ca al II-lea ţarat
bulgar.
Noul stat a recunoscut în vremea lui Ioniţă cel Frumos - Caloian (1197-1207), fratele lui Petru şi Asan,
autoritatea spirituală a papei în schimbul titlului dat de papa Inocenţiu al III-lea lui Ioniţă cel Frumos de
„rege al vlahilor şi bulgarilor” în 1204 (Ioniţă ar fi vrut ca papa să-i acorde titlul de „ţar”).
Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale şi a rupt legăturile
cu Roma, restabilind legăturile cu Constantinopolul. Treptat, la sud de Dunăre elementul bulgar a devenit
predominant, în timp ce elementul vlah s-a estompat.

B. Formarea voievodatului Transilvaniei

Voievodatul Transilvaniei s-a format în 2 etape:
a) Prima etapă are la bază formaţiunile politice prestatale româneşti (voievodatele) din secolele IX-XI;
b) A doua etapă a constat în cucerirea Transilvaniei de către unguri

Prima etapă - Formaţiunile politice din Transilvania (voievodatele/ducatele)

Din secolul IX, în contextul în care ungurii aşezaţi în Pannonia încep să-şi manifeste interesul pentru
Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice ale populaţiei româneşti la nord de Dunăre.
Astfel, Anonymus, secretarul (notarul) regelui Bela al III-lea, în Cronica sa intitulată „Gesta
Hungarorum” (Despre faptele ungurilor), scrisă probabil în sec. XII / pe la sf. secolul XII (dar care se
referă la evenimente de la sfârşitul secolului IX - începutul secolului X), relatează conflictele care i-au opus
pe ungurii în expansiune spre răsărit unor formaţiuni politice de dincolo de Tisa. Aceste formaţiuni de tipul
voievodatelor erau:
● Voievodatul lui Menumorut, situat în Crişana cu centrul la Biharea;
● Voievodatul lui Gelu, situat în Podişul Transilvaniei cu centrul la Dăbâca;
● Voievodatul lui Glad, situat în Banat cu centrul la Cuvin.
Cele povestite de Anonymus vor fi susţinute de un alt izvor narativ din secolul XII, Cronica lui Nestor
(numită „Povestea anilor care au trecut”) , care preciza că „la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi spre
Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi”.
Anonymus ne relatează că Menunorut a respins cererea solilor conducătorului maghiar Arpad de a ceda
teritorii și își exprima părerea de rău că ducele Salanus (conducătoul bulgarilor din dreapta Tisei) a făcut
acest lucru; „acest teritoriu, grație stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu poate să-l

2
smulgă din mâinile mele”. Despre Gelu și luptele cu maghiarii, Anonymus spune: „Tuhutum, tatăl lui Horca,
un om șiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea țării Ultrasilvaniei unde stăpânea un blac,
anume Gelou și a început să se întrebe dacă n-ar fi posibil să obțină acestă țară pentru sine și urmașii săi ...
locuitorii acestui pământ sunt cei mai sărmani oameni din toată lumea, fiind blachi și slavi, fiindcă nu au
arme, nici arcuri și săgeți și ducele lor Gelu nu are în jurul său ostași buni și are multe de îndurat de la
pecenegi și cumani. Tuhutum s-a pregătit cu ostașii săi și a plecat peste păduri către răsărit contra lui Gelu,
ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând de venirea lui, și-a strâns armata și foarte repede a
pornit călare în calea lui pentru a-l opri la porțile Mezeșului... Și s-au luptat cu înverșunare și fură învinși
ostașii ducelui Gelou și mulți dintre ei uciși, iar mai mulți fură prinși.   Iar despre Glad, cronica lui Nestor
povestește: „Arpad a hotărât să trimită o armată împotriva ducelui Glad, care avea stăpânirea de la râul
Mureș până la fortăreața Horom...în acest război au murit duci ai cumanilor și bulgarilor și însuși ducele
Glad s-a salvat cu retragerea și toată armata lui s-a topit ca ceara...Văzând aceasta, ducele Glad a trimis
soli la ei le-a dat cetatea de bunăvoie”.
Gelu este singurul dintre aceşti conducători numit de Anonymus blach - român („Gelou quidam
Blachus”). În lucrarea „Istorie și mit în conștiința românească”, Lucian Boia consideră că Menumorut, Glad
și Gelu sunt un fel de personaje simbol.
Realităţile descrise de Anonymus vor fi contestate de istoricii maghiar şi austrieci din secolele XVIII-
XIX, în condiţiile în care românii din Transilvania aflaţi sub stăpânirea lor îşi cereau drepturile politice.
Pentru secolul XI, sunt amintite în legenda „Viaţa Sfântului Gerard” alte 2 voievodate în Transilvania:
● Voievodatul lui Ahtum, situat în Banat cu centrul la Morisena; stăpânea fosta ţară a lui Glad;
● Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia); fosta ţară a lui Gelu;

A doua etapă - Cucerirea Transilvaniei de către unguri

Potrivit informaţiilor transmise de Gesta Hungarorum, maghiarii la începutul secolului X au început
cucerirea spaţiului cuprins între Tisa, Crişuri şi Someş, unde s-au lovit de voievodatele conduse de
Menumorut, Glad şi Gelu. Extinderea a continuat în secolul XI şi a căpătat treptat un caracter organizat şi
eficace, în special după creştinarea ungurilor (adică după anul 1000). În anul 1001, regele Ştefan al Ungariei
a fost încoronat de papă drept „rege apostolic”, ceea ce însemna că primise religia catolică. După această
dată, ungurii au trecut treptat la preluarea conducerii directe asupra popoarelor cucerite, la anihilarea
structurilor lor politice și asimilarea etnică și confesională.
În secolele XI-XII se constată o tendință de extindere teritorială și de amplificare a funcțiilor
formațiunilor existente în spațiul românesc, mai ales în spațiul intracarpatic. Este posibil ca acest proces de
maturizare a formațiunilor politice românești să fi fost impulsionat și accelerat de tendințele expansioniste
ale Regatului maghiar.
În anul 1003, regele Ștefan îi înfrânge cu greu pe Gyla (se pare unchiul regelui, acesta refuzase
catolicismul fiind ortodox, este înfrânt şi dus în Ungaria, iar ţara sa „întinsă şi prosperă” este ocupată) şi pe
Ahtum (ortodox și el, duce o politică externă independentă, percepe vamă pentru sarea regală ce cobora pe
Mureş, întemeiază o mănăstire ortodoxă la Morisena, este ucis în luptă). Tot regele Ștefan desființează în
jurul anului 1004 episcopia ortodoxă aflată se pare la Alba Iulia. Sub urmașii lui Ștefan cel Sfânt începe
organizarea Taransilvaniei ca entitate politică vasală regelui Ungariei.
Izvoarele scrise, cele arheologice şi toponimele permit stabilirea următoarelor etape în cucerirea
Transilvaniei:
Conform lui Kurt Horedt (istoric şi arheolog sas) sunt 5 etape: cca. 900: până pe cursul Someşului Mic;
cca. 1000: pe cursul râului Mureş; cca. 1100: pe cursul râului Târnava Mare; cca. 1150: linia râului Olt;
cca. 1200 - linia Carpaţilor.
Cucerirea Transilvaniei s-a definitivat în secolul XIII. Expansiunea maghiară a însoțită de o adevărată
cruciadă, regii maghiari având în papalitate un sprijin real în extinderea catolicismului spre răsărit, ei având
titlul de regi apostolici (catolici). Majoritatea pământurilor românești au fost împărțite nobililor unguri sub
formă de feude (fiefuri, domenii). Pentru aceste pământuri, nobilii erau vasali regelui, suzeranul lor. O parte
din aceste feude, care se bucurau de o importantă autonomie față de regalitatea maghiară se constituiseră pe
locul vechilor formațiuni politice existente înaintea venirii maghiarilor (premaghiare).
Ungurii au folosit două metode pentru a-şi impune dominaţia în Transilvania: cucerirea şi colonizarea.

Colonizarea Transilvaniei

3
 1. Secuii, probabil de origine turcică, au fost instalaţi începând cu sec. XI în Bihor, apoi în zona
Târnavelor şi Subcarpaţii Răsăriteni pentru apărarea trecătorilor Carpaţilor. În schimbul obligaţiilor militare
şi-au păstrat vechea organizare socială, economică, politică şi juridică. În cronicile maghiare medievale se
spune că ar fi preluat de la românii din răsăritul Transilvaniei (Subcarpaţii Răsăriteni) scrierea.
2. Saşii, de origine germanică, s-au instalat în sec. XII-XIII în regiunile Orăştiei, Sibiului, Târnavelor,
sud-estul Transilvaniei, zona Braşov, Sighişoara, Bistriţa. Datorită saşilor, viaţa urbană a cunoscut un
puternic impuls. Saşii au primit numeroase privilegii din partea regelui Andrei al II-lea prin documentul
intitulat „Bula de aur a saşilor” sau „Andreanum” din 1224. În sec. XIII a fost construită cetatea de la
Câlnic (jud. Alba).
3. Cavalerii teutoni. Erau un ordin militar-religios creat în 1198 dintre nobilii germani. Au fost instalaţi
în Ţara Bârsei în anul 1211, având misiunea să oprească invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în
Transilvania, să impună religia catolică românilor și populațiilor turanice (turcice din Asia Centrală) şi
pentru a deschide calea regatului ungar la sud şi răsărit de Carpaţi. Acum se consideră încheiată cucerirea
Transilvaniei. Ca și sașii, erau supuși ai regelui, nu ai voievodului Transilvaniei, însă nu au locuit prea mult
în această zonă. În anul 1225, din cauza pretenţiilor crescânde a acestora (teutonii intră în conflict cu
regalitatea maghiară deoarece doreau să-şi creeze un stat teutonic în Ţara Bârsei) sunt alungaţi de regele
Andrei al II-lea (1205-1235). După plecare s-au stabilit în Prusia, au atins apogeul în sec. al XIV-lea, au
decăzut din cauza Reformei religioase în sec XVI și au fost desființați de Napoleon Bonaparte în 1809.

Organizarea voievodatului Transilvaniei

Ungurii au încercat să impună în Transilvania modele politice, administrativ-teritoriale şi religioase de
inspiraţie apuseană. În plan politic, ungurii au încercat să impună principatul. Izvoare istorice atestă însă un
singur principe „Mercurius princeps Ultrasilvanus” în anul 1111. În cele din urmă, voievodatul s-a păstrat
ca formă de organizare politică. Primul voievod al Transilvaniei atestat documentar a fost Leustachius în
anul 1176 (probabil aceeași persoană cu comitele de Dăbâca, menționat în 1164).
Voievodul Transilvaniei era vasal al regelui Ungariei şi avea atribuţii administrative, militare şi juridice.
Era deci reprezentantul regelui și un înalt dregător (al doilea sau al treilea) în statul maghiar, având autoritate
asupra comitatelor. Era ajutat de un vicevoievod. Au existat şi voievozi care au încercat să-şi întărească
puterea în detrimentul coroanei maghiare, profitând de criza politică din Ungaria: Roland Borşa (1288-
1293) şi Ladislau Kan (1294-1314/1319). Primul a convocat în 1288 prima Adunare Obștească
(Congregațiile generale) cu caracter reprezentativ, din care făceau parte nobilii din comitate, clerul superior,
orășenii și reprezentanții țărănimii libere, inclusiv românii. Cel de-al doilea a făcut din Deva o adevărată
cetate de scaun, unde primea soli ai suveranilor străini. Regii angevini (dinastia de Anjou în Ungaria din
1308) au restabilit situaţia, limitând prerogativele voievozilor transilvăneni.

În plan administrativ-teritorial, începând cu secolul XII, regalitatea maghiară a trecut la impunerea

propriilor instituţii.
Comitatul regal, unitate administrativ-teritorială şi militară a fost instalat pe vechile ţări ale autohtonilor.
În 1111 era constituit primul comitat, Bihorul, urmat de Crasna şi Dăbâca (1164), Cluj, Alba, Timiş (1175),
Aradul, Zarandul şi Târnava în secolul XIII. În comitate se găseau adunări ale nobilimii.
„Ţările” româneşti (structuri social-economice şi politice autonome) au rezistat o vreme în zonele de
margine, aflate în imediata vecinătate a Carpaţilor: Ţara Bârsei (Terra Borza, consemnată în 1222), Ţara
Făgăraşului (Terra Blachorum-1222), Ţara Haţegului (Terra Harszok-1247), Maramureşul (1299), Lăpuşul
etc. În Hațeg exista Cetatea Colț a familiei cneziale Cânde. Acceptate parţial de autorităţile statului maghiar,
au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).
În sec. XIV-XV, „ţările” au fost reorganizate sub forma unor districte româneşti („districtus
valachorum”), conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte.
Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune, unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se aflau un
căpitan şi un jude. Începând cu 1442, funcția de comite al secuilor va fi preluată de voievodul Transilvaniei.
Saşii, la rândul lor, erau organizaţi în 7 scaune (Sibiu, Braşov, Mediaş, Sighişoara, Sebeş, Rupea,
Bistriţa), la care se adăugau 2 districte. Scaunele şi districtele saşilor din Transilvania erau conduse de doi
juzi. Emancipate progresiv de sub autoritatea regală, organizaţiile săseşti s-au contopit într-o „Universitate a
saşilor” a cărei autonomie a fost confirmată la sfârşitul secolului XV-1486.

4
 În plan religios, ungurii au încercat să impună în Transilvania religia catolică (în 1111 este menţionat
primul episcop catolic la Bălgrad/Alba Iulia, Simion Ultrasilvanus), dar românii au opus rezistenţă. În anul
1366, după obținerea independenței Țării Românești și Moldovei, regele Ludovic I de Anjou prin diplomele
sale a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism, românii ortodocși fiind afectați.

Statutul politic al românilor din Transilvania

În Transilvania, statutul politic al românilor s-a degradat continuu, concomitent cu consolidarea
categoriilor privilegiate ale nobilimii maghiare, patriciatului saşilor şi fruntașii secuilor. Aceste categorii erau
numite „stări” sau „națiuni”, deși națiunea (în sens etnic) apare abia în sec. XIX. În 1291, românii sunt
atestaţi ca făcând parte din aceste stări, numite Congregații/Adunări generale (sau Adunarea obştească)
cu atribuţii juridice. Începând cu secolul al XIV-lea însă, românii vor fi excluși treptat din rândurile acestora.
În 1355, prezenţa românilor în aceste adunări este atestată ultima dată. Din 1366, prin diplomele lui Ludovic
I, românii vor fi eliminați din rândurile națiunilor politice, iar confesiunea lor (credința ortodoxă) considerată
neoficială. Astfel, instituția stărilor privilegiate va avea la bază criteriul religios. În 1437, în urma răscoalei
de la Bobâlna, maghiarii, saşii şi secuii au pus bazele unei alianţe numită Unio Trium Nationum
(Congregaţiile Generale ale Nobilimii până în 1541), românii fiind excluşi din rândurile privilegiaţilor şi
fiind consideraţi toleraţi în propria lor ţară.

Evoluţia politico-juridică a Transilvaniei în secolele XVI-XVIII

Instituţia voievodatului se menţine în Transilvania până în sec. XVI. După înfrângerea armatei maghiare
în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi prăbuşirea regatului ungar în 1541 (formarea Paşalâcului de la Buda),
Transilvania se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate otomană ( 1541).
Instituţia voievodatului dispare, înlocuită cu un principe dependent de otomani. Apare instituția numită
Dieta (vechile Congregații nobiliare, devenită adunare de stări ale privilegiaților) care dezbătea problemele
mai importante de politică externă, era organ legislativ. Ea alegea principele, confirmat de Poarta otomană
(dreptul Dietei de a alege principele a fost primit de la sultan în 1543 - Dieta de la Cluj).
Prestigiul Transilvaniei a crescut prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Principi mai
importanți au fost: Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Rakoczy I (1630-1648) și Ghe. Rakoczy al II-
lea (1648-1660).
Creşterea  puterii Habsburgilor şi încercările lor de a se amesteca în spaţiul românesc au  determinat
Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa prin tratatul de la  Făgăraş (1677), dar aceasta nu a împiedicat
pătrunderea armatelor imperiale în  principat.
Armata austriacă pătrunde în Transilvania în 1686, impunând principelui Mihail Apafi tratatul de
la Blaj (1687), potrivit căruia armatele austriece erau primite în ţară „pentru iernat” (staţionarea lor în 12
oraşe şi cetăţi). Prin forţă, generalul imperial Anton Caraffa smulge declaraţia din 1688 prin care
Transilvania renunţa „de bună voie” la suzeranitatea Porţii, acceptând „protecţia” împăratului. Orice
încercare de împotrivire este înăbuşită în sânge. Prin pacea de la Karlowitz (1699), otomanii recunosc
trecerea Transilvaniei şi Ungariei sub stăpânire habsburgică.
La sfârşitul secolului XVII se instaurează aşadar dominaţia habsburgică. Prin Diploma Leopoldină din 4
decembrie 1691. Transilvania devenea o provincie a Imperiului. Împăratul habsburgic prelua titlul de
principe al Transilvaniei, iar conducerea propriu-zisă a principatului nu mai era asigurată de Dietă (care își
restrângea atribuțiile, ci și de un „guberniu” (guvern format din 12 membri) condus de un guvernator militar.
Guvernatorul era ales de Dietă şi confirmat de curtea de la Viena. Cu timpul, Curtea de la Viena își
subordonează tot mai mult instituțiile Transilvaniei. Guberniul (creat în 1693) a creat o reprezentanţă la
Viena care se constituia în Cancelaria aulică a Transilvaniei, condusă de un cancelar aulic şi 6 consilieri,
îndeplinind atribuţiile unui adevărat guvern. Din 1751 Cancelaria Aulică Transilvană din Viena preia
conducerea principatului. Deputatii Dietei vor fi numiți direct de împărat, guvernul devine doar un organ
executiv al Curții de la Viena, iar guvernatorul nu mai este ales de Dietă, ci numit direct de împărat. Din
1765, Transilvania devine Mare Principat. (Informații găsim la Ștefan Pascu - Ce este Transilvania?)
Din punct de vedere religios, secolul al XVIII-lea aduce un element nou, şi anume unirea cu Roma,
acceptată de o parte a românilor transilvăneni în schimbul promisiunilor de a li se acorda drepturi similare cu
ale celorlalte naţiuni. Promisiunile din a doua Diplomă Leopoldină (1701), care îi număra pe uniţi între
privilegiaţi, nu au fost niciodată onorate. Administrația austriacă a luat primele măsuri de recenzare a
populației din Transilvania. Aceste recensăminte din sec. al XVIII-lea arată o majoritate românească.

5
 C. Constituirea statelor medievale româneşti extracarpatice
Contextul:
a) Extern:
● Criza dinastică şi anarhia din regatul ungar;
● Pierderea poziţiilor sale extracarpatice;
● Extinderea influenţei Hoardei de Aur în aceste teritorii, constituie principalele trăsături ale cadrului extern
în care se constituie Ţara Românească.
Elementul decisiv al constituirii statelor româneşti extracarpatice l-a reprezentat înlăturarea dominaţiei
teritoriale a regatului ungar.

b) Intern:
● Concentrarea formaţiunilor politice în jurul uneia mai puternice şi unitare (din cauza pericolului extern-
tătarii şi maghiarii);
● Lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariţia târgurilor şi oraşelor, precum şi comerţul de
tranzit dintre Carpaţi şi Marea Neagră au contribuit la unificare;
● Formarea principalelor instituţii ecleziastice şi laice;
● Accentuarea procesului de feudalizare şi desprinderea elementelor conducătoare.

Formarea statului medieval Ţara Românească

Țara Românească este situată între Carpați și Dunăre, adică în zona extracarpatică, mai precis la sud de
Carpați. Ea s-a constituit în condițiile unor pericole externe (maghiari, tătari), dar și în urma dezvoltării
economico-religioase.
În primele decenii ale secolului al XIII-lea, Regatul Ungar a depășit în forță linia Carpaților la sud și est
(răsărit), au supus pe Țara Oltului (Făgărașul), Țara Hațegului și au ajuns la Caprații Maridionali, încercând
să-și extindă stăpânirea și asupra teritoriilor extracarpatice. Regele Andrei al II-lea a adus pe teutoni și a
formulat obiectivul politicii sale externe, anume stăpânirea drumului comercial spre Dunărea de Jos și Marea
Neagră, încercând așadar să-și subordoneze pe românii de aici cu structurile lor politice tradiționale.
Statul medieval Ţara Românească s-a format în prima jumătate a secolului XIV, având la bază
formaţiunile prestatale amintite în Diploma cavalerilor ioaniţi din 2 iunie 1247, acordată de regele Bela al
IV-lea al Ungariei (1235-1270) magistrului (preceptorului) Rembald, conducătorului ioaniţilor.
● Voievodatul lui Litovoi, situat în dreapta Oltului, nord-vestul Olteniei între Jiu şi Olt, care stăpânea peste
munţi Ţara Haţegului;
● Voievodatul lui Seneslau, situat în stânga Oltului, zona deluroasă a Argeşului şi Muscelului şi care
stăpânea peste munţi Ţara Fărăraşului;
● Cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei, aproape de Dunăre;
● Cnezatul lui Farcaş, situat în nordul Olteniei (în Vâlcea); ambele cnezate erau în cîmpia olteană
● Ţara Severinului (din 1230 organizat ca Banatul de Severin), cuprindea vestul Olteniei şi o parte din
Banat. Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau beneficiau de autonomie, dar erau obligate să participe cu
forţe armate la războaiele defensive ale regatului ungar. Cele două cnezate erau dependente de Ţara
Severinului, extinsă până la râul Olt.
Diploma ioaniţilor oferă şi informaţii asupra stratificării sociale: ţărani (rustici) şi boieri (maiores terrae).
Ioaniții mai primeau „toată Cumania, de râul Olt și munții Transilvaniei”.
În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania îşi continua existenţa în cadrul regatului maghiar, se
conturează din ce în ce mai mult formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, în
1234 o Bulă papală, dată de Grigore al IX-lea viitorului rege Bela al IV-lea (1235-1270) menţionează
existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă ( despre această Bulă vom aminti și la Moldova ).
Secolul XIII este marcat de asemenea de marea invazie mongolă (1241-1242) care a distrus şi dezorganizat
totul, în pofida unor încercări de rezistenţă locale. Românii împreună cu secuii apără trecătorile Carpaţilor

6
(trecătorile transilvănene), iar în exteriorul Carpaţilor năvălitorii se confruntă cu un aşa numit Mişelau
(probabil Seneslau).
Marea invazie mongolă a dezorganizat statul ungar care în ultima perioadă îşi extinsese dominaţia şi
asupra spaţiului extracapratic.
În acest context, voievodul Litovoi (cel din 1247 sau un urmaş al acestuia cu acelaşi nume) împreună cu
fratele său Bărbat se împotriveşte suzeranităţii maghiare pe la 1277/1279. Litovoi este ucis în luptă, iar
fratele său Bărbat este luat prizonier şi obligat să se răscumpere cu o sumă „ nu mică de bani”. Teritoriile
recucerite de regele maghiar Ladislau al IV-lea rămân totuşi, în virtutea sistemului feudalo - vasalic în
stăpânirea lui Bărbat, care este obligat să recunoască suzeranitatea maghiară.
Înlăturarea totală a suzeranităţii maghiare are loc la cumpăna secolelor XII-XIV. Tradiţia păstrată în
cronicile muntene vorbeşte de un descălecat al lui Negru vodă din Făgăraş împreună cu ai săi în 1290.
Cauza deplasării acestora la sud de Carpaţi este legată de încercarea regalităţii maghiare (regele Andrei al
III-lea) de a desfiinţa autonomia Ţării Făgăraşului pe la 1290/1291. Tradiţia susţine că Negru vodă, împreună
cu românii şi saşii, s-ar fi aşezat prima dată la Câmpulung, care a devenit prima capitală a Ţării Româneşti
(„descălecatul de la Câmpulung”) și necropolă domnească, apoi la Curtea de Argeş. La Câmpulung era o
comunitate catolică, formată din saşi şi unguri, dovadă a influenței din Transilvania. Orașul a avut și o
importanță economică prin așezarea sa pe drumul comercial care lega Transilvania de Dunărea de Jos și
Marea Neagră.
Tradiţia istorică despre întemeierea Ţării Româneşti nu are acoperire în documente.
Întemeietorul statului medieval Ţara Românească, confirmat de izvoarele istorice, este domnitorul cu
nume cuman Basarab I (1310?-1352). Numele Basarab se regăsește în documente din Țara Hațegului. El a
unificat în jurul său la Argeș toate autonomiile existente, inclusiv cele de peste Olt (adică în stânga Oltului,
Oltenia) după 1300. Conform documentelor, este menționat ca mare voievod și domn, stăpân al Valahiei
nord-dunărene, noul stat înființat. Basarab I a colaborat cu tătarii, bulgarii și sârbii împotriva ungurilor și a
sprijinit pe bulgari împotriva Bizanțului și sârbilor (1323, 1330). Acesta este recunoscut în calitatea sa de
„mare voievod” chiar şi de către regalitatea maghiară. Într-un document din 1324, Basarab se recunoaște
vasal al regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) și apare sub numele de „voievodul nostru transalpin”
al țării („Terra Transalpina”), recunoscând influența catolică.
În anul 1330, între Basarab şi regele Ungariei intervine un conflict deschis în problema stăpânirii
Banatului de Severin. Confruntarea dintre cei doi are loc între 9-12 noiembrie 1330 într-un loc numit
Posada. Basarab se pare că a încercat să evite conflictul, oferindu-se să restituie lui Carol Robert Banatul de
Severin şi o sumă de 7.000 de mărci de argint (echivalentul a 74 kg de aur), dar şi un fiu ca ostatic. Carol
Robert de Anjou a refuzat oferta, iar în urma confruntării de la Posada (trecătoare nelocalizată cu exactitate,
nume dat de N. Iorga), românii au produs pierderi uriaşe ungurilor, însuşi regele a scăpat cu greu(și-a
schimbat hainele cu nobilul Desev, fiul lui Dionisie, care a fost astfel confundat de români și ucis).
Victoria de la Posada, descrisă de Cronica pictată de la Viena (izvorul istoric ce face referire la acest
eveniment) a semnificat sfârșitul suzeranității maghiare și independenţa Ţării Româneşti (apariția
primului stat românesc independent).
Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate, fiind nevoie să se duc o luptă comună pentru eliminarea
tătarilor din regiune. În acest context Basarab cucereşte sudul Moldovei actuale, ceea ce explică numele de
Basarabia, extins apoi asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

Consolidarea statului medieval Ţara Românească

Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I. În 1359, acesta şi-a luat titlul de domn autocrat („de
sine stătător”, „singur stăpânitor”, „samodârjeţ”). În acelaşi an, 1359, înfiinţează prima mitropolie ortodoxă
a Ţării Româneşti la Curtea de Argeş, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol, primul mitropolit
fiind Iachint de la Vicina. Nicolae Alexandru se intitula „marele şi singurul stăpânitor şi domn”. Prin aceste
măsuri se respingeau pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei şi ofensiva catolică maghiară.
Vladislav Vlaicu (1364-1377), fiul său, a întemeiat în 1370 a doua Mitropolie ortodoxă a Ţării
Româneşti la Severin. În 1368 a acordat primul privilegiu comercial negustorilor din Braşov. A emis
primele monede (de argint) şi a înfiinţat Cancelaria Domnească. În politica externă, în anul 1368 i-a
învins pe unguri în bătălia de la Ialomiţa, dar din cauza Imperiului Otoman s-a recunoscut vasal al regelui
Ungariei, primind în schimb ca feude Severinul şi Făgăraşul. În 1369 a participat alături de maghiari la
prima luptă împotriva turcilor a unui voievod român.

7
 Formarea statului medieval Moldova

Statul medieval Moldova s-a format în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

La răsărit de Carpaţi izvoarele istorice atestă între secolele IX-XIII o serie de formaţiuni politice
prestatale:
● Codri: Codrii Orheiului, Codrii Lăpuşnei (între Prut și Nistru), Codrii Cosminului (toate în sec. IX-XI);
● Câmpuri: Câmpul lui Vlad, Câmpul lui Dragoş;
● Cobâle: Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui;
● Ocoale: Câmpulung, Vrancea;
● Ţări: Ţara Sipeniţului (în jurul anului 1000), Ţara Brodnicilor (sudul Moldovei), Ţara Berladnicilor
(centrul Moldovei în sec. XII), Ţara Bolohovenilor (nord-estul Moldovei în sec. XIII); Țara Volohilor (nord-
estul Moldovei). În sec. XIII, cnezatul Haliciului revendica teritorii la nord de Moldova, letopisețele rusești
amintind pe cnezii bolohoveni. Așezarea de la Orheiul Vechi a rămas mult timp sub stăpânire tătară.
Presiunea triburilor asiatice nomade şi tendinţele agresive ale statelor vecine precum cnezatele ruseşti
Kiev şi Halici, regatul Ungariei şi Hoarda de Aur în teritoriul de la est de Carpaţi au determinat necesitatea
constituirii statului medieval Moldova.
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor (au rămas în sud-estul țării
până prin 1370), care în urma invaziei înfiinţaseră un centru politic în nordul Mării Negre ( Hanatul Hoardei
de Aur). Pe aici trecea şi importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrală (Polonia) cu
Marea Neagră, ceea ce a favorizat dezvoltarea economică a acestui spaţiu, cât şi apariţia unei pături sociale
bogate. În 1234 se menţionează existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă în exteriorul
arcului carpatic: prin Bula papală din 1234, papa Grigore al IX-lea sfătuieşte pe Bela (viitorul rege Bela al
IV-lea, fiul şi coregentul lui Andrei al II-lea) să readucă pe românii (Walati) din Cumania (Moldova) sub
ascultarea episcopului catolic al Cumaniei. Un document din 1332 vorbeşte despre „puternicii acestor
locuri” care confiscaseră bunurile episcopiei Cumaniei. Episcopia Cumaniei sau Episcopia de Milcov a
fost prima episcopie catolică de pe teritoriul Moldovei, înfiinţată de papa Grigore al IX-lea în 1227 şi
distrusă de invazia mongolă în 1241. Episcopul acesteia era diecezan.
Formarea statului medieval Moldova se produce în a doua jumătate a secolului al XIV-lea pe fondul
conflictului între maghiari şi tătari.
La sfârșitul secolului al XIII-lea are loc slăbirea dominației Hoardei de Aur la răsăritul teritoriilor dintre
Carpați și Dunăre. Regele maghiar Ludovic I de Anjou (1342-1382), dorind să apere hotarele răsăritene ale
Ungariei, a învins pe tătari și a înfiinţat o marcă de apărare în nordul Moldovei cu capitala la Baia (1347
sau1352-1353, sigur pe la jumătatea secolului), condusă de Dragoş de Baden (Bedeu), voievod
maramureşean supus coroanei maghiare. Aceasă marcă de apărare, numită și „Moldova Mică” a contituit
nucleul viitorului stat. Drgoș a întemeiat o biserică la Putna (jud. Suceava).
Aşadar, prima etapă în constituirea statului medieval Moldova o reprezintă „descălecatul lui Dragoş”.
Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, de coroana maghiară i-a determinat pe moldoveni
să se revolte, iar pe conducătorii locali să-i înlăture pe urmaşii lui Dragoş din fruntea Moldovei. De partea lor
a trecut Bogdan, voievod maramureşean nesupus maghiarilor, care voiau să-i anuleze autonomia (ungurii
voiau să transforme Maramureșul în comitat). Bogdan stăpânea mai multe sate pe valea Izei şi avea reşedinţa
voievodală la Cuhea.
Descălecatul lui Bogdan are loc pe la 1359. În 1364-1365, Bogdan reuşeşte să înlăture suzeranitatea
maghiară şi să obţină independenţa statului medieval Moldova . Cronica lui Ioan de Târnave (cronicar
al regelui Ludovic I, deci contemporan evenimentelor) semnalează eşecul mai mulor expediții ale oştilor
maghiare şi rezultatul final al luptei, transformarea Moldovei într-un stat independent („ cea de-a doua
libertate românescă” - Iorga). În timpul lui Bogdan, noul stat, aflat inițial pe valea Moldovei cu sediul la
Baia, s-a extins prin alipirea altor formațiuni politice (țări, vlahii) care existau la est de Carpați.

Consolidarea statului medieval Moldova (urmaşii lui Bogdan I)

8
 Laţcu I (1365?-1375/1377) a continuat politica de independenţă a statului, intrând în legătură directă cu
papalitatea, înfiinţând episcopia catolică de la Siret (1371), iar papa recunoscându-i titlul de duce al
Moldovei.
Petru I Muşat (1375/1377-1391/1392) . A întemeiat Mitropolia ortodoxă a Moldovei de la Suceava
(menţionată prima dată în 1386, recunoscută de Bizanţ în 1401/1402). A mutat capitala la Suceava, a emis
primele monede şi a extins hotarele statului spre sud. În plan extern a eliminat pretențiile de suzeranitate ale
Ungariei prin încheierea unei alianţe cu Polonia: în 1387 Petru I recunoaște suzeranitatea regelui Vladislav
Jagello, inaugurând astfel tradiţia prestării omagiului de vasalitate faţă de acest stat. Tot atunci ( 1387)
acordă un împrumut în bani suzeranului său, primind în schimb Pocuţia.
Roman I (1391/1392-1394). I-a alungat pe ultimii tătari din sudul Moldovei, înglobând statului său gurile
Dunării şi intitulându-se într-un document din 1393 „domn de la munte până la mare”.

Formarea Dobrogei
Între 971 şi 1204 (până la Cruciada a IV-a), teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a aflat în sfera
de dominaţie a Imperiului Bizantin, fiind cunoscut sub numele de thema Paristrion / Paradunavon,
înfiinţată de împăratul Ioan Tzimiskes (969-976), care înfrânge primul țarat bulgar, ca și urmașul său,
Vasile al II-lea (976-1025) (thema = unitate administrativă a Bizanţului).
În ciuda acestui fapt, în secolele X-XI izvoarele istorice atestă mai mulţi conducători locali:
● Secolul al X-lea: jupan Dimitrie, consemnat într-o inscripţie de la Mircea vodă-Constanţa (943) şi jupan
Gheorghe (tot sec. X), menţionat în complexul de la Basarabi - Murfatlar;
● Secolul XI: în contextul apariţiei în zonă a unor noi valuri de migratori, de origine asiatică (pecenegi, uzi,
cumani, care vor invada aceste teritorii vreme de trei secole), prinţesa bizantină Ana Comnena atestă alţi
conducători în lucrarea „Alexiada”:
- între anii 1086-1091: Tatos / Chalis în zona Silistra; Sestlav în zona Vicina; Satza/Sacea în zona Deltei.
Aceşti conducători, poate români, cu nume de origine pecenegă, stăpâneau aşadar mici formaţiuni politice
posibil româneşti. În sec. X-XI, bizantinii construiesc cetatea de la Enisala (jud. Tulcea).
- în 1094 este menţionat de Ana Comnena un alt conducător local al vlahilor, numit Pudilă.
● Secolul XIII: teritoriul danubiano-pontic a trecut sub stăpânirea vremelnică a Asăneştilor şi apoi a
conducătorilor celui de-al Doilea Ţarat bulgar. Chiar şi în aceste împrejurări, izvoarele menţionează pe la
1230, între Mangalia şi Varna, „Ţara Cavarnei” cu centrul la Caliacra, care va fi nucleul statului dobrogean.
● Secolul XIV: se constituie statul medieval Dobrogea sub conducerea lui Balica (1346-1354), având
drept nucleu Ţara Cavarnei.
În urma participării la războaiele civile din Imperiul Bizantin, fiul acestuia, Dobrotici (1347 sau 1354 -
1386) a primit titlul de strateg, apoi despot (după 1357), acordat rudelor sau aliaţilor Imperiului. El unifică
teritoriile dintre Dunăre şi Mare și întreține legături cu voievozii Țării Românești.
Urmaşul său, Ivanco (1386-1388?) se desprinde din sfera Imperiului Bizantin şi bate monedă proprie
pentru a-şi manifesta independenţa. Se presupune că a pierit în conflictele cu turcii în 1388.
În condiţiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Mircea cel Bătrân anexează Dobrogea ( 1388)
pentru a o salva de pericolul transformării în paşalâc. Dobrogea va rămâne în componenţa Ţării Româneşti
până în 1417 sau 1420 când este cucerită de turci şi rămâne sub stăpânirea acestora până în 1878.

IV. Instituţiile centrale în spaţiul românesc

După formarea statelor medievale româneşti, regimul politic a evoluat spre formula monarhică, specifică
societăţii feudale, dar cu trăsături proprii, datorită specificului societăţii româneşti. Autoritatea domnească
era atotputernică și întreaga boierime îi datorează „credincioasă slujbă” și ascultare pentru a primi în schimb
„mila domnească”, adică dregătorii și danii în moșii. Raporturile vasalice sunt doar între domn și boieri, nu și
între boieri. O altă trăsătură specifică a fost menținerea până în secolul al XVI-lea a țărănimii libere destul
de numeroasă. Evul Mediu Românesc nu a cunoscut formele clasice ale feudalismului apusean, ci s-a afirmat
în sud-estul Europei ca un tip aparte a modelului bizantin. Conform istoricului Șerban Papacostea în
lucrarea Geneza statului în Evul Mediu românesc, statul medieval românesc a fost „expresia unei națiuni în
devenire”.

9
 DOMNIA
Instituția principală în statele medievale românești a fost domnia. Constituirea statelor medievale a
însemnat şi un transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor locali în favoarea conducătorului
ales, care şi-a asumat titlul de mare voievod. Titlul exprimă atât funcţia militară a conducătorului, cât şi
întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi, care au dispărut din societatea românească extracarpatică.
Odată cu înfiinţarea mitropoliilor ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, cele două ţări au intrat în
aria civilizaţiei bizantine, ceea ce a avut ca urmare consolidarea poziţiei marelui voievod. Uns de mitropolit,
marele voievod adoptă coroana, apoi buzduganul şi sceptrul (semn al suveranităţii şi puterii), dar şi titlul de
domn (derivat din „dominus”). Prin ungere cu mir și încoronare, „ marele voievod şi domn ” devenea
conducător politic „din mila lui Dumnezeu”. Din punct de vedere al formei de guvernare, Țara Românească
și Moldova se încadrează în categoria domniilor absolute, afirmată prin originea divină a domniei.
Afirmarea suveranităţii sale, atât în raporturile cu puterile vecine, cât şi cu supuşii săi este exprimată şi
prin formulele: „de sine stăpânitor”, „de sine stătător” sau cea bizantină de „autocrator”.
Sursa divină a puterii domneşti mai este exprimată şi prin formula „Io”, prescurtare de la „Ioannes” („cel
ales de Dumnezeu”). Domnitorii primeau această calitate prin ceremonia religioasă a ungerii cu mir şi
încoronării, care le transfera harul divin şi confirma sprijinul lui Dumnezeu pentru puterea lor.
Aşadar, titulatura domnitorului cuprindea toate titlurile sale, cât şi teritoriile stăpânite. Spre exemplu,
titulatura domnească a lui Mirca cel Bătrân: „Io, Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu
stăpânind toată Ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă și spre părțile tătărești și herțeg al
Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia și
singur stăpânitor al cetăţii Dârstor”.
Domnii erau aleși din familia domnitoare a Basarabilor în Țara Românească și Mușatinilor/Bogdăneștilor
în Moldova (condiția „osului domnesc”). Domnia era ereditară (din tată în fiu, dar nu exista dreptul primului
născut), electivă (ales, confirmat formal de boieri) și viageră (pe viață). Neexistând dreptul primului născut și
pentru a împiedica luptele pt tron, unii domnitori își asociau fii la domnie din timpul vieții (ex. Basarab pe
Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail etc).

Domnitorul avea numeroase atribuţii:

● militare: şef al oştirii (mare voievod);
● administrative: numea dregătorii şi ajutat de Sfatul domnesc şi de cancelaria domnească lua decizii
necesare conducerii ţării; avea dreptul de a bate monedă; stabilea privilegiile și rangurile boierești;
● judiciare: era instanţa supremă de judecată, dar se sfătuia cu Sfatul domnesc în luarea deciziilor;
● religioase: era apărător al bisericii, ctitor de lăcaşuri de cult, întemeietor de mitropolii și episcopii;
● politică externă: declara război, încheia pace, semna tratate de alianță cu alte state, trimite/primește solii;
● fiscale: stabilește dările, percepea birul (dare destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărării
păcii prin tributul impus de puterile străine).
● stăpânul țării și al supușilor (dominium eminens/drept de preemțiune).
În primele secole după întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei provenind nu atât din
impozite (biruri), cât mai ales din beneficiile aduse de drumurile comerciale.
Succesiunea la tron se baza pe sistemul electiv-ereditar, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei
familii domnitoare, dar şi pe dreptul de a alege al boierilor şi păturilor libere ca alcătuiau „ţara”. Autoritatea
domnului putea fi limitată de drepturile și privilegiile marii boirimi, care îl ajuta pe domn la conducerea
statului, dar și de legea țării: domnii nu puteau încălca „lega pământului” (obiceiul pământului), dar nici
legile scrise (pravilele), așa cum afirmă C. C. Giurescu în Istoria Românilor. Tendința în secolele XV-XVI
a fost de întărire a autorității domnului în raport cu marea boierime sau orașele.
Începând cu secolul XVI, odată cu instaurarea dominaţiei otomane, apar schimbări în instituţia
domniei. Începe să se afirme sistemul numirii domnilor direct de către sultan, fără consultarea boierilor.
Domnul depunea omagiu şi jurământ de credinţă sultanului, domnia nemaifiind considerată un atribut
exclusiv al voinţei divine. În concepţia otomană, domnia a devenit, încă din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, o funcţie administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porţii. Eșecul lui Mihai Viteazul de a
restabili autoritatea domnească față de boieri avea să anunțe schimbarea raportului de forțe în favoarea
boierilor. Astfel în secolele XVII-XVIII domnia își pierde din importanță în favoarea boierilor (apare așa-
zisul stat aristocratic sau nobiliar). Despre domnie în această perioadă a scris Cantemir în Descrierea
Moldovei.

10
 Alte modificări au intervenit în organizarea instituţiei centrale odată cu instaurarea regimului fanariot
în secolul XVIII (din 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească până în 1821). Domnii sunt numiţi de
către sultan din rândurile negustorilor greci din cartierul Fanar din Constantinopol, dar şi din rândurile
boierilor români, tronul celor două ţări fiind vândut la licitaţie pe mari sume de bani.
Perioada 1711-1821 este cunoscută în istoria românilor drept perioada regimului fanariot. Domnitorii
fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană, domnia urmând funcţiei de mare dragoman al
Porţii (un fel de ministru de externe). Domnii Principatelor erau asimilaţi unui paşă cu 2 tuiuri (cozi de cal),
răspunzători numai în faţa sultanului. Domniile fanariote erau de scurtă durată (în medie de 2,5 - 3 ani), erau
cumpărate cu sume foarte mari de bani, iar fanarioţii veneau cu dorinţa de a se îmbogăţi. Pentru a prelungi
domniile, otomanii cereau uneori mai mult de jumătate din veniturile Principatelor. În aceste condiţii, pe
fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioți, s-a generalizat sistemul venalităţii (vânzării)
funcţiilor. Acest fapt a favorizat înnobilarea (acordarea de titluri boierești) unor persoane bogate, dar fără
origine boierească. Așadar, principala funcție a statului a fost cea fiscală.
Regimul fanariot poate fi caracterizat:
● din punct de vedere politic: ştirbirea autonomiei interne;
● din punct de vedere economic: creşterea obligaţiilor faţă de Poartă:
- tribut (haraci): sumă de bani anuală pentru răscumpărarea păcii;
- mucarer (dare în bani pentru confirmarea domniei);
- peşcheşuri (daruri ocazionale);
- rușfeturi (mita, cadouri neoficiale);
- impozite indirecte;
- obligații de muncă, transport, obligații militare.
● din punct de vedere militar: desființarea oștirii pământene;
● din punct de vedere teritorial: pierderea unor teritorii: Banat, Oltenia (temporar), Bucovina, Basarabia.
În perioada fanariotă au existat 6 războaie ruso-austro-turce în care au fost implicate Principatele Române.
Cu toate aceste limitări, autonomia Principatelor, deși restrânsă, a continuat să existe. Învestirea domnilor
fanarioți, dar și două familii românești, Racoviță și Callimachi, nu a întrerupt funcționarea instituțiilor țării.
Au existat însă şi domnitori fanarioţi care prin reformele realizate au contribuit la modernizarea societăţii
româneşti (ex. Constantin Movrocordat, care a produs o reorganizare generală a societății românești prin
reformele sale administrative, fiscale și sociale). Un alt ex. este cel al lui Alexandru Ipsilanti, cu cea mai
importantă domnie între 1774-1782 în Țara Românească. S-a preocupat între altele de învățământ,
reorganizând Academia Domnească de la Sfântu Sava. Alți domnitori fanarioți s-au remarcat în mod diferit:
Nicolae Mavogheni se plimba prin București cu o trăsură trasă de cerbi (1789, gravură după un desen de
Paulus Petritsch), Alexandru Moruzi îl primea pe ambasadorul britanic la Curtea Nouă din București (1794).
Fiicele de domnitori se disting și ele: domnița Elena, fiica lui Mihai Șuțu este prezentată în costum oriental,
iar Ralu Caragea a întemeiat primul teatru din Țările Române.
Despre domnie în perioada fanariotă:
Domnitorul trebuie să imite pre cât cu putiință sfânta natură și să fie către toți compătimitor,
nerăzbunător, răbdător, blând, nepărtinitor, necoruptibil, și nu dea crezământ lesne și fără cercetare
calomniilor (...). Domnitorul în statul său are putere deplină și discreționară. Domnitorul trebuie să
oprească pe cei puternici de a vătăma pe cei mici și pe cei ce apără pe aceștia. Domnitorul trebuie să
oprească faptele ilegale și violente, precum și vânzările silnice sau care se fac de favoare, asemenea și
câștigurile cele nedrepte și daunele.
Domnitorul trebuie să îngrijească pentru pacea generală și să cerceteze despre hoți și făcători de rele
pentru ca să-i pedepsească după cuviință. (...) Când cineva va merita pedeapsă și osândă, domnitorul pe
acela să-l pedepsească, iar lucrurile lui să nu i le ia, ci să-i le lase la urmașii și la moștenitorii săi. Domnitorul
mai înainte de toate trebuie să-și păstreze mâinile curate către Dumnezeu și către lege, adică să fie pios și
drept și să nu aibă osebite considerațiuni pentru nimine.”
(Mihail Fotino, Manual de legiuiri, 1765, Țara Românească)

SFATUL DOMNESC
Avea rolul de a-l consilia pe domn în principalele probleme, inclusiv în cele de politică externă, luând
parte astfel la conducerea ţării; la început compus inițial din clerul înalt și din marii boieri, în calitatea
acestora de mari proprietari de pământuri, iar apoi din boierii cu dregătorie (funcții) din secolul XV - după

11
1450; din sec. XV sunt eliminați treptat din Sfat boierii fără dregătorie. În secolul al XIV-lea apar
dregătoriile (funcții specializate în stat), situație similară cu cea din Occident, unde la început Consiliul regal
era compus din persoane apropiate de rege, ulterior din membrii cu atribuții clare. Asistăm prin urmare la un
proces lent de cristalizare instituțională.
Format în aria civilizaţiei bizantino-slave, aparatul de stat a purtat amprenta sursei sale de inspiraţie.
Atribuţiile Sfatului domnesc erau judecătoreşti, politice şi fiscale: asistarea domnitorului la scaunul de
judecată, participarea la încheierea tratatelor cu puterile vecine, confirmarea sau dăruirea de moşii. Actele
domniei aveau putere doar cu acordul boierilor din Sfatul domnesc. Boierii trădători (trădare = hiclenie) își
pot pierde averile și viața, iar în cazul domniilor autoritate, influența boierilor este scăzută.
Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova şi 10-15 în Ţara Românească. Ordinea
menţionării în documente indică locul fiecărui membru în cadrul sfatului. Alături de membrii familiei
domneşti, aceştia purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Ţara Românească, de vlastel sau vel.
Cele mai importante dregătorii erau: în Ţara Românească cea de ban al Craiovei, iar în Moldova cea de
portar al Sucevei. Alte dregătorii:
● Marele logofăt - şeful cancelariei domneşti;
● Marele vistiernic - şeful visteriei;
● Marele vornic - şeful curţii domneşti, responsabil cu problemele judecătoreşti;
● Marele postelnic - se ocupa de activitatea diplomatică (primirea solilor, ceremonialul primirii);
Alți dregători: paharnicul (șeful pivnițelor domnești), comisul (șeful grajdurilor domnești), spătarul
(comandantul oastei în Țara Românească), hatmanul (comandantul oastei în Moldova). Cei mai importanți
boieri erau banul Olteniei (Țara Românească) și portarul Sucevei (Moldova)
Accentuarea dependenţei faţă de Poarta otomană a făcut ca la sfârşitul secolului XVI Sfatul domnesc să
fie numit cu termenul turcesc de Divan. În timpul domniilor fanariote numărul dregătoriilor a crescut, iar
dregătoriile au devenit principala sursă de îmbogățire.

ADUNĂRILE DE STĂRI
Reprezintă o instituţie semnalată încă din secolul XV, purtând numele de Marea Adunare a Ţării (în Ţara
Românească şi Moldova). Adunarea Ţării se compunea din marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică
şi din curteni. Avea prin urmare un număr mai mare de membri. Rar convocată, întrunită numai când o
convoca domnul, era consultată în probleme importante, fiscale sau administrative. Uneori
alegeau/confirmau pe domn, aprobau unele măsuri de politică externă (ex. cuantumul tributului datorat
turcilor, declararea unui război sau încheierera păcii). Adunarea nu a devenit cu timpul o instituţie
permanentă, ci una sporadică, devenind mai frecventă în secolul XVI. Ea se deosebește astfel de Adunările
de stări din Occident, care din sec. XIV au devenit partenere cu puterea centrală în luarea deciziilor.
În vremea lui Matei Basarab (1632-1654), Adunarea Stărilor şi-a definit atribuţiile (Sfat -sfatul sau
divanul boierilor, Sobor- fețele bisericești, Adunarea a toată țara - reprezentanții stărilor privilegiate). În
timpul regimului fanariot, rolul adunării a scăzut, ultima alegere a unui domn de către Adunarea Ţării a avut
loc la 1730, iar ultima sa reunire a fost dedicată desfiinţării şerbiei în 1749 în Moldova. Așadar, stările au
continuat și au fost convocate (Gh. Brătianu, Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele
Române).
Sub o formă modernă, Adunarea va renaşte între 1831-1848 sub numele de Adunarea Obştească.

ARMATA
Un rol important în apărarea ţării l-a jucat armata, formată din oastea cea mică (steagurile boiereşti) şi
oastea cea mare (bărbaţii în stare să poarte arme, chemată în caz de primejdie). Un rol important în
apărarea ţării l-au jucat şi cetăţile, atât de la hotare, cât şi din interiorul ţării.
Tactici de luptă utilizate:
- pustiirea pământului cu scopul slăbirii forţei inamicilor
- hăţuirea permanentă cu scopul demoralizării inamicului şi reducerea numerică a acestuia
- atragerea într-un loc strâmt şi mlăştinos, apoi se dădea atacul final.
O dată cu instaurarea dominației otomane, „oastea cea mare” nu a mai fost convocată.

JUSTIŢIA

12
 Se baza pe vechiul drept cutumiar romanesc Obiceiul pământului, un ansamblu de legi nescrise impuse de
tradiţie. Mai târziu sunt elaborate coduri de legi de inspiraţie bizantină.
Instanţele de judecată medievale erau:
- domnească
- boierească
- ale obştilor săteşti.
În sec. XIV-XV a început uniformizarea legislativă, inspirată din unele scrieri juridice bizantine (Codul lui
Justinian), în Transilvania de unele legi maghiare. Astfel, în 1517, juristul Ștefan Werboczy a publicat
Codul Tripartitum. Un rol important îl avea în justiție scaunul de judecată al nobilului, cea mai înaltă
instanță de judecată fiind cea a voievodului, apoi a principelui. În 1653 esta adoptată constituția nobiliară
„Approbatae”, iar în 1669 „Compilatae”.

ADMINISTRAŢIA
Era condusă de domni ajutaţi de funcţionari (dregători domnești). Ţările române erau împărţite în unităţi
teritorial-administrative: teritoriul Moldovei era împărţit în ţinuturi, conduse de un pârcălab, iar cel al Ţării
Româneşti în judeţe, conduse de câte un judeţ. Dregătorii domnești aveau atribuții importante în domeniul
administrativ, judecătoresc și militar. În Transilvania: comitate maghiare, scaune săseşti şi secuieşti,
districte româneşti.

BISERICA
La fel ca celelalte instituţii a preluat modelul bizantin. A jucat un rol important în societatea medievală
românească. Rolul bisericii a crescut odată cu înfiinţarea mitropoliilor. Înfiinţarea mitropoliei Ungrovlahiei
la Argeş în 1359 (de către Nicolae Alexandru), la Severin în 1370 (Vladislav Vlaicu) şi mitropolia de la
Suceava (1387, recunoscută de către patriarhia de la Constantinopol în 1401) a dat legitimitate Bisericii
Ortodoxe Române. În zona Dobrogei este menţionat un arhiepiscopat cu sediul la Vicina (1285, a doua
jumătate a sec. XIII), transformat în mitropolie (1300).
Organizarea Bisericii a continuat în perioada următoare prin înființarea unor episcopii: Moldova: Episcopia
Romanului (1408), Episcopia Rădăuților (1471), Episcopia Hușilor (1597); Țara Românească: Episcopia
Râmnicului și a Buzăului (cca. 1500).
Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat influenţa şi asupra altor teritorii. În secolul XIV
mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh al întregii Ungarii şi a plaiurilor” ceea ce îi conferea
autoritatea asupra ortodocşilor din regatul Ungariei. În Transilvania, biserici de rit ortodox au fost construite
încă de timpuriu (ex. biserica din Densuş în sec XIII, Strei și Streisângiorgiu în sec. XIV în jud. Hunedoara).
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe domn, era al doilea demnitar în stat, locţiitor al
domnului în caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului domnesc, asista la scaunul de judecată al
domnului. Mitropolitul și episcopii erau subordonați instituţiei centrale, care îi putea numi sau destitui.
O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut dezvoltarea vieţii monahale. Ilustrativ in acest sens
este domnia lui Ştefan cel Mare.

Despre statele medievale românești au mai scris istoricii: Ovidiu Pecican-Spațiul imaginar în Evul Mediu
Românesc; Gh. Brătianu - Tradiția istorică despre întemeierea statelor medievale românești și Sfatul
domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române

13
 SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN EVUL
MEDIU

Situaţia internaţională
Evoluţia Ţărilor Române în secolele XIV-XV a fost influenţată de politica statelor vecine. Declinul
Hoardei de Aur de la jumătatea secolului al XIV-lea a favorizat ascensiunea Poloniei, Lituaniei, Ungariei şi a
cnezatului Moscovei. Relațiile de vasalitate ale Țării Românești (uneori și Moldova) față de Ungaria,
amenințată și ea de expansiunea otomană, s-au păstrat până la căderea acesteia (1541). În cadrul luptei
antiotomane a Ungariei, un rol important revenea factorului militar românesc din Transilvania și Banat.
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea se afirmă o nouă putere europeană, Imperiul Otoman (Poarta,
Înalta Poartă). În 1354 a pătruns prima dată în Europa. La sfârşitul secolului al XIV-lea expansiunea
otomană a ajuns la Dunăre, intenționând să înainteze spre nord și vest în Europa. A obţinut victorii împotriva
bizantinilor, bulgarilor, sârbilor, al căror state vor fi cucerite. Ascesiunea otomană a fost favorizată de mai
mulți factori: Imperiul Bizantin se afla într-un declin ireversibil. În timpul Cruciadei a IV-a (1204),
Constantinopolul a fost ocupat, iar imperiul împărţit. Refacerea unităţii acestuia (1261) n-a însemnat şi
revenirea la puterea de altădată. La sud de Dunăre ststul bulgar s-a împărțit în două ţarate rivale, de la Vidin
şi de la Târnovo. Statul sârb ajunsese la apogeu în timpul lui Ştefan Duşan (1331-1355), urmând apoi
decăderea.
Imperiul Otoman, după înfrângerea de la Ankara (1402) din partea hanului mongol Timur Lenk, a reuşit
să-şi revină în timpul lui Mohomed I (1413-1421). Europenii n-au reuşit să se opună şi în 1453 turcii au
ocupat Constantinopolul, care a devenit capitala imperiului. Obiectivul otomanilor era cucerirea Belgradului
şi Vienei pentru a se ajunge în centrul Europei. Apogeul Imperiului Otoman a fost în timpul lui Soliman
Magnificul (1520-1566) când turcii stăpâneau teritorii pe trei continente (Asia, Europa, Africa), iar flota
otomană domina Mediterana. După victoria asupra ungurilor la Mohacs (1526) turcii au ocupat Ungaria
(1541). Acest succes a impus Imperiul Otoman în Europa, devenind partener în politica de pe continent. În
1536, Franţa a încheiat un tratat cu Imperiul Otoman împotriva Imperiului Habsburgic.
După moartea lui Soliman, Imperiul Otoman a intrat într-o perioadă de stagnare şi apoi de declin, acest
proces devenind evident după 1683, când turcii au fost respinşi de sub zidurile Vienei de trupe austro-polone.
În secolul al XVIII-lea, în Europa de Răsărit se afirmă o nouă putere - Rusia. În 1792, Rusia ajunge vecină
cu Moldova.
Ţările Române au fost influenţate de această politică europeană, ele devenind obiect al expansiunii unor
state din zonă. Luptele antiotomane la care participă românii, singuri sau aliați cu alte state, au loc în cadrul
„cruciadelor târzii” (lupte creștine împotriva păgânilor otomani). În această conjunctură, au reuşit să păstreze
structura statală şi religia creştină. Au fost momente când turcii au dorit să transforme Țările Române în
pașalâcuri (eylaturi), dar au ajuns la concluzia că este mai potrivit din punct de vedere economic, politic şi
militar să le accepte independența, apoi autonomia statală. Această opţiune a fost determinată de rezistenţa
îndelungată pe care otomanii au întâmpinat-o. Românii au îmbinat rezistenţa armată cu tratativele
diplomatice pentru realizarea acestui obiectiv - respectarea autonomiei. Se mai dorea apărarea religiei,
element mult mai puternic în acea perioadă decât cel etnic și cel lingvistic. Pe parcursul Evului Mediu,
războiul purtat de români cu otomanii a fost un „ război (conflict) asimetric”, unul de uzură, în condiţiile
disproporţiei de forţe între cele două părţi. Rezultatul a fost acceptarea de către Poartă a unei păci relativ
favorabilă românilor prin încheierea unor documente numite capitulații (care conțineau prevederi precum:
păstrarea autonomiei prin recunoașterea domnitorului, drepturilor și legilor țării, plata tributului, alianța cu
Poarta în politica externă, obligația Poarții de a apăra Țările Române). Strategia folosită a fost una defensivă,
combinată uneori cu ofensiva. S-a practicat tactica „pământului pârjolit”, care să împiedice aprovizionarea
inamicului și obținerea de informații. Se distrugeau recoltele, vegetația, locuințele, iar populația se retrăgea
în locuri greu accesibile, tactică ce avea drept scop crearea unui „gol demografico-economic”. Se adăuga
nimicirea detașamentelor plecate după hrană, ceea ce contribuia la slăbirea dușmanului și mai ales la
demoralizarea acestuia. Situația năvălitorilor putea fi și mai mult înrăutățită prin atacuri de noapte (ex. Vlad
Țepeș). Această tactică presupune angajarea tuturor resurselor interne, asumarea unor mari sacrificii
economice și numai. De aceea, această tactică a fost acceptată de boierime doar ca ultimă soluţie, în

14
 condiţiile pricolului transformării ţării în paşalâc. Altfel, dacă erau posibile negocieri cu turcii sau pericolul
continuării luptei era prea mare, boierimea era dispusă la tratative şi compromisuri. Prin urmare, boierimea și
domnia au avut același obiectiv, salvarea integrității țării, doar mijloacele pe care le foloseau erau uneori
diferite. De asemenea, conform istoricului P.P.Panaitescu, Țările Române nu s-au aflat pe direcția principală
a expansiunii otomane.
În ceea ce privește sprijinul extern în contextul cruciadei târzii, organizată de puterile creștine împotriva
înaintării otomane în Europa, acesta a fost insuficient. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii,
incapacitatea practică a unora dintre ele de a acționa militar au făcut ca uneori ajutorul cerut de țările
Române să nu fie la nivelul așteptat, iar acestea să se regăsească singure în fața unor forțe otomane mult
superioare numeric.
Rezultatul acestui îndelungat conflict cu sacrificii imense a fost păstrarea fiinţei statale în condiţiile în
care alte state, unele mai puternice, (ale bizantinilor, bulgarilor, sârbilor, ungurilor) au fost desfiinţate.
Uneori Ţările Române au făcut front comun, dincolo de hotarele lor politice, din raţiuni militare, diplomatice
ori religioase. Conştiinţa unităţii de neam a avut de asemenea un rol semnificativ.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, situaţia Ţărilor Române a fost influenţată de relaţiile dintre
Imperiul Otoman şi cel Habsburgic şi atitudinea Poloniei (ostilă habsburgilor şi prudentă faţă de turci,
interesată să aibă influenţă proprie în Ţările Române, mai ales în Moldova). Intervenţia imperialilor
(habsburgilor) în Transilvania a provocat reacţia turcilor care, în 1552 au ocupat Banatul, transformându-l în
paşalâc. Împotriva turcilor s-a format Liga Creştină (Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Spania, ducatele
italiene Mantova, Toscana, Ferrara) la care au aderat şi Ţările Române.

Întemeietorii
Basarab I şi Bogdan I au acţionat pe plan extern prin războaie şi prin diplomaţie pentru apărarea
independenţei ţărilor lor. Basarab I (1310-1352) participă între 1323-1330 la conflictele din Balcani de
partea bulgarilor împotriva Imperiului bizantin. În 1324 încheie un tratat cu Ungaria, iar în 1330 se află în
război cu aceasta, câştigând victoria de la Posada.
Bogdan I respinge în 1364-1365 expediţiile regelui Ludovic I, obţinând independenţa ţării. Petru I Muşat
(1375/1377-1391) depune în 1387 omagiu de vasalitate regelui Poloniei pentru a contracara pretenţiile de
suzeranitate maghiare.

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418), domn al Ţării Româneşti

Ţara Românească a fost cea dintâi ameninţată de expansiunea Imperiului Otoman. Mircea cel Bătrân a
desfăşurat războaie de amploare împotriva turcilor şi a ştiut să fie un abil diplomat.

a. Diplomaţie
La începutul domniei sale, Mircea s-a orientat spre o alianţă cu Polonia, mijlocită de domnitorul Petru I
Muşat. Astfel, pe 10 decembrie 1389, acesta a încheiat la Radom un tratat de pe poziţii de egalitate cu regele
Poloniei Vladislav Jagiello. Tratatul a fost ratificat la Lublin pe 20 ianuarie 1390 şi era menit să asigure Ţara
Românească în faţa unei acţiuni a Ungariei, care revendica Banatul de Severin.
Expansiunea otomană a devenit la sfârşitul secolului al XIV-lea cea mai constantă şi mai gravă problemă în
cadrul relaţiilor internaţionale ale Ţărilor Române. În acest context, Mircea şi-a orientat politica externă spre
Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), ţară ameninţată şi ea de expansiunea otomană.
Această colaborare s-a încheiat pe baza recunoaşterii stăpânirii domnului Ţării Româneşti în Amlaş şi Făgăraş
(sudul Transilvaniei) şi în Banatul de Severin cu titlul de feude .
În aşteptarea ofensivei turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund de Luxemburg la
Braşov pe 7 martie 1395, primul tratat de alianţă antiotomană din sud-estul Europei.

b. Luptele cu turcii
Începutul conflictului dintre Ţara Românească şi puterea otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la
sudul Dunării, în teritoriile pe care le revendica Baiazid I (1389-1402). Astfel, în 1388 Mircea anexează
Dobrogea, ameninţată de turci şi intervine în favoarea lui Ivan Straţimir, ţarul de la Vidin.
În 1389, Mircea acordă sprijin sârbilor împotriva turcilor în bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei)
alături de cneazul Lazăr. Serbia este însă vasalizată. În 1391, bandele akingiilor (corpuri de cavalerie otomană)
15
trec Dunărea sub conducerea lui Firuz-bey şi jefuiesc Ţara Românească. Drept răspuns, în 1393/1394, Mircea
organizează o expediţie la sudul Dunării (Karinovasi, în sudul munţilor Balcani) împotriva bazei akingiilor
pentru a-i împiedica să mai organizeze raiduri de pradă.
În 1393, Baiazid cucereşte ţaratul de Târnovo, iar în 1396 pe cel de la Vidin.
Acţiunile lui Mircea îl determină pe sultanul Baiazid I Ilderim (Fulgerul) să organizeze o expediţie militară
în Ţara Românească (toamna anului 1394 sau primăvara anului 1395). Mircea a retras totul din calea turcilor,
hărțuindu-i continuu. Bătălia decicivă a avut loc la Rovine (loc mlăştinos), neidentificat cu certitudine de
istorici, la 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, unde românii au ieşit victorioşi.
Fiind înlăturat pericolul transformării ţării lor în paşalâc, boierimea nu a mai dorit să continue lupta şi a
acceptat ca domn pe pretendentul susţinut de Poartă, Vlad Uzurpatorul. Acesta a ajuns la o înţelegere cu turcii
care implica recunoaşterea autonomiei interne a ţării în schimbul unui tribut. Mircea a împărţit cu Vlad
Uzurpatorul stăpânirea Ţării Româneşti până la eliminarea acestuia în 1397.
Conştienţi de pericolul reprezentat de înaintarea otomană spre Europa centrală, cavalerii occidentali
(germani, englezi, burgunzi), conduşi de Sigismund de Luxemburg au organizat în 1396 o cruciadă soldată cu
eşec în bătălia finală de la Nicopole din 26 septembrie 1396. Cruciada de la Nicopole a fost un adevărat
dezastru pentru cruciaţi din cauza tacticii alese de cavalerii occidentali.
În anul următor, 1397, o armata turcească a trecut Dunarea în Muntenia, dar a fost înfrântă de Mircea. O altă
bătălie s-a dat în anul 1400, domnitorul învingând o armată otomană alcătuită din 66.000 de oameni (cifră
evident exagerată).
În anul 1402, Baiazid este înfrânt în bătălia de la Ankara de către căpetenia mongolă Timur Lenk. Luat
prizonier, acesta moare, iar în Imperiul Otoman încep luptele pentru putere între cei trei fii ai lui Baiazid:
Musa, Mustafa, Mehmed.
Mircea, care avea drept obiectiv principal să împiedice creşterea puterii otomane, s-a implicat în luptele
pentru tronul Imperiului, sprijinind diverşi pretendenţi (Musa şi Mustafa). Astfel, în anul 1409, Mircea îl
sprijină pe Musa care, primind ajutor şi de la despotul Serbiei Ştefan Lazarevici, reuşeşte să preia conducerea
părţii europene a Imperiului Otoman în 1411.
Domnia lui Musa (1411-1413) va reprezenta apogeul politic şi diplomatic al lui Mircea .
Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui întins teritoriu, aşa cum
reiese din titlul său domnesc: „ Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu stăpânind şi domnind
peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi
Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia (Dobrogea),
încă până la Marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului (Silistra)”. Este cea mai mare întindere
teritorială din istoria medievală a ţării.
Mircea i-a sprijinit de asemenea pe cel de-al doilea fiu al lui Baiazid, Mustafa, dar şi o răscoală condusă de
un reformator turc, Bedreddin. Ambii pretendenţi susţinuţi de Mircea au fost însă înfrânţi (Musa-1413,
Mustafa-1416) de fratele lor Mehmed I (1413-1421), iar Bedreddin a fost prins şi ucis.
Sultanul Mehmed reia politica ofensivă îndreptată împotriva Ţării Româneşti. La sfârşitul domniei lui
Mircea sau în timpul urmaşului său, Mihail I (1418-1420), deci în 1417 sau 1420, otomanii au cucerit
Dobrogea, cetăţile Turnu şi Giurgiu şi au obligat Ţara Românească să plătească tribut (3.000 de galbeni),
respectând autonomia ţării. Plata tributului a însemnat aşadar doar o răscumpărare a păcii şi nu dependenţa faţă
de turci. Intrând sub suzeranitate otomană, are loc prima modificare a statutului politico-juridic al Țării
Românești.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân statul a fost bine administrat, a cunoscut maxima sa întindere
teritorială, a fost ctitorită mănăstirea Cozia (1388) unde Mircea a fost înmormântat (1418) și unde se află
portetul său. Cea mai veche reprezentare a spaţiului românesc apare în Tractatus de re militari et machinis
bellici (1394-1396).

ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432), domn al Moldovei

În Moldova, lunga domnie a lui Alexandru cel Bun a asigurat stabilitatea internă a ţării. Lui i se atribuie
înfiinţarea dregătoriilor şi organizarea instituţiei bisericeşti. În politica externă a dat dovadă de abilitate în
relaţiile cu cele două regate catolice vecine: Polonia şi Ungaria, profitând de contradicţiile între ele.
A recunoscut suzeranitatea Poloniei pe 12 martie 1402 pentru a se pune la adăpost de pretenţiile Ungariei,
care dorea să controleze importantul oraş comercial Chilia, punctul final al vestitului drum moldovenesc ce
unea Europa centrală şi apuseană de Marea Neagră.

16
 Tratatul de vasalitate faţă de Polonia a fost reînnoit în mai multe rânduri: 1404, 1407, 1411 la Roman.
Primejdia reprezentată de cei doi vecini puternici, Ungaria şi Polonia, reiese din încheierea între cele două a
Tratatului de la Lublau, pe 15 martie 1412. Acestea se înţelegeau să împartă Moldova în cazul neparticipării
lui Alexandru cel Bun la o expediţie antiotomană ce se plănuia în acel moment.
Tratatul nu a intrat în vigoare pentru că domnul Moldovei şi-a respectat angajamentele luate faţă de Polonia,
între altele participarea la războiul pe care aceasta îl purta cu ordinul cavalerilor teutoni. Astfel, la Grünwald
(1410) şi Marienburg (1422), alături de armatele polone victorioase au luptat şi oşteni moldoveni.
În 1420 a avut loc prima ciocnire între Moldova şi Imperiul Otoman, acesta din urmă încercând fără succes
să ocupe Chilia şi Cetatea Albă, apărate de moldoveni cu forţe proprii. Spre sfârşitul domniei s-a apropiat de
Ungaria şi a sprijinit încercarea de constituire a unui stat lituanian care să slăbească puterea Poloniei.

După moartea lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, cele două state româneşti au suportat o lungă
perioadă de conflicte pentru tron, care le-au slăbit şi le-au diminuat influenţa în sud-estul european şi în
Balcani.
În Transilvania, situaţia economică dificilă a ţărănimii a declanşat aşa-numita răscoală de la Bobâlna din
1437. Răscoala a fost înăbuşită, iar în timpul desfăşurării ei s-a încheiat o înţelegere între stările privilegiate
(nobilii maghiari, fruntaşii secuilor şi patriciatul săsesc) numită Unio Trium Nationum. În 1517, este emis
„Tripartitum-ul” juristului maghiar Ştefan Werboczi, un cod de legi care apare imediat după războiul
ţărănesc (1514) condus de Gheorghe Doja . Prin Tripartitum, drepturi avea „poporul”(care îi cuprinde doar pe
nobili), nu şi „plebea” (adică ţăranii, deci majoritatea românilor). Prin acest act, românii sunt excluşi complet
de la viaţa politică a Transilvaniei.

IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456), voievod al Transilvaniei

A făcut parte dintr-o familie originară din Ţara Românească, tatăl său Voicu a primit de la Sigismund de
Luxemburg castelul şi domeniul Hunedoarei pentru merite deosebite în luptele cu turcii.Iancu a deţinut şi alte
demnităţi:
- ban de Severin (1438);
- guvernator al Ungariei şi comite al secuilor din 1446;
. A acţionat pe mai multe direcţii în vederea purtării războiului antiotoman:
● formarea unui „bloc românesc”, alcătuit din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Pentru crearea
acestui „bloc” a încercat să impună în ţări extracarpatice domni favorabili luptei antiotomane: Vlad Dracul
(1443) şi Vladislav al II-lea (1447) în Ţara Românească, Petru al II-lea în Moldova (1448).
● organizarea de campanii ofensive împotriva turcilor.
A dat dovadă de mari calităţi de comandant de oşti, folosind tactici moderne de luptă (spre exemplu a luat
de la mişcarea husită utilizarea taberelor întărite) şi a comandat armate moderne formate din oşteni de diverse
naţionalităţi: români, unguri, sârbi, poloni.
Prin acţiunile sale cu caracter pronunţat ofensiv, dar şi prin diplomaţie a reuşit să întârzie pătrunderea
turcilor în Europa centrală, dovedindu-se un apărător al creştinătăţii, fapt ce l-a determinat pe papa Calixt al
III-lea să-l caracterizeze drept „atletul cel mai puternic – singurul al lui Hristos”.
În anul 1441, Iancu de Hunedoara declanşează lupta antiotomană, obţinând o victorie împotriva beiului de
Semendria.
În 1442, turcii atacă Transilvania în două rânduri, în martie şi în septembrie, însă Iancu reuşeşte să se
mobilizeze şi îi respinge în apropiere de Sibiu (22 martie 1442) şi pe râul Ialomiţa (2 septembrie 1442),
unde îl înfrânge pe Sehabeddin, beilerbeiul (guvernatorul) Rumeliei.
La chemarea papei Eugeniu al IV-lea a fost reluată ideea de cruciadă, dar puterile occidentale au ezitat să
răspundă. În aceste condiţii, regele Ungariei şi Poloniei Vladislav I (1440-1444) şi Iancu de Hunedoara şi-au
asumat riscul, iniţiind cu forţe proprii „ campania cea lungă” (1443-1444), cucerind oraşele Sofia şi Niş.
„Campania cea lungă” s-a încheiat după 6 luni, susţinându-se 6 lupte, s-a pătruns în Peninsula Balcanică pe o
distanţă de 300 de kilometri, s-au capturat 13 comandanţi otomani şi au fost făcuţi 4 000 de prizonieri.
Succesul voievodului român l-a determinat pe sultanul Murad al II-lea (1421-1451) să ceară pacea, care
s-a încheiat în iulie 1444 la Seghedin, în condiţii foarte avantajoase pentru Ungaria: încetarea conflictelor
militare timp de 10 ani, retragerea otomanilor din Serbia şi nordul Albaniei, înapoierea reciprocă a
prizonierilor, plata unei despăgubiri de război (100 000 de scuzi de aur).

17
 Prezenţa armatei otomane în Asia Mică pentru înăbuşirea unei răscoale, precum şi insistenţele trimisului
papal l-au determinat pe regele Vladislav I al Ungariei să încalce pacea şi să iniţieze o nouă cruciadă
împotriva turcilor. Aceasta era condusă de Iancu de Hunedoara şi la care participa şi Vlad Dracul,
domnitorul Ţării Româneşti. La Varna a avut loc lupta din 10 noiembrie 1444, în care moartea regelui
Ungariei a produs derută şi panică în rândul oastei creştine şi a condus la victoria otomanilor. Înfrângerea de
la Varna dovedea că otomanii erau o putere în plină ascensiune, favorizată şi de neînţelegerile dintre
monarhii creştini, care nu sprijiniseră îndeajuns campania .
În 1445, în colaborare cu Vlad Dracul şi cu o flotă burgundă, Iancu de Hunedoara a condus expediţia de
pe Dunăre, în urma căreia a cucerit cetatea Giurgiu.
Moartea regelui Vladislav I (1444) este urmată de o nouă criză politică internă. La 1 iunie 1446 a fost
convocată Dieta de la Pesta care l-a ales pe Iancu de Hunedoara guvernator al Ungariei pe timpul
minoratului regelui Ladislau al V-lea (Postumul).
Mai târziu, în 1447, întrucât Vlad Dracul a recunoscut suzeranitatea otomană, a fost ucis din ordinul lui
Iancu, fiind înscăunat domn Vladislav al II-lea. În 1448, Iancu intervine în Moldova şi îl sprijină la domnie
pe Petru al II-lea (care îi era şi cumnat) împotriva lui Roman al II-lea, susţinut de poloni. (Pentru ajutorul
acordat, Petru i-a cedat lui Iancu cetatea Chiliei). S-a format astfel „blocul românesc”, iar alianţele stabilite
cu acest prilej creaseră condiţiile favorabile începerii unei noi campanii antiotomane.
În septembrie 1448 oastea creştină, condusă de Iancu, trece Dunărea şi în octombrie ajunge la
Kossovopolje (sau Câmpia Mierlei, în centrul Serbiei). Bătălia de la Kossovopolje a durat trei zile (17-19
octombrie 1448), încheiată cu mari pierderi pentru oastea lui Iancu şi victoria otomanilor. Această
înfrângere însemna sfârşitul ofensivei creştinilor pentru alungarea otomanilor din Balcani. .
Până în 1453, Iancu de Hunedoara s-a preocupat de apărarea hotarelor şi de întărirea Belgradului,
considerat punct principal al opririi ofensivei turceşti în Europa centrală. În anul 1453, Iancu renunţă la titlul
de guvernator al Ungariei odată cu instalarea pe tron a lui Ladislau al V-lea. Primeşte în schimb titlul de
căpitan general al Ungariei şi Transilvaniei, pe care îl va deţine până la sfârşitul vieţii.
În 1453 s-a produs un eveniment capital al istoriei: oraşul Constantinopol era cucerit de către turcii
conduşi de Mahomed (Mehmed) al II-lea (1451-1481).
În 1456, Mehmed al II-lea atacă cetatea Belgrad, considerată „cheia regatului Ungariei”. Asediul oraşului a
început pe 4 iulie 1456, fiind oprit de Iancu. Atacul general s-a dat pe 21 iulie, Iancu contraatacând a doua zi
(22 iulie). Iancu de Hunedoara a obţinut o strălucită victorie la Belgrad (4-21 iulie 1456), întârziind cu peste
70 de ani ocuparea Ungariei..
Această victorie a fost primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi papa Calixt al III-lea
considerând-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”.
Iancu de Hunedoara nu s-a bucurat însă de această victorie, deoarece la scurt timp a murit de ciumă în
tabăra de la Zemun (11 august 1456). A fost înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, iar pe piatra
sa de mormânt s-a scris „s-a stins lumina lumii”. Fiul său, Matei Corvin, a devenit rege al Ungariei (1458-
1490).
Laonic Chalcocondil în lucrarea „Expuneri istorice” îl prezintă în termeni laudativi: „și a fost acest
bărbat foarte destoinic întru toate și de jos s-a ridicat la mare putere și a săvârșit isprăvi în contra
germanilor și a boemilor și, ajungând la conducerea treburilor obștești la peoni (unguri) , și-a câștigat mare
renume. Dar încă și față de turci a săvârșit nu puține isprăvi mari, deși se credea că din cauza mulțimii și
vitejiei lor nu o să biruiască niciodată armata împăratului; și însuși de timpuriu a luat în mâini armatele
peonilor.” 

VLAD ŢEPEŞ (1448, 1456-1462, 1476), domn al Ţării Româneşti

Fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân, este înscăunat domn în 1456 de către Iancu de
Hunedoara, care voia să-şi asigure în acest fel spatele în vederea apărării Belgradului.
Ajuns domn, Vlad Ţepeş a iniţiat o politică extrem de dură îndreptată împotriva boierimii care-i contesta
puterea absolută, a celor corupţi, dar şi împotriva otomanilor. Instrumentul utilizat împotriva duşmanilor
interni şi externi a fost tragerea în ţeapă. Metodele dure folosite de acesta nu erau mai crude decât cele ale
altor monarhi ai vremii (regele Ludovic al XI-lea al Franţei, sultanul Mehmed al II-lea, ţarul Ivan cel
Groaznic al Rusiei).

18
 Faima de conducător sângeros a lui Vlad Ţepeş a fost pusă în circulaţie de negustorii saşi care au fost
pedepsiţi cu cruzime pentru că nu au respectat poruncile domnului în legătură cu locurile în care aveau
permisiunea să facă negoţ în Ţara Românească.
Lupta sa antiotomană se încadrează în acelaşi efort al cruciadei târzii, care acum ar fi trebuit să fie
condusă de fiul lui Iancu de Hunedoara, regele Ungariei Matei Corvin şi sprijinită financiar de papalitate.
În anul 1459, papa Pius al II-lea a încercat să relanseze ideea de cruciadă împotriva turcilor. În acest
context acţionează Vlad Ţepeş care încheie un tratat Matei Corvin în 1460.
Având consolidată domnia, în 1459 Ţepeş refuză plata tributului către Poartă, adică suma de 10.000 de
galbeni. Sultanul încearcă să-l atragă prin vicleşug la Poartă pentru a-l lichida. Încercarea otomană de a-l
captura prin intermediul lui Hamza paşa de Nicopole şi a grecului Catavolinos eşuează şi în consecinţă
Vlad Ţepeş organizează „campania surpriză” de pe linia Dunării în iarna anului 1461/1462, când atacă
mai multe cetăţi turceşti şi provoacă mari pierderi umane şi materiale adversarului.
Riposta otomană nu se lasă aşteptată. În aprilie 1462, Mahomed al II-lea începe marea campanie
împotriva Ţării Româneşti. O uriaşă armată otomană (cea mai mare de la cucerirea Constantinopolului) s-a
pus în mişcare de la Adrianopol spre Dunăre. În mai 1462, un corp de oaste otomană pătrunde în Ţara
Românească pe la Brăila, dar este zdrobit de români şi aruncat peste Dunăre. Sultanul porunceşte trecerea
grosului armatei sale peste fluviu pe la Nicopole şi Turnu, Ţepeş neputând să-l oprească. În condiţiile în care
oastea otomană se îndreaptă spre Târgovişte, domnul muntean a aplicat tactica tradiţională de retragere şi
pustiire în calea armatei otomane, evitând lupta decisivă, dar hărţuind continuu oastea inamică. A aplicat în
această confruntare și războiul psihologic („pădurea de țepe”). Contemporanii apreciază că sub comanda sa
au fost circa 30 000 de oşteni, cifră mult inferioară efectivelor otomane. În apropiere de Târgovişte, Vlad
Ţepeş organizează vestitul atac de noapte asupra taberei sultanului din 16-17 iunie 1462. Vlad împreună cu
o parte din oastea sa, îmbrăcați turcește au pătruns în tabăra otomană, încercând asasinarea sultanului. Atacul
a provocat panică și pierderi în rândurile otomanilor.
Neputând să-l înfrângă pe Ţepeş într-o luptă decisivă, Mahomed al II-lea a dat ordin de retragere,
îndreptându-şi oastea spre Brăila. Retragerea turcilor s-a făcut „în grabă”, cum scriu cronicarii, iar sultanul a
organizat serbări ca şi cum ar fi obţinut o mare victorie. Campania în sine a fost un eşec total, sultanul
nereuşind să-şi atingă scopul propus: prinderea lui Vlad Ţepeş şi transformarea ţării în paşalâc. Cronicile
vremii au reţinut înfrângerea suferită de turci. Cronicarul Felix Petancius din Ragusa scria: „Dracula cu
puţini dar aleşi războinici a atacat pe împăratul turc Mehmet…în timp de noapte şi-l sili să fugă spre Dunăre
cu mari pierderi de oameni şi cu ruşinea de a fi dat dosul” . Analele sârbeşti consemnează pentru anul 1462
evenimentul astfel: „A mers ţarul [sultanul] în Valahia [Ţara Românească] împotriva lui Vlad voievod şi nimic
nu a reuşit” sau “A mers ţarul Mehmet în Valahia şi l-a bătut Dracula în timpul nopţii”. Laonic Chalcocondil
în lucrarea „Expuneri istorice” scrie: „totuşi taberei  (turceşti, n.n.) îi era, ce-i drept, frică de dacii care întru
nimic cu mai puţină îndrăzneală făceau câte o mare ispravă”. Informații valoroase găsim la Mihail Ducas
în "Istoria turco-bizantină" (1341-1462) despre expediţia otomană din 1462: „Dar vlachul (Vlad Țepeș) i-a
mutat pe toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat
pustii și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor. Tiranul (Mehmet al II-lea), trecând Danubiul, a
străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal și nici ceva de
mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă vede mii și mii de pari sădiți în
pământ încărcați în loc de fruct cu oameni morți și în mijloc pe Chamza (...) tras în țeapă. La vederea acestei
amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a tras corturile, fiindu-i frică, a tras șanțuri și a ridicat
valuri și sta în mijlocul lor. Vlachul însă, sculându-se și rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când
era încă întuneric, și nimerind, în partea dreaptă a taberei, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat
turci fără de număr; și până ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când s-a făcut dimineață
însă, vlachii au intrat în adăposturile lor și s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut
Danubiul și a ajuns la Adrianopol. ” Și „Cronicile slavo-române” scriu despre faptele petrecute în
domnia sa.
Boierimea însă îl trădează pe domnitor şi îl acceptă drept domn pe Radu cel Frumos (1462-1475), fratele
său, adus de otomani şi restabilesc plata tributului (în schimbul recunoaşterii autonomiei).
Vlad Ţepeş se refugiază în Transilvania, sperând că va fi sprijinit de Matei Corvin cu care avea tratat îşi
va respecta angajamentele pe care la luase faţă de papalitate, de a continua lupta antiotomană. Regele
Ungariei folosise în alte scopuri banii trimişi de papă în vederea organizării cruciadei antiotomane, astfel că
preferă să se debaraseze de Ţepeş. Inventând deci „trădarea” de către Vlad a cauzei creştinilor, îl
întemniţează la Vișegrad lângă Buda. Aceasta este şi perioada în care se răspândesc prin intermediul saşilor

19
„Povestirile germane” despre Vlad Ţepeş, care îl portretizează ca pe un tiran sadic, însetat de sânge. Cel mai
cunoscut portret al său provine din castelul Ambras din Tirol.
În 1476, Ungaria tinde să reia lupta antiotomană, iar Ţepeş este eliberat. Tot în 1476 revine pe tron cu
ajutorul lui Ştefan cel Mare. Neacceptat de boieri, se pare că acesta a căzut victimă unui complot după doar o
lună de domnie.

ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504), domn al Moldovei

Fiu al lui Bogdan al II-lea (1449-1451), ucis de fratele său, Petru Aron (1451-1457). După 25 de ani de
lupte interne care au urmat domniei lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare ocupă tronul cu sprijinul lui
Vlad Ţepeş, care dorea să aibă un aliat în ţara vecină în perspectiva redeschiderii conflictului cu Imperiul
Otoman. Petru Aron recunoscuse suzeranitatea otomană și acceptase plata tributului în 1456.
În timpul domniei sale, Moldova şi-a modelat politica externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi
Imperiului Otoman, având grijă să nu aibă doi duşmani deodată.
La începutul domniei, pe primul plan s-au aflat relaţiile cu Polonia şi Ungaria, puteri a căror rivalitate
pentru Moldova şi îndeosebi pentru gurile Dunării şi Chilia au continuat să se manifeste puternic şi în a doua
jumătate a secolului al XV-lea.
Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale regatului
ungar a rămas direcţia principală a politicii externe a ţării; ea a îngăduit să-şi asigure stăpânirea Chiliei
împotriva Ungariei şi a drumului comercial pe care îl controla.
Pe 4 aprilie 1459, Ştefan a încheiat un tratat la Overchelăuţi cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, pe
care l-a recunoscut ca suzeran. O consecinţă a acestei înţelegeri a fost îndepărtarea de la hotarul Moldovei a
rivalului său Petru Aron. Restabilirea legăturilor cu Polonia a însemnat îndepărtarea de Ungaria şi Ţara
Românească.
În 1465, domnul Moldovei a reuşit să aducă în stăpânirea sa cetatea Chilia (după o încercare nereuşită în
1462), subminând interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti.
Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin a organizat în 1467 o campanie în Moldova, dar în drum spre
capitala Suceava, Ştefan a dezlănţuit contraatacul, învingându-l la Baia pe regele Ungariei („un uriaș
dezastru” după spusele cronicarului polon Jan Dlugosz). Victoria lui Ştefan la Baia pe 15 decembrie 1467
a însemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitate maghiară şi, aşa cum aprecia cronicarul de origine
poloneză Jan Dlugosz, a fost pentru Matei Corvin un „uriaş dezastru”. După această luptă, Petru Aron a
fost prins şi ucis (probabil în 1469).
În anii următori, relaţiile cu Ungaria s-au îmbunătăţit. Între cele două state a fost semnat mai târziu un
tratat prin care domnul Moldovei primea în Transilvania două cetăţi: Ciceiul şi Cetatea de Baltă, în care să se
refugieze în caz de primejdie.
Lupta antiotomană a fost declanşată în 1473, când Ştefan a refuzat să plătească tributul pe care
predecesorul său Petru Aron în acceptase pentru prima dată în istoria Moldovei, în 1456, ca răscumpărare a
păcii.
În acelaşi timp, Ştefan intervine în Ţara Românească, de unde îl înlătură pe Radu cel Frumos,
înlocuindu-l cu un domnitor (Laiotă Basarab) pe care îl spera fidel luptei antiotomane. Astfel, în vederea
războiului împotriva turcilor, Ştefan a reluat politica „blocului românesc”, adică înscăunarea în Ţara
Românească a unui domn favorabil acestui război.
Acţiunile lui Ştefan în Ţara Românească, precum şi refuzul de a plăti tributul au provocat intervenţia
otomană.
Conştient de disproporţia de forţe, Ştefan a încercat prin relaţii diplomatice şi negocieri cu papalitatea,
republica veneţiană (în 1478 îl trimite aici pe Ioan Ţamblac), regii Poloniei, Ungariei, hanul turcoman al
Persiei (Uzun Hasan) să-şi găsească aliaţi mai bine de 20 de ani.
În 1474-1475 se desfăşoară campania iniţiată de Mehemd al II-lea şi comandată de Soliman paşa,
beglerbegul1 Rumeliei, la care participă, se pare, circa 120.000 de soldaţi otomani (alte surse: între
60.000/100.000) şi un corp de oaste a lui din Muntenia (Laiotă Basarab, fostul protejat al lui Ştefan, se
supune turcilor).

1
Beglerbeg - guvernator general al unei provincii otomane: Rumelia (partea europeană) sau Anatolia (partea asiatică)

20
 Domnul Moldovei dispunea de circa 40.000 de oameni, plus trupe trimise de Polonia (2.000) şi Ungaria
(5.000 de secui şi 1.800 de unguri).
Tactica a fost cea tradiţională, dar pe 10 ianuarie 1475 la Podul Înalt (lângă Vaslui), Ştefan a decis să
dea bătălia finală. Profitând de avantajul terenului, de vremea ceţoasă şi dezgheţ, oştirea moldoveană a
obţinut o strălucită victorie, despre care şi cronicarii otomani au scris că este cea mai mare înfrângere
suferită de turci de la începuturile Islamului.
Reacţia otomană era de aşteptat, astfel încât Ştefan a încercat să obţină ajutorul puterilor creştine.
La 25 ianuarie 1475, Ştefan a adresat o scrisoare principilor creştini în care le solicita ajutorul în
vederea respingerii ripostei otomane şi în care afirma apartenenţa Moldovei la civilizaţia europeană
(numește Moldova „această poartă a creștinătății”). Importanța luptei antiotomane a Moldovei este descrisă
de Ștefan prin solul Ioan Țamblac în 1478 la Veneția: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru
treburile creștine această țară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e foarte evident, pentru că e
seraiul Ungariei și Poloniei și straja acestor două regate. Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de
mine, de patru ani mulți creștini au rămas în liniște. Așadar, ca domni creștini și cunoscuți ca creștini, eu
recurg la ilustra domnia voastră implorând ajutorul vostru creștinesc, spre a-mi păstra această țară a mea,
folositoare pentru treburile creștine, promițând că orice dar și subsidii îmi veți da eu îl voi folosi pe multe căi
de câte ori veți porunci și veți avea trebuință, dar numai contra necredincioșilor, și unde veți porunci, fără
nicio amânare.”
În acelaşi timp, turcii continuau cuceririle în zonă, luând în stăpânire Caffa, colonie genoveză la Marea
Neagră, şi Mangopul, principat bizantino-genovez pe litoralul nord-pontic. De asemenea, turcii îi supuneau
pe tătarii din Crimeea, pe care îi vor folosi apoi în lupta împotriva Moldovei.
În aceste împrejurări, Ştefan a încheiat cu Matei Corvin un tratat de pe poziţii de egalitate pe 12 iulie
1475 la Iași. Regele Ungariei promitea ajutor militar şi refuzul de a acorda azil politic duşmanilor
domnitorului. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului pentru negustorii unguri.
În 1476 expediţia otomană, precedată de pustiitoare raiduri ale tătarilor, era condusă de însuşi sultanul
Mehmed al II-lea. Ştefan a trebuit să permită oştenilor ţărani să plece pentru a-şi apăra gospodăriile de
tătari, astfel că la Valea Albă - Războieni, doar cu oastea de curte alcătuită din boieri şi oamenii acestora, nu
a putut ţine piept otomanilor.
Mica oştire moldoveană a fost înfrântă la Războieni pe 26 iulie 1476, dar Moldova nu a fost supusă,
fiindcă cetăţile au rezistat (Suceava, Neamţ, Hotin). La aceasta se adaugă şi faptul că domnitorul şi-a refăcut
oastea (cca. 16. 000), dar şi apropiatul sprijin pe care Matei Corvin se pregătea să-l dea.
Pierderile suferite de armata otomană l-au determinat pe sultan să dea semnalul retragerii. În condiţiile în
care Veneţia (în 1479) şi Ungaria (în 1483) încheie pace cu turcii, coaliţia antiotomană se destramă.
Sub conducerea sultanului Baiazid al II-lea, turcii reiau în 1484 atacul asupra Moldovei, cucerind Chilia
(14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484).
În încercarea de a recuceri cetăţile cu sprijin polon, Ştefan cel Mare depune pe 15 septembrie 1485
omagiul de vasalitate regelui Cazimir al IV-lea la Colomeea.
În 1486/1487, domnul Moldovei se regăseşte singur în faţa otomanilor - ultimele confruntări cu turcii la
Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) şi Şcheia (6 martie 1486) - ceea ce-l sileşte să încheie pace cu turcii
(1487) şi să accepte plata tributului în schimbul conservării autonomiei ţării.
Treptat, relaţiile cu Polonia s-au răcit. Devenit rege al Poloniei în 1492, Ioan Albert (1492-1501) a
început pregătirile militare pentru înlăturarea dominaţiei otomane asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Programul
regelui prevedea şi instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin înlăturarea lui Ştefan, care în
1489 revenise la alianţa cu Ungaria. În confruntarea cu polonezii de la Codrii Cosminului (26 octombrie
1497), Ştefan cel Mare iese învingător. Tratatul de la Hârlău (12 iulie 1499), semnat între Moldova şi
Polonia stabilea pacea veşnică între cele două state, dar şi emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea
poloneză. Prin acest tratat Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război
împotriva tuturor duşmanilor, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Moldova a fost inclusă,
alături de Țara Românească, în tratatul turco-ungar din 1503, cu obligația de aplăti tribut și alte servicii.
Pe 2 iulie 1504, marele domnitor înceta din viaţă, lăsând o ţară autonomă faţă de Poartă, având un
prestigiu internaţional şi beneficiind de o înflorire culturală şi artistică unică în istoria ei medievală
(mănăstirile Putna - 1469, Voroneţ - 1488, Neamţ-1497) .

În secolele XIV-XVI au avut loc 7 campanii conduse de sultani: 3 asupra Țării Românești, 3 asupra
Moldovei, 1 asupra Transilvaniei. Luptele purtate de români în sec. XIV-XV au avut o semnificație internă

21
(menținerea ființei statale), dar și europeană. Expansiunea otomană a fost oprită pe linia Dunării și forțele
otomane uzate în lupte. Țările Române s-au afirmat ca factori activi în relațiile internaționale, reușind prin
acțiuni militare și diplomatice să-și mențină existența statală.

Domnii mai importante până la Mihai Viteazul

Neagoe Basarab (1512-1521)

Domn al Ţării Româneşti, a căutat să întărească prestigiul ţării în lumea est-europeană. Sfinţirea Bisericii
de la Curtea de Argeş (1517) s-a făcut în prezenţa unor mari personalităţi între care şi Patriarhul ecumenic al
Constantinopolului. A avut bune relaţii cu celelalte ţări româneşti, cu Ungaria, Polonia, Imperiul Romano-
German, Veneţia, urmărind să participe la o cruciadă antiotomană. A fost un teoretician al ştiinţei politice şi
al diplomaţiei, scriind „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Radu de la Afumaţi (1522-1529)

A avut o domnie scurtă, cu mai multe întreruperi, caracterizată prin mai multe lupte antiotomane, în
contextul în care Ţara Românească era ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc. Numai
între 1522-1525 a dat 20 de lupte cu turcii conduşi de Mehmed, paşa de Vidin. În 1524 a fost acceptat ca
domn de sultan, tributul a fost mărit, dar a fost recunoscută autonomia ţării.
S-a aflat în raporturi bune cu Ungaria, iar după bătălia de la Mohacs (1526) s-a implicat în sprijinirea unor
pretendenţi la tron (Ferdinand de Habsburg). În 1529 a căzut victimă unui complot al marii boierimi. A fost
înmormântat la Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab.

Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546)

Unul dintre fiii lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş s-a implicat în luptele din Ungaria pentru tron după
moartea la Mohacs a lui Ludovic al II-lea. A pătruns cu armata în Transilvania, obţinând victoria la
Feldioara (1529); este considerat astfel un precursor al lui Mihai Viteazul. Stăpânea în Transilvania
importante cetăţi şi oraşe: Ciceiul, Cetatea de Baltă, Rodna, Bistriţa, Unguraşul.
S-a aflat în conflict cu Polonia pentru stăpânirea Pocuţiei, dar a fost înfrânt la Obertyn (1531). A dejucat
acţiunea prin care otomanii urmăreau să-şi sporească influenţa în Ţările Române şi îl susţineau la tron pe
veneţianul Aloisio Gritti (acesta dorea să dobândească titlul de guvernator al Ungariei şi să creeze un
„regat” al Daciei, prin numirea celor doi fii ai săi ca domnitori în Moldova şi Ţara Românească. A fost
capturat de Petru Rareş şi executat în 1534). Rareş s-a declarat vasal al împăratului Ferdinand de Habsburg.
Acţiunile sale de politică externă au determinat reacţia otomană. Soliman Magnificul organizează
expediţia din Moldova (1538) . Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania, iar Suceava a fost ocupată,
instalându-se aici o garnizoană otomană. Moldova n-a devenit paşalâc, dar sudul Basarabiei cu centrul la
Tighina a fost transformat în raia turcească sub numele de Bender (1538). În 1541 a revenit la tron după ce a
acceptat mărirea tributului faţă de Imperiul Otoman. A susţinut cultura, în vremea sa au fost refăcute
bisericile de la Humor, Arbore, Moldoviţa - 1532.

Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574)

A fost cel mai important domn după Petru Rareş. A fost numit de boieri „cel Cumplit” din cauza
măsurilor represive luate împotriva acestora. Conflictul cu Imperiul Otoman a fost determinat de cererea
sultanului de dublare a tributului. A obţinut în 1574 victoria de la Jilişte, a atacat şi incendiat raiaua Bender,
Brăila, Cetatea Albă. În bătălia de la Roşcani (10 iulie 1574) a fost trădat de marea boierime condusă de
pârcălabul Ieremia Movilă şi înfrânt. Capturat de turci a fost omorât în chinuri groaznice (legat de două
cămile şi rupt în bucăţi).

22
 Mihai Viteazul (1593-1601)

Apogeul puterii turceşti a fost atins în vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). În 1521 a
fost cucerit Belgradul, în 1526 Ungaria fusese înfrântă la Mohacs (regele Ludovic al II-lea murind în luptă),
în 1529 a avut loc primul asediu al Vienei iar în 1541 Ungaria centrală și sudică a devenit Pașalâcul de la
Buda. Nordul și vestul Ungariei au intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (care va prelua iniţiativa
antiotomană în regiune), iar Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În 1533 se
încheie pacea otomano-polonă. În perioada sa de maximă dezvoltare, Imperiul Otoman se întindea din
Ungaria până în Iran, Oceanul Atlantic și Africa de Nord.
Situaţia Ţărilor Române s-a agravat continuu în secolul al XVI-lea: în vremea lui Soliman Magnificul se
impune regimul dominaţiei otomane efective și pe termen lung - din 1541, iar la sfârşitul secolului al XVI-
lea, situaţia Țărilor Române, îndeosebi a Ţării Româneşti a devenit de nesuportat. Autonomia începe să fie
din ce în ce mai restrânsă. Poarta otomană instituie un control tot mai sever asupra domniei, care va fi tot mai
des cumpărată, în același timp putând înlocui (mazili) domnitorii, care erau nevoiți să se alinieze la politica
turcă („prieten prietenilor și dușman dușmanilor”). În contextul conflictului prelungit cu Imperiul
Habsburgic, Poarta a creat un sistem de raiale (kazale, teritorii supuse de turci) care înconjurau spațiul
românesc și făceau legătura între Crimeeea și Ungaria superioară): Bugeac (sud-estul Basarabiei), Brăila,
Turnu, Giurgiu, Timișoara, Lipova, Cenad, toate cu populație majoritar românească. Tributul cerut Ţării
Româneşti (155.000 de galbeni la sf. secolului), plus alte obligaţii financiare (peșcheșuri, rușfeturi) şi datorii
acumulate de domnie ajunseseră la un nivel record, ceea ce tindea să genereze colapsul economic al statului.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, situaţia Ţărilor Române a fost influenţată de relaţiile dintre
Imperiul Otoman şi cel Habsburgic şi atitudinea Poloniei (ostilă habsburgilor şi prudentă faţă de turci,
interesată să aibă influenţă proprie în Ţările Române, mai ales în Moldova). Intervenţia imperialilor
(habsburgilor) în Transilvania a provocat reacţia turcilor care, au ocupat Banatul, transformându-l în paşalâc
(1552), apoi Oradea (1660). Habsburgii (Imperiul Romano-German) organizează mpotriva turcilor s-a
format Liga Creştină/Liga Sfântă (1590-1592), din care făceau parte Statul Papal, Imperiul Habsburgic,
Spania, ducatele italiene Mantova, Toscana, Ferrara) la care au aderat şi Ţările Române. Polonia, după
luptele pentru tron de după stingerea dinastiei Iagello ( 1574), redevine o putere pontică.

Începuturile domniei. Lupta antiotomană.

Conform obiceiului, Mihai, care fusese mare ban al Craiovei, a cumpărat tronul Ţării Româneşti în 1593.
După un an, începe o politică antiotomană, aderând la Liga Sfântă, alianţă iniţiată de papa Clement al VIII-
lea şi condusă de împăratul german Rudolf al II-lea, la care aderaseră principele Sigismund Bathory al
Transilvaniei şi domnul Moldovei Aron Vodă (1591-1595). În 1594, Mihai Viteazul şi Aron Vodă au
încheiat un acord de acţiune împotriva turcilor. Declanşarea luptei antiotomane are loc la 13 noiembrie
1594, când creditorii turci şi garnizoana otomană de la Bucureşti au fost lichidaţi. Domnitorul a început
ofensiva pe linia Dunării în iarna anului 1594, atacând cetăţile Giurgiu, Hârşova, Silistra. Exemplul său a
fost urmat de Aron Vodă care atacă Tighina și cucerește Ismailul (cetate în Bugeac-sudul Moldovei).
În replică, otomanii şi tătarii au atacat Ţara Românească, dar au fost înfrânţi în ianuarie 1595: tătarii la
Putineiu (14 ianuarie 1595) şi Stăneşti (16 ianuarie 1595), iar turcii la Serpăteşti (23 ianuarie 1595,
bătălie asemănătoare cu „atacul de noapte” al lui Vlad Ţepeş). Otomanii se retrag spre Rusciuk unde,
urmăriţi de oastea lui Mihai, suferă o grea înfrângere. În martie 1595, Mihai organizează o nouă expediţie,
cucereşte Brăila şi înaintează până în Balcani, unde numeroşi bulgari şi sârbi i s-au alăturat.
Aderarea la Liga Sfântă şi pericolul otoman l-au determinat pe domnitor să reglementeze raporturile cu
Transilvania. Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, dorea să devină conducător al celor trei ţări
româneşti. Domnii Moldovei Aron vodă şi apoi Ştefan Răzvan (domn în 1595) recunoscuseră suzeranitatea
principelui. Este trimisă o delegaţie de boieri munteni în frunte cu mitropolitul Eftimie să încheie tratatul de
colaborare. Aceștia îl trădează pe domn și semnează Tratatul de la Alba Iulia (20 mai 1595) care îl
transforma pe Mihai în simplu locţiitor al principelui Transilvaniei. Ţara Românească urma să fie condusă de
un sfat boieresc format din 12 membri. În schimb, Mihai primea sprijin militar, iar Biserica ortodoxă din
Transilvania era pusă sub autoritatea Mitropoliei de la Târgovişte („exarhi ai plaiurilor”, singurul aspect
pozitiv). Se obținea totuși sprijinul principelui Transilvaniei în confruntarea cu otomanii. Un tratat
asemănător a fost încheiat între Sigismund şi Aron Vodă.

23
 În august 1595 marele vizir Sinan Paşa a invadat Ţara Românească cu o armată de 100.000 de otomani
pentru a transforma Țările Române în pașalâcuri. Mihai Viteazul îi putea opune 16.000 de soldaţi, la care se
adaugă un ajutor din Transilvania de 7.000 de oşteni conduşi de Albert Kiraly. Bătălia a avut loc într-o zonă
mlăștinoaseă la Călugăreni (13/23 august 1595).Mihai a obţinut o mare victorie strategică, dar nu decisivă.
Evenimentele ne sunt relatate de cronicarul silezian Baltazar Walter cel Tânăr în lucrarea Scurtă și
adevărată descriere a faptelor săvârșite de Mihai, domnul Valachiei sau Moldovei Transalpine (Gorlitz,
1599): „Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acțiune eroică, de o ispravă măreață care să cutremure
inimile păgânilor și să le înalțe pe ale creștinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea
salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliță ostășească și, pătrunzând el însuși în șirurile
sălbatice ale dușmanilor, străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă căpetenie și,
luptând bărbătește, se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe
rând pe ai săi, slobozește două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a dușmanului, deschizând o mare
spărtură, pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de pușcă, pentru că de
îndată două sute de unguri și tot atâția pedestrași cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie,
strică rândurile, aștern la pământ și taie oștile turcilor, pe când din spate și din coastă îi lovește cu bărbăție
domnul cu ai săi, făcându-se așa mare învălmășeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri
și, în fugă, erau mânați spre tabără ca vitele. În această învălmășeală ce seamănă a fugă, Sinan Pașa în
partea din față a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinți și se rostogolește fericit scăpând
cu viață (…)”
Turcii dispuneau în continuare de forţe importante, de aceea Mihai s-a retras în aşteptarea sprijinului din
partea lui Sigismund Bathory. Sinan Paşa a ocupat oraşele Bucureşti şi Târgovişte, vechea capitală, pe care
le-a fortificat, intenţionând să transforme ţara în paşalâc.
În toamnă, forţele reunite ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei declanşează ofensiva, câştigând
victorii la Târgovişte (5-8 octombrie 1595) şi Bucureşti (12 octombrie 1595), ambele fiind eliberate. Este
obţinută apoi marea victorie de la Giurgiu (15-20 octombrie 1595), fiind cucerită cetatea. Cronicarul turc
Ibrahim Pecevi în luctarea Episodul Călugăreni-Târgoviște-Giurgiu, prezintă desfășutatea de forțe,
precizând că ghiaurii (românii) au atras pe turci pe capul de pod de la Giurgiu, 1000 de turci au pierit, multe
tunuri, muniție, precum și alte obiecte rămânând pe câmpul de luptă. O altă relatare o avem chia rde la Mihai
în Memoriul către marele duce al Toscanei din 1600: „acolo se făcu pagubă mare și un mare omor turcilor și
fu cucerită și cetatea Giurgiu”.
La sfârşitul anului ( nov-dec.1595), din cauza distrugerilor provocate de luptele cu turcii, are loc legarea
de glie a ţăranilor din Ţara Românească prin Aşezământul sau legătura lui Mihai Viteazul. Ţăranii rămân pe
moşia pe care i-a găsit aşezământul (nu se mai puteau strămuta). Stăpânii de la care fugiseră nu-i mai pot
revendica. Măsura avea mai mult un caracter fiscal decât social. Deși a provocat nemulțumiri, ea a asigurat
resursele necesare după o asemenea campanie.
În 1596 Mihai desfăşoară ofensiva antiotomană în Peninsula Balcanică, ajungând până la Plevna şi Sofia.
Evenimentele internaţionale (habsburgii fuseseră învinși în Ungaria) l-au determinat să înceapă tratative cu
turcii. În 1597 sultanul îi recunoaşte domnia pe viaţă, tributul a fost diminuat considerabil (la jumătate după
unele surse), iar în ianuarie 1598 sultanul ăi trimitea stag de recunoaștere a domniei.
Dorind să continue lupta antiotomană, Mihai Viteazul a încheiat un tratat cu Rudolf al II-lea la
Mănăstirea Dealu (30 mai/9 iunie 1598). Împăratul german promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea
a 5.000 de soldaţi. Prin tratat, împăratul recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazul care, la
rândul său, recunoştea suzeranitatea împăratului. Raporturile cu Sigismund Bathory s-au schimbat în 1597,
relaţiile de vasalitate au fost anulate, raporturile dintre ei fiind de egalitate. Luptele cu turcii s-au reluat,
Mihai folosind mercenari (lefegii) cazaci. În aceşti ani, 16.000 de ţărani bulgari şi sârbi au fost colonizaţi în
Ţara Românească.
Echilibrul militar în care se afla Ţara Românească a fost afectat de schimbările din Transilvania şi
Moldova. În Transilvania, Sigismund Bathory a renunţat la tron în favoarea Habsburgilor (1598), a revenit
apoi în Transilvania, însă a renunţat din nou în favoarea vărului său Andrei Bathory (1599), apropiat de
Polonia şi adept al păcii cu turcii. În Moldova ajunge domn Ieremia Movilă (1595) cu sprijinul oştilor polone
conduse de marele hatman şi cancelar Jan Zamoyski. Ieremia Movilă, apropiat de Polonia și de turci, era
împătriva luptei antiotomane și voia să-l pună domn al Ţării Româneşti pe fratele său, Simion Movilă. În
aceste condiţii, situația Țării Românești se agrava. Printr-o solie trimisă la Praga (iulie 1599), Mihai Viteazul
solicită aprobarea pentru intervenţia în Transilvania.

24
Unirea din 1600
Mihai Viteazul adoptă în aceste condiții „planul dacic”, adică reunirea celor trei țări române sub o
singură conducere, plan care nu fusese dinainte stabilit. În octombrie 1599, Mihai Viteazul pătrunde cu
armata în Transilvania, câştigând bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599) împotriva lui Andrei
Bathory (decapitat apoi de secui), iar la 1 noiembrie 1599 intră triumfal în Alba Iulia, capitala principatului.
Nobilimea maghiară din Dietă l-a recunoscut principe sau „ locţiitor al împăratului”. Turcii îi trimit steag de
domnie, iar Rudolf al II-lea îl considera guvernator al Transilvaniei în septembrie 1600. În perioada
stăpânirii Transilvaniei a intervenit în favoarea românilor, mai ales a celor din Ţara Făgăraşului. A luat şi alte
măsuri: a acordat drept de păşunat iobagilor români în hotarul necultivat al satelor maghiare şi săseşti, a
prevăzut pedepse corporale împotriva celor care maltratau iobagii, i-a scutit de robotă (zile de muncă pentru
nobili) pe preoţii români, a întemeiat Mitropolia Ortodoxă de la Alba-Iulia. În primăvara anului 1600
desfăşoară campania din Moldova, invocând alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătari, fără a întâmpina o
rezistenţă importantă. Capitala Suceava deschide porţile în faşa armatei lui Mihai. La 27 mai 1600 într-un
document Mihai se intitulează „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei ”.
Contextul internaţional a devenit nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat un
obstacol în calea propriilor lor interese. Habsburgii îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a
Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul
Otoman nu accepta ideea renunţării la Ţara Românească. Noul stat putea deveni o putere importantă în
viitor, capabil să schimbe raportul de forţe în regiune. În acelaşi timp, măsurile luate de Mihai, de întărire a
puterii interne şi în favoarea românilor au declanşat reacţii adverse.
Prin urmare, nobilimea maghiară din Transilvania, nemulțumită de măsurile luate de mihai, s-a răsculat
împotriva lui Mihai. De partea acesteia a trecut şi generalul italian Gheorghe Basta, pe care împăratul îl
trimisese în sprijinul lui Mihai. La 18/28 septembrie 1600 la Mirăslău, Mihai Viteazul este înfrânt şi pierde
Transilvania. În octombrie 1600, armata poloneză condusă de marele hatman Zamoyski pătrunde în
Moldova, instalându-l domn pe Ieremia Movilă şi apoi înaintează în Muntenia, unde-l instalează domn pe
Simion Movilă, recunoscut de turci.
Între 1600 şi 1601, Mihai se află în pribegie la Viena şi Praga, încercând să-l convingă pe Rudolf al II-
lea să-şi recapete domnia (adresându-i două memorii 1600/1601). Este înfăţişat în tabloul lui Franz
Franken „Cresus arătându-şi comorile” (tabloul prezintă o scenă de la curta împăratului), iar cel mai
cunoscut portret al său îi aparţine lui Aegidius Sadeler. Acum În Transilvania, nobilii maghiari se
răsculaseră şi împotriva lui Basta, alungându-l şi îl reînscăunaseră pe Sigismund Bathory. În aceste condiţii
împăratul, conştient că a pierdut Transilvania, îi acordă sprijin militar lui Mihai în 1601 şi contribuie la
împăcarea cu generalul Basta.
La 3/13 august 1601, la Guruslău, Mihai obţinea victoria împotriva lui Bathory și a nobilimii maghiare,
astfel redevenind stăpân al Transilvaniei. Erau şanse pentru refacerea unirii, deoarece în Muntenia boierii
Buzeşti îl alungaseră pe Simion Movilă. Perspectiva ca Mihai să redobândească puterea era însă
neliniştitoare pentru habsburgi, astfel la 9/19 august 1601, în tabăra militară de pe Câmpia Turzii, domnul
este asasinat de mercenari valoni din ordinul generalului Basta.
O dată cu moartea marelui domnitor marea sa operă s-a năruit. Totuşi, unirea înfăptuită de el a devenit un
simbol în epoca modernă, ea fiind reflectată de lucrarea lui Nicolae Bălcescu „Românii subt Mihai
voievod Viteazul”. Efortul luptei antiotomane purtate de Mihai Viteazul a fost puternic apreciat în sudul
Dunării, unde voievodul român a intrat în tradiţia folclorică drept un eliberator. Spre deosebire, în Occident
victoriile sale erau prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory sau Rudolf al II-lea. Cu toate acestea,
aderarea la Liga Sfântă şi lupta pentru cauza creştinătăţii sunt fapte care nu pot fi puse la îndoială şi care îl
evidenţiază în mod evident.
Pentru Ţările Române, acţiunile sale au dus la restabilirea autonomiei, grav afectată în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, la menţinerea tributului în limite rezonabile şi la înlăturarea pericolului transformării
ţării în paşalâc.
În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai sunt luate adeseori drept model de către unii domni din
Muntenia (Radu Şerban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczy),
care încearcă apropieri între Ţările Române în vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii
transilvani au fost cei care au preluat cel mai clar ideea înfăptuirii unui regat al Daciei, aşa cum a fost
proiectul lui Gabriel Bethlen (1613-1629) de a uni cele trei ţări române într-un regat de confesiune
protestantă. Pentru aceasta a cerut sprijinul patriarhului de la Constantinopol și i-a scris despre legătura de

25
sânge și simțiri între românii din Țara Transilvaniei și locuitorii din Țara Românească și Moldova. El să se
proclame „rege al Daciei”, însă proiectul nu s-a realizat.

SPAŢIUL ROMÂNESC ŞI MARLE PUTERI ÎN SECOLELE XVII-XVIII

După moartea lui Mihai Viteazul, urmaşii săi Radu Şerban, şi Mihnea al III-lea au încercat să-i continue
opera, iar principele Transilvaniei Gabriel Bethlen voia să refacă unirea politică a Ţărilor Române.
În secolul al XVII-lea statutul Ţărilor Române s-a îmbunătăţit. Este perioada unor domnii lungi şi
strălucite: Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) în Ţara Românească; Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova; Gabriel Bethlen (1613-1629) şi
Gheorghe Rakoczy I (1630-1648) în Transilvania. Ultimii doi au participat la Războiul de 30 de ani (1618-
1648), contribuind la creşterea prestigiului Transilvaniei, ultimul participând la Pacea din Westfalia (1648).
Creşterea pericolului ocupării Transilvaniei de către habsburgi a determinat încheierea unor alianţe, precum
cea cu Franţa (1677), dar aceasta nu a împiedicat pătrunderea şi ocuparea principatului de către armatele
imperiale (1686-1687).
Pentru a realiza un echilibru în relaţiile cu otomanii, Matei Basarab şi Vasile Lupu au încheiat acorduri în
mai multe rânduri cu principii Transilvaniei Gheorghe Rakoczy I şi Gheorghe Rakoczy al II-lea. Matei
Basarab a dorit o colaborare cu împăratul german sau regele Poloniei pentru eliberarea de sub stăpânirea
otomană şi pentru alungarea turcilor din Europa. El urma să fie numit într-un proiect polonez „ general al
întregului răsărit”, proiect nerealizat.
Schimbarea raportului de forţe dintre Marile Puteri începând cu secolul al XVII-lea prin ascensiunea
Austriei şi Rusiei i-a determinat pe domnitorii români să ţină cont în politica externă de această nouă
realitate. Eşecul de la asediul Vienei (1683) şi războiul austro-turc (1683-1699) marchează începutul
pierderilor teritoriale ale Imperiului Otoman. Şerban Cantacuzino (1678-1688) a iniţiat tratative cu
diplomatice secrete cu habsburgii. În 1688 el a încheiat, prin trimisul său, arhimandritul Ioan un tratat cu
ţarii Rusiei pentru o viitoare colaborare antiotomană. Tot în 1688 a trimis o delegaţie la Viena pentru a
încheia o alianţă. Moartea domnului a împiedicat realizarea acestui tratat.
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a continuat demersul predecesorului său. Domnitorul şi-a creat
un adevărat cabinet diplomatic, compus din oameni pricepuţi în negocieri precum stolnicul Constantin
Cantacuzino, David şi Teodor Corbea, Anton Maria del Chiaro, arhimandritul Isaia, Iacob Pylarinos,
Gheorghe Castriota. A stabilit legături cu Franţa, Veneţia, Statul Papal, Rusia, Polonia. Relaţiile cu
Imperiul Habsburgic au fost încordate la început. În 1689 are loc o incursiune în Ţara Românească a
generalului Heissler, alungat de Brâncoveanu cu ajutorul tătarilor şi turcilor. Armata generalului este
înfrântă la Zărneşti (1690). Imperiul Habsburgic îşi extinde influenţa, mai ales după victoria împotriva
turcilor de la Zenta (1697). Brâncoveanu a iniţiat tratative cu Rusia, urmărind o contrapondere pentru
habsburgi. În 1698 a făcut Rusiei propunerea pentru un război antiotoman. În 1699 Imperiul Otoman i-a
recunoscut domnia pe viaţă. După pacea de la Karlowitz (1699) s-a implicat în tratative secrete antiotomane,
obţinând în 1701 protecţia împăratului Leopold I.
Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încheiat cu Rusia tratatul de la Luţk (aprilie
1711). Prin această alianţă Cantemir se angaja în lupta antiotomană, în schimb Rusia recunoştea integritatea
Moldovei şi domnia ereditară în familia Cantemir. A participat la războiul ruso-turc (1710-1711), dar
creştinii sunt învinşi la Stănileşti (iulie 1711), iar Dimitrie Cantemir se refugiază la curtea ţarului Petru I.

În Ţările Române s-au instaurat domniile fanariote: în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716).
Regimul fanariot (1711/1716 – 1821) a avut ca trăsături principale: grecizarea domniei, instituţiilor şi
culturii, fiscalitatea excesivă, creşterea obligaţiilor faţă de Poartă, restrângerea autonomiei. Deşi regimul
fanariot a însemnat o intensificare a dominaţiei otomane, totuşi Ţările Române erau distincte faţă de Imperiul
Otoman, păstrându-şi autonomia, deşi limitată. Chiar şi puterile europene recunoşteau acest statut, în Ţara
Românească şi Moldova fiind deschise consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei şi Angliei la sfârşitul
sec. XVIII – încep. sec. XIX. La Constantinopol continuau să activeze capuchehaie (reprezentanţi
diplomatici ai Ţărilor Române în capitala Porţii otomane). În 1752 ambasadorul Franţei se adresa
domnitorilor din Principate2 cu titlul de Alteţă.

2
Principatele Române – termen care îl va înlocui în sec. al XVIII-lea pe cel de „Ţările Române”

26
 În urma păcii de la Karlowitz (1699) turcii au recunoscut stăpânirea habsburgilor asupra Transilvaniei. În
secolul al XVIII-lea, în condiţiile desfăşurării războaielor ruso-austro-turce, teritorii româneşti au fost
ocupate de puterile vecine:
1. 1710-1711: războiul ruso-turc la care a participat şi domnitorul Dimitrie Cantemir al Moldovei. Prin
pacea de la Vadul Huşilor (1711) Hotinul a devenit raia turcească;
2. 1716-1718: războiul austro-turc - prin pacea de la Passarowitz (1718) Banatul şi Oltenia au intrat sub
stăpânire austriacă;
3. 1735-1738: războiul ruso-austro-turc - prin pacea de la Belgrad (1739) Oltenia a revenit Ţării
Româneşti;
4. 1768-1774: războiul ruso-turc – prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) Principatele au intrat „de
facto” sub protectoratul Rusiei . Ele au fost scutite de plata tributului timp de 2 ani. Prin Convenţia de la
Constantinopol (7 mai 1775), Bucovina a fost anexată de Imperiul Habsburgic;
5. 1787-1791/1792: războiul ruso-austro-turc – Habsburgii s-au retras din război mai devreme. S-au
încheiat două păci:
a. pacea de la Şiştov (1791) între Imp. Habsburgic şi Imp. Otoman
b. pacea de la Iaşi (1792) dintre Rusia şi Turcia; ocupând teritoriul dintre Bug şi Nistru, Rusia devine
vecină cu Moldova (1792);
6. 1806-1812: războiul ruso-turc – prin pacea de la Bucureşti (1812) Basarabia intra sub ocupaţie rusă.
Unii domni fanarioţi au luat atitudine faţă de aceste cedări teritoriale. Domnul Moldovei, Grigore al III-
lea Ghica (1774-1777) a protestat faţă de cedarea Bucovinei, fiind ucis de turci în 1777. Alţi domnitori au
iniţiat legături secrete cu alte state: în Moldova, Alexandru Mavrocordat (1782-1785) a acordat un
privilegiu comercial negustorilor din Imperiul habsburgic, iar Alexandru Ipsilanti3 (1786-1788) a negociat o
convenţie comercială cu habsburgii în 1787.

Secolul al XVIII-lea a marcat intensificarea contactelor cu Occidentul, cu toate cu regimul fanariot

însemna o orientare către Orient.
Ţara Românească şi Moldova. Primele reforme au fost realizate de domnii fanarioţi. Constantin
Movrocordat (1730-1769) a domnit de zece ori alternativ în Ţara Românească şi Moldova. Reformele sale
au fost în domeniul finanţelor, administraţiei şi mai ales în domeniul social. Prin reforma socială a desfiinţat
şerbia: rumânia (1746 în Ţara Românească) şi vecinia (1749 în Moldova)4. Foştii ţărani dependenţi au
devenit liberi, dar erau lipsiţi de pământ.
În plan legislativ au fost adoptate coduri de legi: domnitorul Alexandru Ipsilanti a tipărit în Ţara
Românească Pravilniceasca Condică (1780), înlocuită cu Legiuirea Caragea (1818). În Moldova,
domnitorul Scarlat Callimachi a elaborat Codul Callimachi (1817).
Transilvania. Împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) a deschis politica de reforme în Imperiul
Habsburgic, continuată de fiul său, Iosif al II-lea (1780-1790). Prin reforma socială (1785), după răscoala
lui Horea (1784), se desfiinţa iobăgia. Ca şi în Principate, această măsură a îmbunătăţit doar parţial situaţia
ţărănimii. Pe plan cultural-religios, Maria Tereza a restaurat ortodoxia (1759), a sporit reţeaua şcolară prin
legea Ratio Educationes (1777). Iosif al II-lea a dat Edictul de toleranţă pentru religiile necatolice (1781).

La începutul modernităţii statutul internaţional al Principatelor s-a modificat. După revoluţia condusă de
Tudor Vladimirescu (1821) s-a revenit la domniile pământene (1822). Prin Convenţia de la Akkerman
(1826), act adiţional al Tratatului de pace de la Bucureşti (1812), încheiată între Rusia şi Turcia, se stabilea:
domnia pe 7 ani, iar domnii erau desemnaţi dintre pământeni; libertatea comerţului după aprovizionarea
Porţii; se sublinia necesitatea adoptării unor regulamente privind organizarea internă a Principatelor. În urma
războiului ruso-turc (1828-1829), prin pacea de la Adrianopol (1829), se desfiinţau raialele Turnu, Giurgiu,
Brăila iar teritoriul acestora revenea Ţării Româneşti, se instituia oficial („de iure”) protectoratul rusesc
asupra Principatelor, se desfiinţa monopolul otoman asupra comerţului acestora. În Ţara Românească (1831)
şi Moldova (1832) s-au introdus Regulamentele Organice care au ţinut loc de constituţie.

3
Alexandru Ipsilanti – domn în Ţara Românească (1774-1782, 1796-1797, cea mai lungă domnie a unui domn
fanariot) şi în Moldova (1786-1788)
4
Rumâni - Ţărani dependenţi ce trăiau în Ţara Românească în Evul Mediu pe domeniile boierilor; Vecini - ţărani
dependenţi în Moldova; Iobagi – ţărani dependenţi în Transilvania. Rumâni, vecini = şerbi

27
 STATUL ROMÂN MODERN - DE LA PROIECT POLITIC LA ROMÂNIA
MARE
A. Proiecte de realizare a statului român modern (sec. XVIII – 1859)
De la secolul fanariot la începutul sec. al XIX-lea

Context intern şi internaţional.

Pe plan european se constituie şi se afirmă naţiunile moderne. Românii au depăşit separatismul politico-
teritorial şi pe baza unităţii de limbă, de obiceiuri, de credinţă şi de cultură s-au afirmat ca naţiune. Ei aspiră
la unitatea naţională precum germanii şi italienii.
Asediul Vienei (1683) a evidenţiat declinul Imperiului Otoman și începutul expansiunii Imperiului
Habsburgic. Pentru împărţirea moştenirii „ omului bolnav al Europei” concurează Habsburgii (Austria) şi
Romanovii (Rusia) cu urmări negative pentru Principatele Române. Acestea au fost teatrul luptelor dintre
cele trei imperii, „corăbii în furtună”, după mărturia contemporanilor. Acesta războaie avut drept consecinţă
pierderi teritoriale pentru spaţiul românesc. Prin pacea de la Karolwitz (1699) turcii au recunoscut ocuparea
Transilvaniei de către habsburgi, prin pacea de la Passarowitz (1718) Banatul şi Oltenia au revenit
Austriei. Prin tratatul de pace de la Belgrad (1739), Oltenia a revenit în graniţele Ţării Româneşti.
Bucovina a fost ocupată de Habsburgi prin Convenţia de la Constantinopol (1775), iar Basarabia a fost
ocupată de Rusia după pacea de la Bucureşti (1812). În urma acestor războaie s-a accentuat amestecul
Rusiei în problemele interne ale Ţării Româneşti şi Moldovei. În urma păcii de la Kuciuk–Kainargi (1774),
Rusia şi-a impus protectoratul de facto asupra Principatelor și s-a declarat protectoarea ortodocșilor din
Balcani; așadar, Problema Orientală s-a internaționalizat. Între 1828-1829 s-a desfăşurat un nou război ruso-
turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829) prin care se instaura de iure (de drept) protectoratul
Rusiei. Raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila reveneau Ţării Româneşti, s-a desfiinţat monopolul otoman asupra
comerţului Principatelor iar domnii erau aleşi pe viaţă.
Regimul fanariot în Ţările Române (1711/1716 - 1821) a însemnat intensificarea dominaţiei otomane.
Principalele trăsături ale acestui regim au fost: încălcarea autonomiei, grecizarea domniei, instituţiilor şi
culturii, fiscalitatea excesivă, creşterea obligaţiilor faţă de Poartă.

Reforme şi proiecte politice în secolul al XVIII-lea

Au fost înfăptuite unele reforme chiar de către domnii fanarioţi ( Constantin Mavrocordat, Alexandru
Ipsilanti, Ioan Cargea, Scarlat Callimachi ). În Transilvania, politica de reforme a fost promovată de
împăraţii Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790).
Boierimea pământeană cu spirit patriotic și influențată de modelul occidental se va grupa în așa-zisa
Partidă Națională, profitând și de contextul internațional agitat. Secolul al XVIII-lea și prima jumătate a
secolului al XIX-lea au însemnat intrarea societății românești într-o nouă fază a evoluției sale istorice prin
apariția semnelor modernizării, apariția conștiinței sale naționale și necesitatea unirii politice.
Proiectele politice din această perioadă au fost formulate inițial ca o variantă a regimului fanariot; ele
vizau constituirea unui stat autonom sau chiar independent, reorganizarea administrativă, sistem fiscal

28
 eficient, liberalizarea comerţului, dezvoltarea manufacturilor, dezvoltarea învăţământului, egalitatea în faţa
legii etc. Proiectele politice de organizare a statului român au luat în dezbatere şi forma de guvernământ.
Majoritatea optează pentru monarhie în varianta românească -domnia. Ca tipuri de monarhii se discută
despre monarhia absolutistă, despotism luminat sau domnia mărginită (constituţională, având mare
popularitate).
Proiectul politic din secolul al XVIII-lea a fost unul anti-fanariot și a fost o variantă a regimului fanariot.
Boierimea a fost tot timpul ostilă oricărui tip de absolutism fanariot; recâștigarea puterii politice a fost
elementul principal al programului său politic până în 1821. Contestarea regimului fanariot s-a realizat pe
calea memoriilor și panfeletelor politice. Acestea au cunoscut 2 momente de vârf: între 1769-1774
(internaționalizarea „problemei orientale”) și 1821-1831. În perioada 1769-1830 au fost elaborate 209
memorii adresate Rusiei, Austriei, Franţei, dar şi Turciei. Între 1716-1821 memoriile boiereşti au solicitat de
40 de ori înlocuirea domnilor fanarioţi cu domni pământeni şi de 10 ori independenţa:
- 1772- marele boier Ienăchiţă Văcărescu - susţinător al autonomiei sub suzeranitatea otomană - adresa
memorii către marele vizir, cerând: respectarea vechilor tratate, domni pământeni, înlăturarea abuzurilor;
- 1802 - Prin intermediul ambasadorului francez la Viena, printr-un memoriu, boierii şi clericii munteni
refugiaţi în sudul Transilvaniei solicitau protecţia lui Napoleon   Bonaparte  împotriva turcilor;
În 1772 apare pentru prima dată ideea statului - tampon sub protecţia marilor puteri:
- la tratativele de la Focşani (1772), boierii cer revenirea la domniile pământene şi unirea Moldovei cu Ţara
Românească într-un stat sub garanţia Austriei, Rusiei, Prusiei;
- la Şiştov (1791) se revendica desfiinţarea raialelor, domn pământean, neutralitatea, unirea şi independenţa
Principatelor sub protecţia Rusiei şi Austriei;
Ideea Unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române a apărut la începutul sec. al XIX-lea: Naum
Râmniceanu în 1802, iar Ioan Budai Deleanu în 1804.
Mişcarea reformatoare a cuprins diverse forme: memorii, mişcarea Supplex-ului din Transilvania
(1744,1791), scrierile reprezentanţilor Şcolii Ardelene ( Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan
Budai Deleanu) şi ale cărturarilor munteni şi moldoveni ( Ienăchiţă Văcărescu, Daniel Phillipide, Dionisie
Fotino) care stăruiau asupra unităţii, vechimii şi continuităţii poporului român.
Transilvania:
- Inochentie Micu în Supplex Libellus (1744), memoriu înaintat Curţii de la Viena cerea declararea naţiunii
române ca a patra naţiune receptă (recunoscută), reprezentarea ei în sistemul politic al Transilvaniei ca
celelalte naţiuni;
- Supplex Libellus Valachorum (1791) a fost elaborat de personalităţi precum Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Iosif Meheşi, Ioan Piuariu Molnar. Acesta cerea: ştergerea
denumirii de toleraţi pentru români, reaşezarea naţiunii române în drepturile ei civile şi „ regnicolare”
(redarea drepturilor ei istorice medievale), reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii.
Principate:
- 1769 - „partida naţională”, condusă de mitropolitul Gavril Calimachi al Moldovei propunea o republică
aristocratică sub conducerea a 12 boieri;
- 1802 - proiectul „republicii aristo-democraticeşti” alcătuit de Dimitrie (Dumitrache) Sturza;
- 1817-1818 - Iordache Rosetti-Rosnovanu a scris opt proiecte de reformă în care cerea: domnie cu
atribuţii restrânse, puterea deţinută de Adunare Obştească, divan al boierimii.
- Gheorghe Lazăr, cărturar iluminist, a studiat teologia, istoria și filosofia la Sibiu, Cluj și Viena, a înființat
la București prima școală cu predare în limba română (Sf. Sava, 1818), având un rol important în dezvoltarea
învățământului laic în Principate.

Proiectul politic de la 1821. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu

Mişcări sociale şi politice s-au declanşat în Europa după constituirea Sfintei Alianţe (1815). Societatea
Eteria, formată la Odesa (1814), având drept scop eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană a fost
importantă, deoarece a avut legături cu evenimentele din 1821.
La începutul anului 1821, după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Alexandru Şuţu, trei mari
boieri plănuiesc organizarea unei răscoale antiotomane şi l-au desemnat conducător pe Tudor Vladimirescu,
cunoscut pentru convingerile antiotomane şi având legături cu membrii Eteriei. În ianuarie 1821 Tudor a
fost învestit cu conducerea militară a răscoalei. După moartea lui Alexandru Şuţu, Tudor a guvernat ţara timp
de câteva luni şi a semnat o convenţie cu eteriştii. Între timp, din raţiuni diplomatice, Rusia a dezaprobat
public Eteria şi mişcarea din Principate. În aceste condiţii, Tudor Vladimirescu a purtat tratative cu Imperiul

29
Otoman, acuzându-i în exclusivitate pe fanarioţi pentru situaţia ţării. Considera că prin negocieri cu Poarta se
poate ajunge la îmbunătăţirea situaţiei ţării. Considerat trădător de către eterişti, Tudor a fost judecat,
condamnat şi executat de către aceştia (sfârşitul lui mai 1821).
Programul politic al revoluţiei a fost formulat prin documente precum „ Proclamaţia de la Padeș” (23
ianuarie 1821) şi „Cererile norodului românesc” (februarie 1821), ultimul fiind o combinaţie de program
politic şi act cu valoare constituţională, atât timp cât domnul la instalare ar fi trebuit să jure pe acest
document. Prevederi: suveranitatea poporului, reprezentat prin Adunarea Norodului; abolirea legilor
nedrepte; domn ales din ţară; desfiinţarea privilegiilor boiereşti; promovarea în funcţii pe merit; armata
formată din 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară”, plătiţi de mănăstiri; reforma fiscală-impozit
unic plătit în 4 rate; desfiinţarea categoriilor privilegiate ale scutelnicilor şi posluşnicilor 5; desfiinţarea
vămilor interne. Programul revoluţiei nu a fost pus în aplicare din cauza intervenţiei militare a Porţii.
Cunoscutul portret al lui Tudor Vladimirescu este realizat de pictorul Teodor Aman.

Memoriile cu caracter anti-fanariot au continuat. Între 1821-1822 au fost elaborate 75 de memorii

adresate Rusiei, Austriei şi Imperiului Otoman prin care se cerea domni pământeni şi recunoaşterea
drepturilor Principatelor.
Principala urmare a revoluţiei de la 1821 a fost desfiinţarea regimului fanariot şi revenirea la domniile
pământene. În septembrie 1822 Poarta a numit pe Grigore Dimitrie Ghica domn în Ţara Românească şi pe
Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de
regim politic, deoarece instituţia domniei a devenit naţională (pământeană).

Proiecte politice 1821-1848

- „Proiectul celor 77 de ponturi” (cunoscut drept Constituţia Cărvunarilor - 1822), act redactat de
Ionică Tăutu şi înaintat domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, solicita: monarhie „ mărginită şi moştenitoare”
(constituţională), garantarea libertăţii persoanei, egalitatea în faţa legii, ocuparea funcțiilor după merit,
libertatea comerţului, formarea unei adunări reprezentative - Sfatul Obştesc
- tot în 1822 - Simion Marcovici redactează „Aşezământul politicesc” prin care susţinea organizarea
statului pe baza separării puterilor;
- reformele propuse de Eufrosin Poteca (primul profesor de filosofie din Țara Românească) din 1826
urmăreau: instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului şi a ocupării funcţiilor administrative;
- boierul iluminist și participant la revoluția din 1821, Dinicu Golescu în lucrarea „Însemnare a călătoriei
mele” (1826) susţinea unirea tuturor provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari; susținea forma de
guvernământ republicană cu sprijinul Franței; a deschis la Golești o școală pentru toate categoriile sociale;
- în 1829 memoriul muntenilor propunea Unirea Principatelor și cumpărarea independenței la un preț
echivalent cu birul reunit al celor două țări.
- Între 1829-1834, Principatele s-au aflat sub ocupația militară a Rusiei, guvernator fiind generalul Pavel
Kisseleff. Acum au fost elaborate primele acte cu rol de Constituție, Regulamentele Organice (aplicate în
iulie 1831 în Ţara Românească şi în ianuarie 1832 în Moldova), care au prevăzut separarea puterilor în stat,
fiind considerate „actul de naştere al parlamentarismului în România”. Domnul era ales pe viaţă, avea
singur drept de iniţiativă legislativă, numea miniştrii, putea refuza punerea în aplicare a legilor fără să
motiveze de ce, putea dizolva Adunarea. Adunarea Obştească (parlamentul de mai târziu) discuta legile,
însă ele trebuiau aprobate de domn. Puterea judecătorească era deţinută de instanţe, tribunale judeţene,
instanţe de apel şi instituţia supremă, Înaltul Divan Domnesc. Regulamentele mai prevedeau: modernizarea
sistemului fiscal prin introducerea unui impozit unic (capitaţia, burghezia plătea impoxitul pe venit -
patenta), desfiinţarea vămilor interne, înfiinţarea bugetului, înfiinţarea armatei naţionale, modernizarea
învăţământului și sistemul de pensii. S-au luat măsuri în domeniul edilitar (dezvoltarea oraşelor), penitenciar,
al pensiilor şi ajutoarelor sociale. Se introduc instituții moderne: tribunele, corpul avocaților, procuratura,
notariatele, arhivele. Au reglementat obligaţiile ţăranilor faţă de boieri: claca sporea la 12 zile pe an și se
introducea nartul (normas zilnică de lucru). Se crea Sfatul Administrativ alcătuit din miniştri. Se reorganizau
justiţia şi administraţia. În 1833 Rusia a introdus un „act adițional” care interzicea orice modificare adusă
Regulamentului Organic fără aprobarea Înaltei Porţii şi statului țarist, provocând nemulțumirea „Partidei

5
Scutelnici / posluşnici – ţărani / servitori mănăstireşti sau boiereşti scutiţi de bir

30
naționale” din Adunarea Obștească. Aprobate de curțile de la Sankt Petersburg și Istanbul, Regulamentele
Organice au rămas în vigoare până în 1858.
- În 1834 au fost numiţi domni regulamentari (deşi aceştia trebuiau să fie aleşi):
● Alexandru Ghica (1834-1842) în Ţara Românească. Acuzat de proastă gestiune şi lipsă de autoritate,
acesta a fost înlocuit cu Gheorghe Bibescu (1842-1848) - singurul domn ales în conformitate cu prevederile
Regulamentului Organic.
● Mihail Sturdza (1834-1849) în Moldova. În 1839, Conjuraţia Confederativă (comisul Leonte Radu
iniţiază în Moldova o conspiraţie care avea ca scop înlăturarea domnitorului Sturdza).
- în 1838 în Ţara Românească, Partida Națională condusă de boierul Ion Câmpineanu a elaborat
documentele „Osăbitul act de numire a suveranului românilor” şi „Act de unire şi independenţă” prin
care se dorea un „regat al Daciei independent” și monarhie ereditară, egalitatea în fața legii, libertatea
individuală, libertatea de exprimare. Unirea mai era susținută de A.G. Golescu-Albu tot în 1838.
- obiective asemănătoare erau susţinute de diverse societăţi secrete din Transilvania (1834 - Sibiu, condusă
de Adolf David) și Principate: Conjurația Confederativă din Moldova (1839) şi Țara Românească (1840 -
Societatea secretă înfiinţată de Dimitrie Filipescu ce propunea unirea Principatelor). Un rol deosebit l-a avut
Societatea „Frăţia”(1843), înfiinţată la Bucureşti de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell,
organizaţie masonică din care făcea parte elita culturală din Principate. În preajma revoluţiei, ideile liberale
au fost răspândite prin publicaţii precum „ Propăşirea” - M. Kogălniceanu, V. Alecsandri (1844), „ Arhiva
Istorică”, „Dacia Literară”- M. Kogălniceanu (1840), „Magazin Istoric pentru Dacia”- N. Bălcescu (1845).

Anul 1848 („Primăvara popoarelor”)

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române face parte dintr-un amplu proces revoluţionar care a cuprins
Europa în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului, fiind continuarea
Revoluției franceze din 1789. Aceste revoluții reprezintă reacția popoarelor europene față de sistemul impus
de monarhiile absolutiste în urma Congresului de la Viena din 1815. În spațiul românesc, revoluţia a fost
opera intelectualilor „paşoptişti” (generația 1848). Aceştia proveneau din rândul clasei mijlocii a boierimii,
studiaseră în străinătate, mai ales în Franța, şi se distingeau de înaintaşii lor deoarece cunoşteau realităţile din
Occident pe care le doreau să le impună în Ţările Române. Ei manifestau o adeziune totală faţă de naţiune şi
obiectivele naţionale (unitatea şi autonomia sau independenţa). Revoluția a cuprins toate provinciile
românești și reprezintă momentul culminant al tuturor proiectelor reformatoare din secolul al XIX-lea. La
1848 s-au formulat trei soluţii pentru îmbunătăţirea statutului Principatelor: autonomia, independenţa,
constituirea unui regat al României sub garanţie europeană, propunere făcută de Ioan Maiorescu în
Parlamentul de la Frankfurt.

Moldova. Evenimentele revoluţionare s-au declanşat la 27 martie 1848 la hotel Petersburg din Iaşi, unde
s-au adunat peste 1.000 de persoane. Revoluţionarii moldoveni au adoptat calea legalistă, a publicării sau
înaintării către autorităţi a memoriilor sau petiţiilor ( Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Gr. Cuza,
Mihail Kogălniceanu ş.a.) din cauza vecinătății cu Rusia. Programul acelor zile a fost „ Petiţia
proclamaţie”, care avea cerinţe moderate:
- „Sfânta păzire a Regulamentului Organic” (prevedere care urmărea evitarea intervenţiei Rusiei);
- desfiinţarea cenzurii
- siguranţa personală
- reforma şcolară
- acordarea funcţiilor pe merit
- desfiinţarea pedepselor corporale
- „grabnica îmbunătăţire a locuitorilor săteni” (aspect social)
- înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti .
Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită din ordinul domnitorului Mihail Sturdza care a refuzat să accepte
toate revendicările revoluţionarilor. Mulţi dintre aceştia au fost arestaţi, unii trimişi în exil, iar alţii s-au
refugiat în Transilvania sau Bucovina unde şi-au continuat activitatea revoluţionară. În iunie-august 1848 în
Moldova au intrat trupe ruseşti și au stopat mișcarea fără confruntări militare.
Programele revoluţionarilor moldoveni din exil:
1. „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei ” în 6 puncte, redactat pe 12/24 mai 1848 la Braşov de
către Costache Negri şi Vasile Alecsandri. Acest program este considerat cel mai radical program al

31
revoluţiei, deoarece prevedea: desfiinţarea boierescului (claca) şi a altor dări”, împroprietărirea ţăranilor fără
despăgubire (3), „întemeierea instituţiilor ţării pe principii de libertate, egalitate, frăţietate”, egalitatea în
drepturi civile și politice (5), „Unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc” (6);
2. Petiţia Ţării (8/20 mai 1848), program lansat la Cernăuţi de patriotul Eudoxiu Hurmuzachi care cerea
autonomia Bucovinei, desfiinţarea clăcii, autonomia bisericii ortodoxe române, libertate personală, o Dietă
care să cuprindă pe reprezentanţii tuturor locuitorilor;
3. Dorinţele partidei naţionale din Moldova (august 1848) elaborat de Mihail Kogălniceanu tot la
Cernăuţi, în care se sublinia că „unirea Moldovei cu Ţara Românească reprezintă cheia bolţii fără de care s-
ar prăbuşi întreg edificiul naţional”. Se cerea de asemenea desfiinţarea privilegiilor, egalitate în faţa legii,
libertatea cuvântului, instrucţie egală şi gratuită, libertatea întrunirilor, contribuţie generală, libertatea
cultelor, împroprietărirea cu despăgubire.

Ţara Românească. S-a format un comitet revoluţionar care să pregătească viitoarea mişcare. La 9
iunie 1848, revoluţia a izbucnit la Islaz, unde s-a adoptat programul, iar la 11 iunie 1848 s-a declanşat şi la
Bucureşti. Documentul fundamental, „Proclamaţia de la Islaz” (9 iunie 1848) având rol de Constituţie,
prevedea:
- independenţă administrativă şi legislativă (autonomia ţării - art. 1)
- egalitatea drepturilor politice (2)
- contribuție generală, desfiinţarea rangurilor boiereşti (3)
- adunare generală cu reprezentanţi din toate stările societății (4)
- domn responsabil ales pe 5 ani (regim republican - art. 5)
- desființarea cenzurii și responsabilitate ministerială (7), libertatea tiparului (8)
- emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire (13)
- instrucţie egală (dreptul la învăţământ - art. 16) etc.
Iniţial, domnitorul Gheorghe Bibescu acceptă programul, dar la 13 iunie abdică. În Ţara Românească s-
a format un guvern revoluţionar la 14 iunie 1848 în frunte cu mitropolitul Neofit, din care făceau parte (N.
Golescu, Șt. Golescu, C.A. Rosetti, Gh. Magheru, I.H. Rădulescu, N. Bălcescu, col. Ion Odobescu. Guvernul
deținea puterea legislativă și executivă și a pus în aplicare unele din prevederile Proclamaţiei: formarea unei
Comisii a proprietăţii care să rezolve problemele dintre ţărani şi proprietari; libertatea tiparului; desfiinţarea
privilegiilor, adoptarea tricolorului cu deviza „ Dreptate, fraţie”, anularea regulementului Organic, fomarea
unei gărzi naționale sub conducerea lui Pavel Zăgănescu și Gh.Magheru. Sub presiunea Rusiei, trupele
turceşti au trecut Dunărea, iar comandantul otoman Suleiman paşa a înlocuit (28 iulie 1848) guvernul cu o
Locotenenţă domnească (formată din Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell). Din
inițiativa Rusiei, la 13 septembrie 1848 armata otomană condusă de Fuad efendi a intrat în Bucureşti unde
a înfrânt rezistenţa companiei de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu (bătălia de la Dealu Spirii). A fost
restabilit Regulamentul Organic. Moldova şi Ţara Românească au intrat sub ocupaţie rusă şi otomană din
septembrie 1848.

Transilvania. Revoluţia a avut un caracter naţional și radical. Românii, deși majoritari, erau considerați
„toerați (acceptați), neavând drepturi. Revoluția română s-a desfășurat paralel cu cea maghiară. În martie
1848 s-a declanşat revoluţia din Ungaria. O parte a revoluţionarilor unguri sub conducerea lui Ludovic
(Lajos) Kossuth doreau refacerea Ungariei medievale ca pe vremea regelui Ștefan, incluzând și
Transilvania. Revoluția română dorea autonomia Transilvaniei și drepturi pentru români, pe când
revoluționarii lui Kossuth, în martie 1848, au decis să nu recunoască individualitățile naționale și să unească
Transilvania cu Ungaria. În acest context, românii şi-au exprimat poziţia în cadrul unor adunări populare,
prima fiind în aprilie 1848, unde s-a decis convocarea unei mari adunări naţionale. La 3-5 mai 1848 la Blaj
s-a desfăşurat a doua adunare la care au participat peste 40.000 de români şi unde a fost adoptată „ Petiţia
naţională”, care solicita drepturi pentru români şi se opunea anexării la Ungaria. Documentul proclama
independenţa naţiunii române, autonomia provinciei, drepturi egale cu celelalte naționalități, accesul
românilor la funcții proporțional cu numărul lor, libertatea personală, şcoli româneşti, biserica ortodoxă
română egală cu celelalte biserici din Transilvania, desfiinţarea cenzurii, desfiinţarea iobăgiei fără
despăgubire. S-a înființat un Comitet Național la Sibiu în frunte cu Andrei Șaguna, iar programul a fost
trimis împăratului la Viena, care l-a respins.
La 18/30 mai 1848 Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Imperiul Habsburgic a
acceptat această decizie. În 3/16 septembrie 1848, adunarea de la Blaj (a treia adunare românească) a
marcat începutul rezistenţei și abandonarea metodei legaliste. S-au organizat gărzi militare (legiuni

32
româneşti) sub conducerea lui Avram Iancu şi Axente Sever. Transilvania a fost organizată în prefecturi.
Trupele române au luptat din toamna lui 1848 împotriva habsburgilor şi împotriva revoluţiei maghiare care
ocupase Transilvania (mai puţin zona Munţilor Apuseni, apărată de Avram Iancu). Între aprilie şi iulie 1849,
Nicolae Bălcescu a încercat să realizeze o înţelegere între guvernul maghiar şi Avram Iancu. Înţelegerea s-a
realizat la 2 iulie 1849 prin Proiectul de pacificare de la Seghedin, dar era prea târziu. La 1/13 august
1849 forţele austriece şi ruseşti au înfrânt armata maghiară la Şiria (lângă Arad), punând astfel capăt
revoluţiei în Transilvania.

Banat. La Lugoj, Eftimie Murgu în „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat” (15 iunie
1848) cerea: autonomia provinciei, respectarea naţiunii române, oficializarea limbii române, emanciparea
clăcaşilor prin despăgubire.

În timpul revoluţiei de la 1848 ideea unităţii românilor într-un singur stat a apărut cu claritate în gazetele
Pruncul Român şi Poporul Suveran de la Bucureşti, în documentele revoluţionarilor moldoveni de la Braşov
(mai 1848) şi Cernăuţi (august 1848), precum şi în cadrul Adunării de la Blaj (3-5 mai 1848) unde s-a strigat
„Noi vrem să ne unim cu ţara”. La 11 iunie 1848 gazeta Pruncul român (condus de C.A. Rosetti) publica
articolul „Către fraţii noştri din Moldova” în care se făcea apel la unire.

După înfrângerea revoluţiei, între Rusia şi Turcia s-a semnat Convenţia de la Balta-Liman (1 mai 1849)
care aducea modificări Regulamentelor Organice. Sporea controlul politic al puterii suzerane și protectoare.
Creştea puterea domnitorilor, dar aceştia erau numiţi de Turcia şi Rusia pe 7 ani. Adunările Obşteşti erau
înlocuite cu Divanuri ad-hoc alcătuite exclusiv din mari boieri aleși de domn. Domnii numiţi conform
Convenţiei de la Balta-Liman au fost Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara
Românească (au domnit între 1849-1856). Ei au avut merite deosebite în modernizarea Principatelor prin
reforme. În Moldova, domnitorul Ghica a permis întoarcerea în ţară a revoluţionarilor de la 1848 şi
organizarea mişcării unioniste, în timp ce Barbu Ştirbei, chiar dacă nu era antiunionist, a avut o atitudine mai
moderată, evitând agitația politică. Tot G. A. Ghica a emancipat robii țigani (1856).

Unirea Principatelor a fost din punct de vedere politic ideea centrală a perioadei care a urmat Revoluției
de la 1848. Analizând obiectivele naţionale ale românilor, Nicolae Bălcescu aprecia în 1850 la Paris că
„revoluţia viitoare va fi o revoluţie naţională”, iar în 1851 a publicat „Manualul bunului român”. Tot Bălcescu
a susținut mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reținând atenția cel care viza crearea Statelor Unite
ale Dunării, formate din români, maghiari și iugoslavi. I.H. Rădulescu dorea o „republică universală a
Europei”. În străinătate, emigraţia românească unionistă (pentru unire) a fost deosebit de activă: a făcut
cunoscută cauza unirii în rândurile revoluţionarilor europeni, precum Giuseppe Mazzini şi Ledru Rollin,
alături de care credeau într-o victorie a revoluţiei europene. După venirea la putere a lui Napoleon al III-lea,
unioniştii s-au îndreptat către cancelariile europene. Au fost adresate memorii Parisului şi Londrei (lui
Napoleon al III-lea şi lordului Palmerston), articole publicate în presa franceză, italiană şi engleză, dar și în
reviste precum „România viitoare”. În 1852, Dimitrie Brătianu utilizează pentru prima dată sintagma
„România Mare”.

Unirea Principatelor

Evenimentul internaţional care a permis realizarea unirii a fost Războiul Crimeii (1853-1856) dintre Rusia
şi Turcia, o nouă fază a Problemei Orientale. Alături de Turcia au intrat în război Franţa, Marea Britanie şi
Sardinia. Dacă Rusia ar fi câștigat războiul și-ar fi sporit pream mult influența în Balcani și ar fi pus în
pericol echilibrul european. Tratativele de pace au avut loc în cadrul Congresului de la Paris (1856) la care
au participat cele 7 mari puteri europene. Cu prilejul discuţiilor, s-a pus și „problema românească”, adică
unirea Principatelor și situația lor, statul român devenind o „zonă-tampon” între marile imperii rivale din
zonă. Reprezentantul Franţei, contele Walewski, a propus unirea Principatelor Române sub un principe
străin. De acord cu această propunere au fost Sardinia, Prusia, Rusia, Anglia s-a abţinut, iar Austria şi Turcia
au fost împotrivă, motivând că nu fusese consultată populaţia românească.
Tratatul de pace s-a semnat la Paris pe 18/30 martie 1856 şi prin el toate părţile semnatare, inclusiv
Imperiul Otoman recunoşteau independenţa administrativă a Principatelor. Tratatul prevedea:
● menţinerea suzeranităţii otomane;
● înlăturarea protectoratului ţarist;

33
● instaurarea garanţiei colective a celor 7 mari puteri (așadar, o nouă modificare a statutului politico-juridic);
● autonomia Principatelor era reconfirmată;
● dreptul fiecărei ţări de a emite legi şi de a face comerţ liber cu alte ţări;
● retrocedarea de către Rusia a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad;
● libertatea de navigație pe Dunăre a statelor riverane sub controlul Comisiei Europene a a Dunării;
● neutralitatea Mării Negre;
● convocarea unor adunări ad-hoc pentru a se pronunţa în problema unirii (deoarece Marile Puteri nu s-au
pus de acord în privința aceasta).
Marile Puteri au creat o comisie specială de anchetă pentru a strânge informaţii şi a face recomandări
asupra noii forme de guvernământ a Principatelor. Puterile garante au pregătit alegerea unor adunări
consultative speciale, adunări ad-hoc, având misiunea de a face cunoscută poziţia românilor în privinţa
unirii (adunări ad-hoc - adunări reprezentative cu rol consultativ şi caracter nepermanent).
Adunările urmau să fie alcătuite din reprezentanţi ai clerului, micilor şi marilor proprietari, orăşenilor şi
clăcaşilor. Adunările se constituiau în urma unor alegeri la care clerul, marii proprietari şi orăşenii votau
direct, iar micii proprietari şi ţăranii, indirect, prin delegaţi. Pentru prima dată în Ţările Române prevederile
electorale se întemeiau pe avere, nu pe originea socială, iar adunările care se constituiau aveau un anumit
grad de reprezentativitate. Însă acestea erau organe consultative, care exprimau doar „dorinţe”.
Alegerile pentru Adunări au fost câştigate de unionişti, cu toată opoziţia Turciei şi Austriei. În vara anului
1857, alegerile pentru adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de caimacamul (locțiitor de domn)
Nicolae Vogoride (având sprijinul Porţii, care-i promitea domnia dacă unirea nu se realiza). Unioniştii au
informat marile puteri cu privire la situaţia din Moldova. În consecinţă, Napoleon al III-lea a ameninţat
Imperiul Otoman în iulie 1857 cu ruperea relaţiilor. Problema a fost rezolvată în urma întâlnirii de la
Osborne (9 august 1857) dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei. Cei doi au ajuns la un
compromis, în sensul că Anglia era de acord cu anularea alegerilor falsificate și organizarea de noi alegeri,
iar Franţa nu mai susţinea unirea deplină, ci doar o unire legislativă, formală.
În octombrie 1857, Adunările ad-hoc din Moldova şi Muntenia au dat câștig de cauză unioniștilor și au
adoptat rezoluţii aproape identice. La 7/19 octombrie 1857 Adunarea de la Iaşi solicita: autonomie în
conformitate cu vechile capitulaţii, unirea Principatelor într-un singur stat numit România, aducerea pe tronul
ţării a unui principe străin dintr-o familie domnitoare europeană iar moştenitorii tronului să fie crescuţi în
religia ţării, autonomia și neutralitatea noului stat, Adunare Obştească reprezentativă.
În anul 1858, cele 7 mari puteri garante s-au întrunit într-o Conferinţă la Paris pentru a dezbate
rezoluţiile unirii. Adunările ad-hoc s-au dizolvat. Pe 7/19 august marile puteri au semnat Convenţia de la
Paris cu privire la viitoarea organizare a Principatelor. Prevederile Convenţiei arată compromisul între
marile puteri, oferind românilor o unire formală/federalistă, incompletă:
● Menţinerea suzeranităţii otomane sub garanţia colectivă a celor 7 mari puteri;
● „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”(numele statului) urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales
pe viaţă de Adunarea electivă din fiecare Principat, câte un guvern şi câte o Adunare Legislativă;
● principatele Unite se puteau autoadministra fără amestec din partea Imperiului Otoman;
● Domnii reprezentau puterea executivă şi nici un act al lor nu avea valoare dacă nu era contrasemnat de
ministrul de resort;
● Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn, Adunare şi Comisia Centrală de la Focşani.
Adunările Legislative funcţionau ca un Parlament unicameral ales pe 7 ani, alegea domnul, dezbătea şi
adopta legile, dar nu avea iniţiativă legislativă;
● Guvernele erau alcătuite din miniştrii numiţi de domnitori, responsabili în faţa acestora şi a Adunărilor;
● În afara instituţiilor centrale existau doar 2 instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani (propunea
legi comune) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
Convenţia de la Paris garanta libertatea individuală, proprietatea şi egalitatea drepturilor politice pentru
toţi moldovenii şi valahii de rit creştin. Aceasta era completată de un act electoral care împărţea alegătorii în
funcţie de venit (vot cenzitar) în alegători direcţi şi indirecţi (care votau prin delegaţi). Mai prevedea
aşezarea pe baze noi a raporturilor proprietari - ţărani, precum şi desfiinţarea privilegiilor. Convenția de la
Paris a avut rol de Constituție până în 1864.
Au fost numiţi noi caimacami (câte 3 în fiecare Principat), care supravegheau alegerea noilor Adunări
Elective (cu rol de alegere). În Ţara Românească, unul dintre caimacami era Alexandru Ghica, fost domn
regulamentar.
Adunările elective din cele două Principate au s-au folosit de o imprecizie textului Convenției de la Paris
(care nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor) și au reușit printr-un act curajos să

34
aleagă un singur domn. În Moldova, Adunarea Electivă era dominată de reprezentanţii Partidei naţionale,
astfel că aceştia au reuşit să-l impună domn pe Alexandru Ioan Cuza la 5/17 ianuarie 1859 în unanimitate
(48 de voturi). În Ţara Românească, Adunarea era dominată de conservatori, care însă erau scindaţi şi nu au
putut să impună un candidat. Delegaţia Moldovei care urma să ducă la Constantinopol numele noului domn
ales a trecut prin Bucureşti, influenţând adunarea să-l aleagă tot pe Cuza. Alexandru Ioan Cuza a fost ales în
unanimitate pe 24 ianuarie/5 februarie 1859 domn al Ţării Româneşti, cu ajutorul poporului. Marile Puteri
erau puse în faţa faptului împlinit, iar românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859 bazele
statului naţional modern român. Marile puteri au interpretatdubla alegerea ca pe o încălcare a prevederilor
Covenției de la Paris, dar conjunctura externă va fi favorabilă unirii.

B. Statul român între 1859-1914

La începutul epocii moderne, elita românească a gândit un proiect al statului naţional român pornind de la
ideea „daco-românismului”. Conjunctura internă şi internaţională i-a determinat să gândească acest proiect în
mai multe etape, aplicând politica „ paşilor mărunţi” şi punând accent pe forţele interne („ prin noi înşine”) și
punerea marilor puteri în fața faptului împlinit.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Consolidarea unirii
Domnia lui Cuza poate fi împărţită în 3 etape:
● Perioada consolidării unirii (1859-1861), caracterizată prin eforturi diplomatice pentru recunoaşterea
internaţională a unirii şi prin eforturi interne în vederea unificării legislative şi a celei administrative;
● Perioada reformelor realizate pe cale constituţională (1862-1864);
● Perioada guvernării autoritare (1864-1866).
Principalele obiective urmărite de Cuza la începutul domniei sale au fost:
În plan extern - recunoaşterea dublei alegeri şi a unirii depline;
În plan intern - realizarea unirii politice şi administrative;
- alcătuirea unui plan de reforme care să modernizeze societatea românească.
A. În ceea ce priveşte recunoaşterea dublei alegeri, Marile Puteri au organizat o Conferinţă la Paris (26
martie/7 aprilie 1859), în cadrul căreia l-au recunoscut pe A.I.Cuza domnitor (Turcia şi Austria la 26
august/8 septembrie 1859). În 1860, Cuza a vizitata Constantinopolul, unde s-a discutat problema unirii.
B. Unirea deplină a fost recunoscută de puterile garante în cadrul Conferinţei de la Constantinopol (22
noiembrie/4 decembrie 1861), unde Turcia şi Austria au recunoscut unirea doar pe perioada domniei lui
Cuza. Românii s-au bucurat de sprijinul lui Napoleon al III-lea, dar este de menționat și activitatea
diplomaților care-l sprijineau pe Cuza (V. Alecsandri, principele Oboleski, L. Steege, C. Negri)
Pe 4 decembrie 1861, sultanul a emis firmanul de domnie pentru domnitor. Pe 11 decembrie 1861,
domnitorul proclama unirea şi naşterea naţiunii române.
În plan intern, Cuza a început unificarea deplină:
● a unificat serviciile de vamă, telegraful şi cursul monetar; se adoptă tricolorul cu stema zimbrul și vulturul;
● armata a fost pusă sub comandă unică (tabăra de la Floreşti - Prahova) şi s-a înfiinţa tprimul minister unic,
Ministerul de Război (1860), condus de gen. Ioan Emanoil Florescu;
● pe 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic sub comanda conservatorului Barbu Catargiu;
● pe 24 ianuarie 1862, prima Adunare legislativă şi-a deschis lucrările şi oraşul Bucureşti a devenit capitală
(Comisia Centrală de la Focşani 1859-1862 îşi înceta astfel activitatea). La 24 ian. 1861 a luat naştere Înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie; în iul. 1862 s-a înfiinţat Ministerul de Externe. S-au contopit cele două steme
(zimbrul şi vulturul), iar din 1863 la propunerea lui Mihail Kogălniceanu a fost adoptată în actele interne
titulatura de România.

35
Perioada reformelor.
În acelaşi timp cu unificarea statală, domnitorul şi clasa politică au acţionat pentru modernizarea
instituţională. Al. I. Cuza a colaborat mai mult cu liberalii moderaţi. În iunie 1862 primul ministru
(conservator) Barbu Catargiu a fost asasinat. S-a format un guvern liberal-moderat condus de Nicolae
Creţulescu (iunie 1862-octombrie 1863). La începutul anului (ian. 1863) s-a constituit „monstruoasa
coaliţie”, o alianţă între conservatori şi liberalii radicali conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Ambele
grupări erau nemulțumite de politica lui Cuza și că nu fuseseră cooptate la guvernare.Aceasta coaliție
țurmărea înlăturarea domnitorului şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin în conformitate cu
rezoluţiile Adunărilor ad-hoc.
Cele mai importante reforme din timpul domniei lui Cuza s-au realizat în timpul guvernului M.
Kogălniceanu (oct. 1863 - ian. 1865). În decembrie 1863 s-a realizat secularizarea averilor mănăstireşti,
prin care averile mănăstirilor, inclusiv a celor închinate (24,5%, aprox. un sfert din suprafaţa arabilă a ţării)
au trecut în proprietatea statului.
Reforma agrară, principala reformă care se impunea, a provocat puternice frământări. Dezbaterea
chestiunii rurale a început în martie 1864. Conservatorii au respins proiectul susţinut de M. Kogălniceanu
(împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire) şi au dat guvernului vot de blam. Kogălniceanu şi-a prezentat
demisia, dar Cuza a refuzat să o semneze. În aceste condiţii, domnitorul a luat măsuri neconstituţionale, dând
o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a fost însoţită de o proclamaţie
către armată şi una către popor.
Între 10-14 mai 1864, Cuza a organizat un plebiscit în vederea adoptării unei noi constituţii ( Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris) şi a unei noi legi electorale. Noua constituţie impunea un regim
autoritar și venea cu următoarele modificări:
● domnitorul era singurul care avea drept de iniţiativă legislativă, legile fiind elaborate de domn împreună
cu un Consiliu de Stat;
● Avea de asemenea dreptul de veto (de a se opune) asupra proiectelor de lege adoptate de adunare;
● Se înfiinţa a doua cameră parlamentară, numită Corpul Ponderator (Senatul), cameră legislativă
superioară, formată din membri de drept şi membri numiţi de domn. Adunarea electivă se alegea în
continuare prin vot cenzitar şi se trecea de la sistemul unicameral la cel bicameral.
Legea electorală menţinea votul cenzitar, dar sporea numărul alegătorilor prin micşorarea censului, ceea
ce permitea constituirea unei Adunări mai favorabilă reformelor.
La 14 august 1864 a fost adoptată legea rurală (reforma agrară). Aceasta prevedea desfiinţarea clăcii
(emanciparea clăcaşilor) prin despăgubire plătită de ţărani timp de 15 ani şi-i împroprietărea pe aceştia cu
pământul aflat în folosinţă. Împroprietărirea acestora se făcea în funcţie de numărul de vite (puterea
economică a fiecărei familii). Existau trei categorii de ţărani: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul nu
putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Existau şi limite ale acestei legi: întinderea mică a lotului şi
neîmproprietărirea unui număr mare de ţărani. Legea limita suprafaţa de pământ disponibilă ţăranilor la două
treimi din moşia proprietarului. Familiile tinere („însurățeii”) primeau loc de casă și grădină (cca. 48.000)
Prin legea rurală au primit pământ (1.810.311 ha) 463.554 familii de ţărani, astfel încât proprietatea
ţărănească a ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa arabilă a ţării. Ea a permis libertatea de mişcare a
ţăranilor şi transmiterea pământului la urmaşi. Efectele negative erau legate de fărâmițarea pământului.
Legea privind adoptarea sistemului metric (sistemul unic de măsuri şi greutăţi) a fost promulgată în
septembrie 1864. Legea de organizare a armatei a fost adoptată în noiembrie 1864.
O altă lege importantă a fost legea instrucţiunii publice, promulgată la 25 noiembrie/7 decembrie
1864. Ea organiza treptele învăţământului public şi privat, instituia laicizarea, egalitatea între sexe, pregătirea
pedagogică a cadrelor didactice. Învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit, liceul avea 7 clase cu pondere
mai mare a disciplinelor umaniste. Cuza a acordat o atenţie sporită învăţământului superior. Astfel, în 1860 a
fost înfiinţată Universitatea de la Iaşi, iar în 1864 Universitatea din Bucureşti.
La 1 decembrie 1864 s-a înfiinţat Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.), iar la 3 decembrie
1864 este promulgată legea privind autocefalia (independenţa) Bisericii Ortodoxe Române faţă de
Patriarhia de la Constantinopol .
S-au elaborat coduri de procedură civilă şi criminală. A fost adoptat Codul Civil (decembrie 1864-
ianuarie 1865) şi Codul Penal (mai 1865). Cele două coduri, alcătuite după modelul francez din 1810 şi cel
prusac din 1851 asigurau organizarea modernă a statului în materie juridică. În martie 1865 s-a încheiat
Convenţia telegrafică cu Franţa.

36
 Pe 11/23 februarie 1866 a avut loc lovitura de stat prin care „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să
abdice şi să părăsească ţara. Cuza nu s-a opus aducerii la putere a aunui prinț străin. Locul său a fost luat de o
Locotenenţă domnească, din care făceau parte Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi col. Haralambie.

Prinţul străin. Constituţia

Ideea aducerii pe tronul ţării a unui principe străin a fost formulată încă din 1802 în programul „partidei
naţionale”. Ideea a fost dezvoltată de către ministrul de externe al Franţei, contele Walewski în 1856.
Adunările ad-hoc au reluat această revendicare. Ea a fost exprimată chiar şi de Cuza, care şi-a arătat intenţia
de a abdica pentru realizarea acestui ideal. Astfel se urmărea să se creeze o mai mare stabilitate internă şi un
sprijin diplomatic solid pe plan extern. La 11/23 februarie 1866 Cuza a fost silit să abdice, dar unirea se afla
în pericol, de aceea liderii politici au relaut ideea aducerii unui prinț străin. Inițial, tronul a fost oferit lui Filip
de Flandra, fratele regelui Belgiei. După refuzul acestuia (nesigur de sprijinul internațional) a fost adus pe
tron prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, tânăr capabil, absolvent al unor înalte școli militare.
Acesta era susţinut de împăratul Napoleon al III-lea, de regele Prusiei (îi era nepot) şi de cancelarul Otto von
Bismarck. Aducerea la tron a principelui Carol a fost validată printr-un plebiscit din aprilie 1866. La 10/22
mai 1866 Carol a depus jurământul de credință ca „domn constituțional” al României. În octombrie 1866
Carol a făcut o vizită la Constantinopol în timpul căreia a primit firmanul de domnie din partea sultanului și a
fost recunoscut de Marile Puteri în a doua jumătate a anului 1866 și începutul anului 1867..
La 1/13 iulie 1866 a fost adoptată Constituţia care dădea statului numele de România şi nu menţiona
dependenţa faţă de Imperiul Otoman. Prima Constituţie internă românească avea un caracter liberal,
întemeindu-se pe principii moderne: separarea puterilor în stat, guvernare responsabilă şi instituţii
reprezentative, acorda drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Forma de stat era monarhia constituţională. Articolul 7
condiţiona „împământenirea” (acordarea cetăţeniei) de apartenenţa la religia creştină, iar articolul 19 declara
proprietatea „sacră şi inviolabilă”. Constituţia s-a inspirat după modelul celei belgiene şi a fost, cu toate
limitele sale, cea mai liberală din estul Europei.
Consecința imerdiată a recunoașterii domnitorului Carol I a fost consacrarea internațională a monarhiei
constituționale în România. Venirea pe tron a lui Carol a pus puterile europene în fața faptului împlinit.
Monarhia a fost cea mai importantă instituție a României moderne, simbolul acesteia fiind Carol I.

Cucerirea independenţei de stat

Începând cu 1772 memoriile boierilor revendicau obţinerea independenţei, iar diverse proiecte de obţinere
a independenţei au fost elaborate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea.
În preajma revoluţiei de la 1848, revoluţionarii munteni şi moldoveni elaborau planuri în acest sens.
Principalul obstacol în calea obţinerii independenţei era considerat a fi Imperiul Rus şi se credea că
revendicările româneşti puteau fi satisfăcute prin negocieri cu sultanul. Aceeaşi ostilitate se manifesta şi faţă
de Habsburgi. Au existat alianţe cu popoarele balcanice. Alexandru Ioan Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu
Serbia (1863), relaţii continuate de Carol I (tratatul din 1868). De asemenea, conducătorii români au sprijinit
mişcarea revoluţionarilor bulgari şi greci.
Redeschiderea „Crizei orientale” în 1875 prin răscoala din Bosnia şi Herţegovina, urmată de răscoala
bulgarilor, intrarea în război a Serbiei şi Muntenegrului au oferit prilejul pentru obţinerea libertăţii. Carol I
pusese problema independenţei încă din 1873 într- ședință a Consiliului de miniștri (guvern). Şi clasa politică
dorea acelaşi lucru, însă erau deosebiri în ceea ce priveşte modalitatea. Liberalii se pronunţau pentru o
alianţă cu Rusia şi o acţiune militară. Atitudinea faţă de Rusia se schimbase după Războiul Crimeii şi după
crearea Imperiului Austro-Ungar ( 1867). Conservatorii se opuneau, considerând Rusia cel mai mare pericol
pentru România. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu (1871-1876) a elaborat o strategie de
obţinere a independenţei pe cale diplomatică, urmând să atragă sprijinul marilor puteri. La 4/16 ianuarie
1876, Lascăr Catargiu transmite o notă agenţilor diplomatici români în care exprimă poziţia de neutralitate a
României faţă de criza balcanică.
În 1875 România încheiase un tratat comercial cu Austria, care a avut îndeosebi avantaje politice.
Complicarea crizei balcanice a preocupat şi noul guvern liberal, format în 1876 ( Ion. I. C. Brătianu prim-
ministru şi Mihail Kogălniceanu ministru de externe). Guvernul a încercat să obţină independenţa prin
tratative cu Imperiul Otoman. Printr-o notă diplomatică, adresată Porţii şi puterilor garante la 16/28 iunie

37
1876 se cerea recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România (se solicita practic
independenţa). Solicitările au fost privite cu răceală. În august 1876 guvernul reafirmă neutralitatea faţă de
criza balcanică. În decembrie 1876 Dimitrie Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol prin
care se cerea recunoaşterea neutralităţii teritoriului românesc. Demersul a eşuat, iar turcii au adoptat o nouă
lege fundamentală, Constituţia lui Midhat-paşa, prin care statul român era considerat o „ provincie
privilegiată”
În aceste condiţii a avut loc o apropiere de Rusia. În octombrie 1876 în urma unei vizite la Livadia, Ion
C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu propuneau ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov o
alianţă antiotomană, propunere neacceptată. Prin Convenţia de la Budapesta (3 ianuarie 1877) , Rusia se
înţelegea cu Austro-Ungaria cu privire la schimbările teritoriale din Balcani: Rusia ocupa sudul Basarabiei,
redevenind riverană la Dunăre, iar Austro-Ungaria ocupa Bosnia şi Herţegovina. La 4/16 aprilie 1877 s-a
semnat Convenţia româno-rusă la Bucureşti de către Mihail Kogălniceanu şi consulul rus, baronul Dmitri
Stuart, prin care se prevedea: trecerea trupelor ruse spre Balcani pe teritoriul României, cheltuielile de
trecere erau suportate de Rusia, trupele rusești trebuiau să ocolească Bucureștiul pentru a nu produce
stricăciuni, Rusia trebuia să respecte integritatea teritoriului românesc, rușii trebuiau să țină permanent
legătura cu autoritățile române. De asemenea, armata română trebuia să apere linia Dunării până la venirea
rușilor. La 6/18 aprilie România decreta mobilizarea generală, la 12/24 aprilie 1877 Rusia declara război
Imperiului Otoman, iar trupele sale au început să treacă Prutul.
Încă din aprilie 1877 România se afla în stare de război cu turcii ca urmarea a bombardării malului stâng
al Dunării. Bombardamentele otomane au determinat riposta armatei române din Calafat care bombardează
Vidinul (26 aprilie). La 27 aprilie 1877 Poarta a suspendat legăturile diplomatice cu România. La 30
aprilie/12 mai 1877 Parlamentul a declarat război Imperiului Otoman. La 9/21 mai 1877, în urma unei
interpelări a deputatului Nicolae Fleva adresată ministrului de externe Mihail Kogălniceanu, Adunarea
Deputaţilor a votat o moțiune care proclama „ independenţa absolută a României” („suntem independenți,
suntem o națiune de sine stătătoare suntem dezlegați de legăturiel cu Poarta ”). La 10/22 mai 1877 actul a
fost adopta și de Senat și a fost prezentat prezentat domnitorului, căpătând putere de lege prin semnarea lui de
către Carol I. Principele, printr-o proclamaţie către ţară semnată e toţi miniştrii, aducea la cunoştinţă noul
statut al ţării.
Armata română, mobilizată în 1877, însuma 120.000 de oameni, dintre care 58.700 reprezentau armata de
operaţiuni. Flotila română de pe Dunăre (navele militare) şi artileria română au sprijinit prin acţiunile
întreprinse trecerea trupelor ruse în Balcani. Ofensiva rusă a eşuat însă la Plevna (unde s-au dat două
asalturi) şi la pasul Shipka. În aceste condiţii, comandantul trupelor ruse, marele duce Nicolae, a solicitat
prin telegrama din 19/31 iulie 1877, adresată lui Carol I cooperarea armatei române. Ruşii au acceptat ca
armata română să aibă propriul comandament şi bază de operaţiuni. Armata română a fost mobilizată (100.00
de oameni) și va trece Dunărea sub comanda lui Carol I, deși nu exista o Convenție militară între cele două
țări. La întâlnirea dintre cele două părți, Carol I a primit comanda supremă a trupelor ruso-româneaflate la
Plevna. La 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică a ațarului) s-a dat atacul asupra Plevnei unde
după pierderi grele (1.000 de soldaţi, printre care maiorul George Şonţu, căpitanul Walter Mărăcineanu) a
fost cucerită reduta Griviţa. La 9/21 noiembrie trupele române au cucerit reduta Rahova. După un lung
asediu, Plevna a capitulat la 28 noiembrie/10 decembrie 1877 , în frunte cu generalul Osman Paşa. Armata
română a înaintat în vestul Peninsulei Balcanice până la Vidin şi Belogradcik(luptând cu eroism la Smârdan
și Opanez), iar armata rusă în direcţia Sofia-Adrianopol. La 9/21 ianuarie 1878 turcii au capitulat.
Războiul a demonstrat spiritul de sacrificiu al armatei române, căzând la datorie peste 10.000 de oameni.
Independenţa naţională a reprezentat un obiectiv al tuturor românilor. Voluntari din Transilvania s-au înrolat
în armata română. Presa din această provincie a informat opinia publică cu privire la mersul evenimentelor
din Balcani. Comitetele de femei au contribuit la aprovizionarea armatei române în ciuda opoziţiei
autorităţilor austro-ungare.
La 19 februarie/3 martie 1878 s-a semnat Tratatul de pace de la San Stefano, unde românii nu au fost
acceptați la discuții. Acesta prevedea: recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului, se
crea marele Principat al Bulgariei (autonom faţă de Turcia), autonomia Bosniei şi Herţegovinei. Rusia lua de
la Imperiul Otoman drept despăgubire de război Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor pe care le dădea
României în schimbul sudului Basarabiei.
Prevederile păcii schimbau raportul de forţe în Balcani în favoarea Rusiei, fapt de a nemulţumit marile
puteri precum Germania, Austro-Ungaria şi Anglia. Sub presiunea acestora s-a organizat Congresul de
pace de la Berlin (1 iunie-1 iulie 1878) . La Congres s-a aflat și o delegație românească, dar poziția sa nu a
fost respectată. Tratatul de pace aducea modificări importante celui de la San Stefano: Bosnia şi Herţegovina

38
treceau sub protecţia Austro - Ungariei, Principatul Bulgariei era redus, creându-se Rumelia Orientală. Prin
tratat se recunoştea independenţa Serbiei şi Muntenegrului, iar Anglia anexa insula Cipru. Independenţa
României era recunoscută condiţionat. Prin art. 44 al tratatului se cerea României să modifice art. 7 al
Constituţiei din 1866. Art. 45 şi 46 obliga România să facă schimbul teritorial cu Rusia prevăzut în Tratatul
de la San Stefano. Mai mult, Germania a impus răscumpărarea de către statul român a acţiunilor Societăţii
Strousberg6. În 1878, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor erau integrate statului român, iar în 1880 era
adoptată legea privind organizarea Dobrogei. Un rol important în reintegrarea Dobrogei l-a avut inginerul
Ion ionescu de la Brad. Pentru militari au fost create decorațiile „Steaua României” și „Virtutea militară”.
În 1878 independenţa României a fost recunoscută de Rusia, Austro-Ungaria, Serbia, Imperiul Otoman, în
1879 de Italia, în 1880 de Germania, Franţa, Marea Britanie. În septembrie 1878 Carol I a primit titlul de
„Alteţă Regală”, recunoscut pe plan extern în 1879; la 14/26 martie 1881 România va deveni Regat, iar la
10/22 mai 1881 Carol şi soţia sa, Elisabeta, au fost încoronaţi ca regi; la 18 mai 1881 s-a semnat „Pactul de
familie”, prin care Ferdinand, nepotul lui Carol, devenea moştenitorul tronului 7. Obţinerea independenţei,
care făcea statul român egal cu celelalte state europene, a dus la creşterea prestigiului internaţional al ţării. În
1884 s-au înființat Domeniile Coroanei (12 moșii ale statului date în folosință Casei Regale).
După obţinerea independenţei, România a aderat la Tripla Alianţă în 1883. statul român a acordat în
continuare atenţie problemei naţionale: a sprijinit comunităţile româneşti din Balcani, a subvenţionat
învăţământul românesc din Transilvania, a sprijinit mişcarea memorandistă 8 din 1892-1894. Carol I a
intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph pentru eliberarea memorandiştilor în 1895.

Consolidarea statului naţional român

Monarhia, Parlamentul şi partidele politice au fost principalele componente ale regimului democratic.
Monarhia a asigurat echilibrul politic intern. S-au dezvoltat ideologiile şi au apărut partidele politice.

PARTIDELE POLITICE
Începuturile liberalismului și conservatorismului
În Europa Occidentală, liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea orașelor și a burgheziei, cu
lupta acestora împotriva privilegiilor nobililorși a restricțiilo din calea comerțului și a industriei. Spațiul
românesc, deși dominat de imperii absolutiste (Austria, Rusia, Turcia) au fost influențate de ideile
liberalismului european.
În Moldova și Țara Românească, împărțirea în liberali și conservatori se poate urmări încă de la începutul
secolului al XIX-lea, conturându-se după 1821, când proiectele carbonarilor au întâlnit opoziția marii
boierimi conservatoare. Deosebirile dintre cele două grupări s-au adâncit după 1848, legate mai ales de
problema reformelor interne și de rezolvarea problemei agrare. După unirea administrativă a Principatelor
din 1862 liberalii s-au împărțit în moderați și radicali.
Conservatorismul era moștenitorul tradițiilor și privilegilor de dinainte de 1848. Conflictul dintre marea și
mica boierime a devenit un element permanent al scenei politice românești în secolul al XIX-lea, atât
conservatorismul cât și liberalismul având originile în lupta de idei a acestora. Reprezentanții conservatorilor
doreau să mențină structurile social-economice existente, să limiteze dreptul de vot și să păstreze funcțiile
publice pentru clasele înstărite. Istoricul Ion Bulei în lucrarea Sistemul politic al României moderne. Partidul
Conservator ne prezintă un scurt discurs al omului politic P.P.Carp în Senat (5 decembrie 1897) care susținea
că Partidul Conservator trebuie să se diferențieze nu pe aspirații naționale, ci pe principii de organizare
internă. Mai preciza că numai după 1866 se poate vorbi de partide liberale și de partide conservatoare,
ambele avându-și originea nu de la fanarioți, ci de la glorioasa generație 1848.

PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL

6
Societatea Strousberg – societate germană care construia căi ferate în România şi care dăduse faliment
7
Carol şi Elisabeta nu avuseseră decât o fiică, Maria, decedată la o vârstă fragedă
8
Memorandum-ul Transilvaniei - petiţie prezentată în 1892 de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-
Ungariei Franz Joseph prin care se solicita pentru populaţia română drepturi egale cu ale populaţiei maghiare, precum şi
încetarea persecuţiilor şi încercărilor de maghiarizare; autorităţile maghiare i-au condamnat pe conducătorii
memorandişti la închisoare.

39
 Ideologia liberală. Inspirată din principiile Revoluţiei franceze, se întemeia pe tradiţiile naţionale,
culturale şi politice româneşti. Liberalismul se pronunţa pentru constituționalism, pluralism politic,
extinderea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (libertatea presei, dreptul la asociere și exprimare), rezolvarea
problemei agrare, încurajarea micii proprietăţi. Deviza economică formulată de I.C. Brătianu era „ prin noi
înşine” şi presupunea mobilizarea și valorificarea tuturor resurselor interne (mai ales industria, capitalul,
proprietatea privată) pentru dezvoltarea ţării. Liberalii considerau că societatea românească trebuia să treacă
prin schimbări majore în agricultură (în domeniul proprietății funciare și a relațiilor agrare), dar și o
schimbare de mentalitate a întregii națiuni.
Înfiinţarea Partidului Naţional Liberal . Unificarea grupărilor liberale s-a accelerat după 1866 ca urmare a
impunerii regimului constituţional şi a alegerilor periodice. Ion Brătianu şi C.A.Rosetti (liberali radicali) au
depus eforturi în acest sens. În 1867, la hotelul Concordia, s-a realizat o alianţă între liberalii radicali şi cei
moderaţi (conduşi de Mihail Kogălniceanu). Programul de la Concordia (1867) a fost prima încercare de
constituire a unui partid liberal. La 24 mai 1875 s-a format PNL (numit Coaliţia de la Mazar Paşa),
adoptându-se atunci şi programul acestui partid: respectarea legilor și regimului constituțional, apărarea
libertății personale, organizarea învățământului și armatei, susținea inițiativa particulară, întărirea rolului
statului, împroprietărirea însurățeilor, reducerea fiscalității și cheltuielilor publice. Un nou program a fost
elaborat în 1892: respectarea legilor, alegeri libere, îmbunătățirea situației sătenilor, sprijinirea românilor din
afara granițelor . În 1906, liberalii s-au pronunţat printr-un nou program pentru lărgirea dreptului de vot.
După alegerea lui Ion I.C.(Ionel) Brătianu la conducerea PNL (1909) a urmat o perioadă de înnoiri. În 1913
în program s-au introdus două reforme: electorală şi agrară. „Într-o întrevedere avută de Ion. I. C. Brătianu
cu Nicolae Iorga, Brătianu îi comunica intenția de a da țăranilor pământ și vot. La obiecțiile și propunerile lui
Iorga....Brătianu rămâne intransigent. Iorga mărturisea că Brătianu le vedea absolute și imediate” (Sterie
Diamandi, Galeria oamenilor politici. Ionel Brătianu)
Conducătorii PNL au fost: I.C.Brătianu (1875-1891), Dumitru Brătianu (1891-1892), Dimitrie Sturdza
(1891-1909) şi Ion I.C. Brătianu (1909-1927).
Guvernări liberale: (1876-1888); (1895-1899); (1901-1904); (1907-1910); (1914-1918).

PARTIDUL CONSERVATOR
Ideologia conservatoare. Aceasta se bazează pe teoria „ formelor fără fond”, dezvoltată de junimişti 9.
Prin „fond” înţelegeau realitatea românească, incompatibilă cu „ formele” occidentale pe care liberalii doreau
să le introducă în România. Junimiștii semnalau diferența dintre structura socială tradițională românească și
instituțiile noi adoptate după modelul occidental. Conservatorii (Titu Maiorescu) se opuneau sistemului
politic dominat de liberali, opunându-i ideea statului „natural” sau „organic”. Statul liberal era privit ca un
produs al capitalismului străin, respingându-l ca nepotrivit cu realitățile românești. Maiorescu reproșa
liberalilor că prin ziarul liberal Românul se susțineau teorii și idei incompatibile cu monarhia constituțională
și promova o revoluție permanentă (cf. Apostol Stan, Putere politică și democrație în România 1859-1918)
Puneau accent pe monarhie şi ţărănime şi se pronunţau pentru o dezvoltare „ organică”, asigurându-se
„armonia socială”. Doreau consolidarea instituţiilor create şi garantate de Constituţie și un regim de ordine
și stabilitate. Considerau că era necesar un sprijin al „claselor avute şi luminate”. Libertățile publice,
legalitatea, stabilitatea, liniștea, armonia, puteau deveni realitate doar prin muncă și adevăr.Ei nu erau
împotriva progresului, dar acesta trebuia să fie moderat și continuu. Problema societăţii româneşti - în
concepţia conservatoare - nu era lipsa libertăţilor, ci starea de înapoiere şi analfabetism a oamenilor; de
aceea doreau ridicarea culturală a poporului. Erau apărătorii privilegiilor proprietarilor de pământ.
Concepția conservatoare este surprinsă într-o cuvântare a lui Barbu Catargiu: „de aceea este de o mie de
ori mai dezastruos ca o țară să aibă legi bune, călcate însă în picioare, decât să aibă legi mediocre, dar
respectate sau chiar să nu aibă deloc. În Anglia, englezii se supun legilor vechi care sunt contrare secolului
nostru și nu fac altele decât cu foarte mare circumspecție. În Franța s-au schimbat patru sau cinci carte
constituționale în 60 de ani. Care dintre cele două țări totuși, ne întrebăm, este mai bine guvernată?” (I.
Stranomir, I. Vlad, A fi conservator, antologie, comentarii și bibliografie)
Înfiinţarea Partidului Conservator . La 3/15 februarie 1880 s-a creat Partidul Conservator de către un
grup de politicieni precum Lascăr Catargiu, Manolache Costrache Epureanu, Titu Maiorescu, Vasile Pogor.
Primul lider important al partidului a fost Lascăr Catargiu. În 1884 s-au opus revizuirii Constituției din 1866.
Un rol important în dezvoltarea ideilor conservatoare l-a avut la începutul sec. XX Take Ionescu.

9
Junimea - curent cultural - literar, dar şi o asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în anul 1863; membrii săi au creat o
grupare în cadrul Partidului Conservator

40
Conducătorii partidului au fost: Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899),
Gheorghe Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914),
urmat de Alexandru Marghiloman.
Marghiloman preciza referitor la proprietate că aceasta a fost întemeiată încă din secolul al XVI-lea, iar
clasa rurală (țăranii) aveau tradiția proprieății ca răzeși și moșneni în timpul domnitorilor. țărănimea a
devenit pe deplin proprietara locurilor de pe care se hrănea din anul 1864. Marghiloman se întreba: Oare ce
este proprietatea? O construcție a legii? Este întruparea cea mai eminentă a activității și inițiativei
omenești. proprietatea era născută odată cu omul intrat în stare socială. Ea se naște din voința colectivă,
din instinctul omenirii .(I. Stanomir, I. Vlad, op.cit.)
În 1910, P.P.Carp susținea elaborarea unor măsuri în favoarea țăranilor și meseriașilor, baza statului și o
mai mare autonomie a administrației în raport cu partidele politice.
Guvernări conservatoare: (1871-1876); (1888-1895); (1899-1901); (1904-1907); (1910-1913)
MONARHIA
După detronarea lui Cuza, la conducerea României s-a aflat Carol de Hohenzollern Sigmaringen (1866-
1914), perioadă în care statul român a făcut mari progrese, modernizându-se și încadrându-se printre statele
cu structuri democratice.
În prima parte a domniei (1866-1881), Carol s-a preocupat de consolidarea instituțiilor statului și pentru
realizarea independenței statale, câștigată pe câmpul de luptă în 1878. A primit în același an titlul de Alteță
Regală, iar în 1881 s-a proclamat regatul, ceea ce a contribuit la creșterea prestigiului României. Cu ocazia
încoronării sale la 10 mai 1881, regele Carol a spus: „Serbarea de astăzi consacră o epocă de cincisprezece
ani, plină de lupte grele, de fapte mari. Sub puternicul scut al Constituţiunii, România a crescut, s- a
dezvoltat, s- a întărit. Stăruinţa naţiunii, vitejia armatei şi credinţa care am avut-o în bărbăţia poporului au
împlinit dorinţele noastre cele mai arzânde prin proclamarea Regatului, care este garanţia cea mai sigură
pentru viitor. Primesc dar cu mân - drie, ca simbol al independenţii şi al tăriei României, această coroană
tăiată dintr- un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică.”
A doua perioadă a domniei (1881-1914) a fost un favorabilă modernizării țării. În plan intern,
caracteristica domniei lui Carol I a fost stabilitatea politică prin introducerea rotativei guvernamentale
(1895). Regele a devenit „arbitrul”politici românești, putând să formeze guvernul și având posibilitatea de a
alege între putere și opoziție. Existența partidelor politice, libertatea de exprimare a presei, funcționarea celor
trei puteri în stat au fost trăsături ale unei societăți în plin proces de modernizare. O imagine cu regele Carol,
regina Elisabeta și întreaga familie este realizată la 29 sept. 1906.

Parlamentul. Sistemul parlamentar instituit în 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al puterii
legislative, care devine partener aproape egal cu domnitorul în elaborarea legilor, are dreptul de a interpela și
investiga miniștrii în legătură cu activitatea lor, dar rolul parlamentului cuprindea toate domeniile societății
românești. domnitorul/regele avea un rol important în procesul legislativ, putând să înainteze parlamentului
propriile sale proiecte de legi și avea dreptul de veto (a se opune), drept care trebuia acceptat.
Activitatea Parlamentului începea la 15 noiembrie şi se desfăşura pe parcursul a trei luni. Deschiderea
sesiunii parlamentare se făcea printr-un mesaj al Tronului, citit de rege, şi se închidea cu un mesaj al
primului ministru.
Apostol Stan în op. cit. (Putere politică...) face un studiu al societății românești, care avea o structură
bipolară: o moșierime puțin numeroasă, bogată, cultă și instruită și o majoritate covârșitoare a țărănimii
sărace, puțin școlarizate și cu o slabă conștiință politică. Astfel, clasa politică era compusă din proprietari
mari și mijlocii, din cei cu profesiuni liberale și oameni de cultură, adică un cerc restrâns.

Guvernul. Potrivit Constituției din 1866, puterea executivă era exercitată de domn împreună cu guvernul.
Procedeul era următorul: domnitorul/regele încredința guvernul unui lider de partid, după care era dizolvat
parlamentul și se organizau alegeri parlamentare. Astfel, executivul își crea majorități parlamentare.
Guvernele din timpul domniei lui Carol I au adoptat legi importante precum: responsabilitatea
ministerială, organizarea comunelor, organizarea învăţământului, a bisericii etc. În 1867 s-a înfiinţat moneda
naţională (leul). Teritoriul României era împărţit în judeţe, plase şi comune (urbane sau rurale); administraţia
judeţeană şi comunală era subordonată autorităţilor guvernului. Prin legea din 1868 s-au creat Curţile de
juraţi în fiecare judeţ (apărau cetăţenii de unele măsuri guvernamentale împotriva lor). Tot în 1868 a fost
elaborată Legea privind organizarea armatei. Potrivit acesteia, armatei permanente şi rezervelor li se adăugau
dorobanţii şi grănicerii, miliţiile, garda civilă (orăşenească). Prin a doua lege a armatei ( 1872) s-a urmărit

41
creşterea calităţii, îmbunătăţirea instrucţiei, dezvoltarea flotei de război. Conform Constituției din 1866,
puterea judecătorească era exercitată de curți și tribunale în virturtea legii și în numele domnului. În iul. 1868
au fost create curțile cu jurați în fiecare județ, care aveau rolul de a păra opinia publică de unele acțiuni ale
guvernului.
În 1885 Biserica Ortodoxă Română şi-a proclamat autocefalia faţă de Patriarhia de la Constantinopol. S-a
elaborat legea clerului mirean și al seminariilor (1893) care prevedea salarizarea preoţilor din bugetul statului
sau al localităţilor.
Bazele industriei moderne s-au pus după independenţă prin adoptarea legilor de încurajare a industriei
(1887 şi 1912), legilor vamale (1886 şi 1906). S-au construit căi ferate, lungimea acestora ajungând în 1914
la 3.500 de km, iar cea a şoselelor pietruite la 26.000 km. S-a creat Academia Română (1879)10 Banca
Naţională a României (1880), şi Ateneul Român (1888). După 1878 s-au adoptat măsuri referitoare la
agricultură precum: înfiinţarea Creditului Agricol (1881), vânzarea proprietăţilor statului la ţărani (1889),
legea învoielilor agricole (1907). Cultura a înregistrat progrese remarcabile, afirmându-se personalităţi
precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale (literatură); Nicolae Iorga (istorie); Nicolae Grigorescu
(pictură); Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă (ştiinţe tehnice); George Enescu (muzică); Constantin
Brâncuşi (sculptură). S-a diversificat presa şi s-au creat societăţi şi asociaţii culturale.

Proiectul făuririi României Mari

Ideea unirii Transilvaniei exista încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai întâi la cărturarul muntean
Naum Râmniceanu (1802) şi la transilvăneanul Ion Budai Deleanu (1804). Aceste planuri au fost reluate în
1838 de către Alexandru G. Golescu-Albu şi de Ion Câmpineanu care au inclus în programul lor unirea celor
trei principate. La 1848 revoluţionarii considerau că Imperiul Habsburgic se va prăbuşi, făcând posibilă
unirea. La Blaj s-a auzit lozinca „noi vrem să ne unim cu ţara”, menţionată de Nicolae Bălcescu. Dimitrie
Brătianu utiliza pentru prima dată sintagma „ România Mare” în 1852. Deşi alianţa cu Puterile Centrale din
1883 împiedica guvernul român să aibă o atitudine mai hotărâtă în problem unirii, în secret se acordă sprijin
patrioţilor transilvăneni. Se înfiinţează „Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor” (1891) care cuprindea
cărturari din toate teritoriile româneşti. Liga avea ca obiective subvenţionarea de gazete şi reviste, înfiinţarea
de şcoli româneşti şi societăţi culturale, sprijin financiar pentru tipărirea de cărţi. Au fost înfiinţate publicaţii
în limbi străine, opinia publică internaţională fiind informată cu privire la situaţia românilor din Transilvania,
susţinându-se unitatea naţională. În cadrul Ligii au activat de-a lungul timpului: V.A. Urechia, A.D.
Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, O. Goga, Caragiale, Spiru Haret, N.
Titulescu. În 1914 Liga Culturală îşi ia numele de „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”. Sub
coordonarea lui D.A. Sturdza şi Nicolae Iorga s-au publicat importante colecţii de documente istorice. După
1900 devenea evidentă o nouă orientare politică a Românei. Un rol important l-au avut aniversările istorice:
în 1871 s-au organizat Serbările Putnei, în timpul cărora A.D. Xenopol aprecia că „ Marea Unire este un fapt
inevitabil”. În 1901 s-au omagiat 300 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, în 1904, 400 de ani de la
moartea lui Ştefan cel Mare. Intrarea României în al Doilea Război Balcanic (1913) îl făcea pe Nicolae Iorga
să aprecieze că începea „ războiul nostru pentru eliberarea Ardealului”. Prin pacea de la Bucureşti România
încorpora Cadrilaterul (1913).

C. Realizarea ROMÂNIEI MARI

La 15/28 iunie 1914 prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat de
un student sârb. O lună mai târziu ( 15/28 iulie 1914) Austro-Ungaria declara război Serbiei, începând astfel
Primul Război Mondial. Se creaseră anterior două alianţe politico-militare:
a. Tripla Alianţă (Puterile Centrale), formată în 1882 din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, la care
aderase în 1883 şi România.
b. Tripla Înţelegere (Antanta), formată prin mai multe tratate succesive: 1891-1893: alianţa franco-rusă;
1904: înţelegerea franco-engleză (Antanta Cordială); 1907 - înţelegerea anglo-rusă.

10
Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România. A fost fondată în 1866 sub denumirea
de Societatea Literară Română, devenită în 1867 Societatea Academică Română,  iar în 1879 Academia Română.

42
 Neutralitatea

Declanşarea Primului Război Mondial a găsit clasa politică dezbinată. Consiliul de Coroană din 21
iulie /3 august 1914 a decis neutralitatea, în ciuda dorinţei regelui Carol I de intrare în război alături de
Puterile Centrale. La Consiliu au participat cei mai importanţi oameni politici ai ţării (membrii guvernului,
foşti prim-miniştri, preşedinţii partidelor etc.). La 27 septembrie/10 octombrie 1914 a murit regele Carol I,
fiind urmat de nepotul său Ferdinand I. Opinia publică din România susţinea în majoritatea sa intrarea ţării în
război de partea Antantei (în frunte cu Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Filpescu). Poziţia partidelor:
a. PNL s-a alăturat opiniei publice;
b. conservatorii s-au împărţit în mai multe grupări:
- Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu se pronunţau pentru neutralitate şi menţinerea bunelor raporturi
cu Germania şi Austro-Ungaria;
- o grupare condusă de Nicolae Filipescu, precum şi cea condusă de Take Ionescu doreau intrarea în război
de partea Antantei;
- gruparea din jurul lui Petre Carp susţinea intrarea în război de partea Puterilor Centrale.
c. Socialiştii doreau o neutralitate definitivă.
În perioada neutralităţii (1914-1916), primul-ministru Ion I.C.Brătianu şi-a asumat responsabilitatea
politicii externe. Nici el, nici regele Ferdinand I (1914-1927) nu erau dispuşi să admită intrarea în război
decât atunci când erau siguri de înfăptuirea obiectivelor naţionale. Guvernul liberal era adeptul expectativei
armate pentru pregătirea de război și realizarea unității naționale. Nicolae Titulescu a ținut un discurs în 1915
în care analiza și argumenta de ce România nu trebuie să rămână neutră: „din împrejurările de astăzi,
România trebuie să iasă întreagă și mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi
mare fără jertfă...Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul
care i-a susținut viața...Ardealul nu e nuimai inima României politice, priviți harta: e inima României
geografice...Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jerfă...Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea
și-a avut rostul, dar și-a trăit traiul.”
Brătianu a purtat negocieri intermitente cu Antanta în 1915 și la începutul lui 1916. Condiția principală a
fost garanția scrisă că România își va împlini obiectivul național în urma participării la război, condiție
acceptată în iulie 1916. Tratativele se concretizează prin semnarea Tratatului şi Convenţiei Militare cu
Antanta (4/17 august 1916) prin care ţara noastră intra în război până la 15 august.
Tratatul cu Antanta sublinia că Rusia, Franţa, Marea Britanie, Italia garantează integritatea teritorială a
României în toată întinderea frontierelor sale; România se obliga să atace Austro-Ungaria în condiţiile
prevăzute în Convenţia militară; aliaţii recunosc României teritoriile aflate sub stăpânire austro-ungară
(Transilvania şi Bucovina, menţionate la art. 4); România se bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii ei la
tratativele de pace.
Convenţia militară prevedea:
- România ataca Austro-Ungaria până la 15 august 1916;
- Armata rusă ataca frontul austriac pentru a uşura României acţiunile militare;
- Rusia trimitea două divizii de infanterie şi una de cavalerie pentru a coopera cu armata română în Dobrogea
împotriva Bulgariei;
- flota rusă trebuia să apere portul Constanţa;
- aliaţii se obligau să înceapă ofensiva pe frontul de la Salonic cel mai târziu cu 8 zile înainte de acţiunea
României;
- aliaţii se obligă să trimită armatei române provizii, echipamente, medicamente.
Consiliul de Coroană (14/27 august 1916) de la Cotroceni a aprobat cele două documente şi intrarea
României în război împotriva Austro-Ungariei.

Campania din 1916

În noaptea de 14-15 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, iar la 15 august 1916
Germania a declarat război României, fiind urmată de Bulgaria şi Turcia. Armata română era împărţită în
patru corpuri: trei pentru Transilvania, una pentru Dobrogea. Conform planului militar „ Ipoteza Z”, trei din
cele patru armate au început, sub deviza „ acum ori niciodată”, ofensiva de-a lungul întregii graniţe cu
Austro-Ungaria, eliberând Braşovul, Sfântul Gheorghe, Miercurea Ciuc, Făgăraş, Orşova. În acelaşi timp

43
însă, pe frontul de sud armata română din Dobrogea a pierdut bătălia de la Turtucaia (19 aug./1 sept. – 24
aug./6 sept.1916). Până în octombrie 1916, trupele germano-bulgare au ocupat localităţile Turtucaia,
Silistra, Constanţa, Cernavodă. Eşecul a avut drept cauze: numărul insuficient de soldaţi, planul de acţiune
defectuos al armatei române, slaba pregătirie a acesteia, dar şi nerespectării angajamentelor militare ale
Antantei (armata de la Salonic sub conducerea generalului Sarrail nu declanşase ofensiva, corpul de armată
rus nu sosise în Dobrogea, ajutorul în muniţie şi armament nu fusese acordat).
Armata română a încercat să contraatace, însă eşecul contraofensivei de la Flămânda (trecerea Dunării
pentru a respinge forţele germano-bulgare) a avut consecinţe negative. Armata română a fost nevoită să
oprească ofensiva pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament
nefavorabil, dând astfel timp forţelor Puterilor Centrale pentru a trece la ofensivă pentru străpungerea
apărării de pe Carpaţi. Intervenţia trupelor germane în nord sub conducerea generalului Erich von
Falkenhayn şi la sud sub conducerea generalului Mackensen a creat o situaţie critică pentru armata română.
Sub conducerea generalului Eremia Grigorescu, sub deviza „pe aici nu se trece”, s-au apărat cu succes
trecătorile Carpaţilor Orientali. Pe Valea Jiului, unde inamicul a concentrat 7 divizii contra unei singure
divizii româneşti s-a reuşit pătrunderea spre sud. România a fost invadată pe Valea Jiului şi Valea Oltului,
unde trupele române conduse de generalii Ion Dragalina şi David Praporgescu nu au reuşit să oprească
ofensiva inamicului. La 8 noiembrie 1916 a fost cucerită Craiova, iar între 17/30 noiembrie – 20 nov./3
dec.1916 a avut loc bătălia de la Neajlov-Argeş, pierdută de români; trupele Puterilor Centrale au intrat în
Bucureşti la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Oltenia şi Muntenia, inclusiv capitala, au fost evacuate,
frontul stabilindu-se pe linia Focşani - Nămoloasa - Galaţi, 2/3 din teritoriul ţării fiind ocupat de inamic. În
campania din 1916 armata română a pierdut 250.000 de militari. În aceste momente dificile la Iaşi s-a
constituit un guvern de uniune naţională format din liberali şi conservatori-democraţi, prim-ministru fiind
Ion I.C.Brătianu. Tezaurul României a fost evacuat în Rusia, s-a trecut la organizarea armatei române cu
sprijinul unei misiuni militare franceze condusă de generalul Henry Berthelot. La 23 martie 1917 regele
Ferdinand, influenţat şi de evenimentele din Rusia, a adresat o proclamaţie trupelor române prin care le-a
promis pământ şi drept de vot.

Campania din 1917

Rezistenţa din Moldova a fost puternică, împiedicând inamicul să ocupe întreg teritoriul românesc.
Confruntările au început la Mărăşti (11/24 iulie 1917), unde ofensiva armatei române sub conducerea
generalului Alexandru Averescu a reuşit pătrunderea cu 20 km în dispozitivul inamic. La 24 iulie/6 august
a avut loc bătălia de la Mărăşeşti: generalul Mackensen a declanşat ofensiva pe direcţia Focşani - Mărăşeşti
- Adjud, dar Armata I română, condusă de Eremia Grigorescu i-a oprit pe germani. La Oituz (26 iulie/8
august - 9/22 august 1917), Armata a II-a comandată de Averescu a respins tentativa inamicului de a
pătrunde pe la est de Carpaţii Orientali.
S-a remarcat contribuţia femeilor în războiul de reîntregire a ţării. Exemplul concludent este Ecaterina
Teodoroiu, care s-a evidenţiat în luptele de la Jiu din 1916, dar şi pe frontul din Moldova din 1917. Regina
Maria, care a susţinut intrarea României în război de partea Antantei, şi-a adus contribuţia prin sprijinul
acordat asistenţei medicale pentru soldaţii răniţi.
Deşi armata română obţinuse victorii importante, evenimentele din Rusia au făcut imposibilă continuarea
rezistenţei. În Rusia a izbucnit revoluţia (februarie 1917) care a determinat abdicarea ţarului şi instaurarea
republicii. Revoluţia comunistă (oct/nov. 1917) care a instaurat regimul bolşevic (25 octombrie/7
noiembrie 1917) a dus la dezintegrarea frontului rus. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 România a
semnat armistiţiul de la Focşani cu Puterile Centrale. Trupele ruse în retragere ameninţau să destabilizeze
ţara, determinând statul român să ia măsuri pentru dezarmarea acestora. Noua putere sovietică a rupt relaţiile
diplomatice cu România, confiscând tezaurul (13/26 ianuarie 1918). Ion I.C.Brătianu a demisionat, iar după
ce s-a format în februarie un guvern condus de Al. Averescu, a venit la putere un guvern conservator
(Marghiloman). După încheierea păcii dintre Rusia şi Puterile Centrale (18 februarie/3 martie 1918),
guvernul român condus de Alexandru Marghiloman şi-a asumat încheierea păcii cu Puterile Centrale la
Buftea-Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918). România pierdea Dobrogea şi culmile Carpaţilor cu o suprafaţă de
5.600 de km² şi 170 de sate; economia era subordonată Germaniei timp de 90 de ani. Armata română era
demobilizată. Se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Regele Ferdinand a refuzat să ratifice Tratatul de
la Buftea-Bucureşti, prin urmare acesta fiind nul din punct de vedere juridic.
Deşi în 1918 războiul părea favorabil Puterilor Centrale, în iulie aliaţii înaintează spre Germania şi în
nordul Italiei armatele austro-ungare sunt respinse; în august, contraofensiva franceză condusă de gen. Foch

44
a spart frontul de pe Somme, iar în septembrie 1918 trupele conduse de gen. Sarrail de la Salonic au străpuns
liniile de apărare bulgare. Bulgaria şi Turcia au capitulat, la 3 noiembrie 1918 capitulând şi Austro-Ungaria.
Guvernul Marghiloman a demisionat (26 oct./6 nov. 1918), s-a format un nou guvern condus de generalul C-
tin Coandă, care a decretat mobilizarea generală, regele a ordonat armatei să reintre în război, trecând la
alungarea trupelor inamice din ţară. La 28 oct./10 nov. 1918 armata română a început operaţiunile militare, iar
la 18 nov./1 decembrie 1918 regele Ferdinand pătrundea în fruntea trupelor în Bucureşti.
Sfârşitul războiului (29 octombrie/11 noiembrie) găsea România alături de aliaţi. Participarea României
la război a însemnat pierderi de aproape 800.000 de morţi, răniţi, dispăruţi şi enorme pierderi materiale.

Înfăptuirea Marii Uniri

Contextul european a fost favorabil realizării Marii Uniri: afirmarea ideii de autodeterminare a
popoarelor, de revoluţia bolşevică din Rusia, publicarea celor „ 14 puncte” ale preşedintelui american
Wilson, declanşarea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta, respingerea încercării de federalizare a imperiului
propusă de Carol I de Habsburg prin lansarea documentului „ Către popoarele mele credincioase”.
Prăbuşirea celor două imperii, austro-ungar şi rus, au oferit şansa făuririi României Mari.
Anul 1918 a fost pentru poporul român anul triumfului idealului naţional. Primul Război Mondial a
constituit ocazia făuririi României Mari. Sacrificiile făcute în timpul războiului şi actul de voinţă a naţiunii
române au stat la baza realizării statului naţional unitar. Unirea teritoriilor româneşti cu România a urmat trei
etape: autonomie, independenţă, unire.

Unirea Basarabiei. La 3 aprilie 1917 s-a format la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc, cel care a
condus mişcarea naţională şi al cărui preşedinte a fost ales Vasile Stroescu. Partidul şi-a înscris în
programul său ca obiectiv principal obţinerea autonomiei Basarabiei. Organul de presă al partidului era
„Cuvânt moldovenesc”, condus de către Onisifor Ghibu care-i chema pe basarabeni la deșteptare din
somnul de moarte. La 8 octombrie 1917, Congresul soldaţilor moldoveni, întrunit la Chişinău, a
proclamat autonomia Basarabiei.
La 2-6 noiembrie 1917 a avut loc Congresul de constituire a Sfatului Ţării, organismul coordonator de
conducere a luptei pentru unire, ales pe baze democratice. Acesta era condus de Ion Inculeţ şi avea ca organ
executiv Consiliul Directorilor Generali (un guvern, condus de Petre Erhan). La 2 decembrie 1917, Sfatul
Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Primul preşedinte al acesteia a fost ales Ion
Inculeţ, iar puterea executivă a fost preluată de către guvern.
Consiliul Directorilor Generali, confruntat cu dezordinile şi distrugerile provocate de trupele ruseşti în
retragere şi cu încercările bolşevicilor de a lua puterea în teritoriu, a solicitat sprijinul militar al guvernului
român. Situația este descrisă în sursele vremii: „Lupte violente s-au dat în jurul Tighinei. Numai după trei zile
de lupte pe străzile orașului bandele roșii au fost respinse dincolo de Nistru” (Ion. I. C. Brătianu,
Basarabia, Drepturi naționale și istorice) sau în mărturiile observatorilor militari francezi din 1920:
„situația din Basarabia a făcut puține progrese...Unii pretind că s-a înrăutățit. Este sigur că venirea
trupelor bolșevice pe Nistru a întețit tendințele comuniste ale țăranilor nemulțumiți, aici ca și în alte părți..”
La 12 ianuarie 1918, armata română a trecut Prutul şi a restabilit ordinea în Basarabia. Ca urmare, guvernul
sovietic a rupt relaţiile cu România (13 ianuarie 1918).
În aceste condiții, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a proclamat independenţa
Republicii Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Rusă.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat în majoritate unirea Basarabiei cu România .
Consiliul Directorilor a fost desemnat să administreze provizoriu situația până la unirea deplină. Primul
ministru al României, Alexandru Marghiloman, invitat la Chişinău, a luat act de votul românilor din
Basarabia, aprobând în numele poporului român şi al regelui Ferdinand acest act. La 22 aprilie 1918, regele
Ferdinand I a semnat decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea
provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor, până la preluarea acesteia de către guvernul de
la Bucureşti.

Unirea Bucovinei. Pe 3 octombrie 1918, împăratul Carol I al Austro-Ungariei face o ultimă încercare
de a salva imperiul, lansând manifestul „ Către popoarele mele credincioase”, prin care se propunea
federalizarea imperiului. Mai mult, în toamna anului 1918 Bucovina era ameninţată cu divizarea. Curtea de
la Viena ar fi vrut să anexeze nordul Bucovinei la Galiţia. Ucraina dorea şi ea să ocupe Bucovina sau o parte
a acesteia, ucrainenii fiind organizaţi în formaţiuni paramilitare.

45
 În aceste, condiţii, românii bucovineni declanşează lupta pentru unire. În octombrie 1918, deputaţii
români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român, condus de Constantin
Iosipescu Grecul şi George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, CNR a cerut, în numele naţiunii, dreptul la
autodeterminare şi a exprimat dorinţa de separare. Sextil Puşcariu în gazeta „Glasul Bucovinei” (9 oct.
1918) milita pentru autodeterminare.
La 14/27 octombrie, s-a creat o adunare națională la Crnăuți care a devenit Adunarea Naţională
Constituantă, având ca preşedinte pe Iancu Flondor și a hotărât unirea Bucovinei „ cu celelalte provincii
româneşti într-un stat naţional”. S-a format şi un Consiliu Naţional Român ca organ reprezentativ în frunte cu
Ion Nistor și un Birou Executiv condus de Iancu Flondor.
La 15/28 noiembrie 1918, în Congresul General al Bucovinei (preşedinte a fost ales Iancu Flondor)
s-a dat citire moţiunii prin care se hotăra în unanimitate „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei,
în vechile ei hotare, cu Regatul României” (proclamație citită de același Iancu Flondor). La 18/31
decembrie 1918 regele Ferdinand a emis decretul de unire a Bucovinei cu România.

Unirea Transilvaniei.
În cursul anului 1918, monarhia habsburgică a fost supusă presiunii popoarelor din cuprinsul său pentru
autodeterminare. Congresul naţiunilor din imperiu, desfăşurat în aprilie 1918 la Roma, adoptase hotărârea
fiecăreia dintre acestea, de a se constitui în stat independent sau de a se uni cu statul naţional existent.
Propunerea din 3 oct. 1918 a împăratului Carol I de federalizare a statului în 6 regate autonome (manifestul
„Către popoarele mele credincioase”) nu putea fi acceptată În toamna anului 1918 şi-au reluat activitatea
cele două forţe politice, Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat.
În aceste condiţii, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, reprezentanţii Partidului Naţional Român, au
adoptat Declaraţia de la Oradea, în care proclamau libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria şi
asumarea suveranităţii în teritoriul naţional. Alexandru Vaida Voevod a prezentat această Declaraţie de
autodeterminare la 5/18 octombrie în parlamentul de la Budapesta, primită cu ostilitate de maghiari.
La 30-31 octombrie 1918 s-a constituit la Arad Consiliul Naţional Român Central, format din 6
reprezentanţi ai Partidului Social Democrat şi 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional Român. Acest organism
a luat conducerea mişcării naţionale din Transilvania. La 5/18 noiembrie 1918 CNRC a publicat manifestul
„Către popoarele lumii” prin care se arăta că unirea Transilvaniei cu România era dorinţa naţiunii române.
CNRC a publicat la 6/19 noiembrie 1918 manifestul „Către naţiunea română” în care erau argumentate
drepturile la autodeterminare ale românilor din teritoriile care aparţineau atunci Ungariei.
CNRC a publicat la 7/20 noiembrie 1918 textul convocării Adunării Naţionale a românilor (manifestul
„Istoria ne cheamă la fapte”). Lupta naţională a fost susţinută de importante organe de presă precum:
„Românul”, „Drapelul”, „Glasul Ardealului”, „Adevărul”, „Gazeta poporului”, „Telegraful român”,
„Unirea” etc.
La 9-10 noiembrie , CNRC a adresat guvernului ungar o notă ultimativă, prin care cerea întreaga putere
de guvernare. Guvernul maghiar a trimis o delegaţie pentru tratative. Acestea s-au desfăşurat la Arad în zilele
de 13-14 noiembrie 1918. Tratativele au eşuat, deoarece maghiarii nu recunoşteau decât autonomia
Transilvaniei şi nu separarea definitivă de Ungaria.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia , la care
au participat 1228 de delegaţi şi peste 100 000 de persoane. Adunarea a fost deschisă de vechiul
memorandist Gheorghe Pop de Băseşti, iar Rezoluţia unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Adunarea
Naţională a adoptat Rezoluţia care la primul său articol a proclamat „Unirea acelor români şi a teritoriilor
locuite de dânşii cu România”. Pentru conducerea Transilvaniei până la integrarea sa definitivă în statul
român s-au format: Marele Sfat Naţional cu rol legislativ (250 membri) şi Consiliul Dirigent, forul executiv
(15 membri). La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a emis decretul de unire a Transilvaniei cu
România.
Catherine Durandin, Istoria românilor face o scurtă prezentare a situației anului 1918, în special a
Transilvaniei: „Militantismul ardelenilor din toamna anului 1918 a cântărit fără îndoială greu asupra
deciziei lui Wilson de a recunoaște principiul unității naționale române. Anturajul președintelui american era
peocupat cu siguranță de soarta minorităților naționale din Transilvania, însă erra de acord cu principiul
autodetermionării popoarelor. Istoriografia ungară apreciază că popoarele tindeau spre revoluție socială.
Istoriografia română consideră că ruptura cu vechea ordine era în același timp națională și socială. Unirea

46
Transilvaniei cu Vechiul Regat este rezultatul unei înfrângeri diplomatico-militare a Imperiului austro-ungar
și al unei rapide mobilizări a elitelor române.”
La 29 decembrie 1919 Parlamentul României votează legile de ratificare a Unirii cu România a
Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei.
La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia ca suverani ai
României Mari.

Anul 1918 reprezintă în istoria românilor anul triumfului național. Acest proces istoric, desfășurat pe
întreg teritoriul românesc, a cunoscut puternice manifestări în 1821, 1848, 1859, 1877 și mai ales în 1918.
Organizați în state separate din punct de vedere politic, amenințați de expansiunea vecinilor mai puternici,
românii și-au păstrat întotdeauna conștiința că aparțin aceluiași popor. Primul Război Mondial a oferit ocazia
formării României Mari. Nu victoriile militare au stat la temelia statului român, ci actul de voință al națiunii
române. Sactificiile din 1917-1918 au fost răsplătite de izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii
imperiilor țarist și austro-ungar și al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului
naționalităților.

Consecinţele Marii Uniri. Prin Tratatul de la Saint Germain cu Austria, semnat de statul român la 10
decembrie 1919, se recunoştea unirea Bucovinei cu România. Prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)
Ungaria recunoştea unirea Transilvaniei cu România. Prin Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920) Anglia,
Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.
România Mare se deosebea fundamental de România de dinainte: după realizarea Marii Uniri teritoriul
României a crescut de la 137.000 km² la 295.000.049 km². În ceea ce priveşte populaţia, conform
recensământului din 1930, populaţia României număra 18.057.028 locuitori (71,9% erau români, restul
minorităţi). 78,9% din populaţie trăia la ţară, 20,1% la oraş. Reformele realizate între 1917-1923 au schimbat
România: votul universal (1918, primele alegeri pe baza acestuia fiind în 1919), reforma agrară (1921),
Constituţia din 1923.

47
 ROMÂNIA ÎN CONCERTUL EUROPEAN
DE LA „CRIZA ORIENTALĂ” LA MARILE ALIANŢE ALE SECOLULUI XX

Spaţiul românesc din secolul luminilor la domnia lui Cuza

Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei (1683) prin ajutorul dat Austriei de către regele Poloniei Jan
Sobieski a marcat încetarea războaielor ofensive ale otomanilor asupra Europei şi coalizarea Rusiei şi
Austriei împotriva lor. „Criza Orientală”11 începută în acei ani a însemnat 11 conflicte armate până la Primul
Război Mondial, dintre care 6 până în 1812, războaie între Austria, Rusia şi Imperiul Otoman pentru
împărţirea teritoriilor otomane. În prima fază, Austria a fost în ofensivă, ajungând la Carpaţi, ocupând
Transilvania, care a fost organizată prin „ Diploma Leopoldină” (1791). Aceasta recunoştea mai departe
naţiunile privilegiate şi religiile recepte (recunoscute).
Restrâns teritorial şi în conflict cu puterile creştine, Imperiul Otoman urmăreşte să aibă un control mai
strâns asupra Principatelor Române (Ţara Românească şi Moldova). Pentru că elitele româneşti nu se mai
bucurau de încredere, turcii au decis să instaleze la conducerea Principatelor pe fanarioţi, de origine
grecească, aflaţi în slujba lor. Unii domni fanarioţi, precum Constantin Mavrocordat (10 domnii în Ţara
Românească şi Moldova între 1730-1769) sau Alexandru Ipsilanti (3 domnii între 1774-1797) au realizat
unele reforme, care nu totdeauna au fost şi durabile.
În acest context elitele boiereşti se adresează memorii (petiţii) iniţial Rusiei, apoi Austriei, iar la începutul
sec. al XIX-lea Franţei napoleoniene. Programul reprezenta o critică severă a regimului fanariot şi prezenta
soluţii privind consolidarea autonomiei şi obţinerea independenţei. În acelaşi timp, reprezentanţii Şcolii
Ardelene formulau la un secol după Diploma Leopoldină în Supplex Libellus Valachorum (1791) o sinteză
a programului naţional al românilor transilvăneni.
Războaiele din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea determină creşterea influenţei Rusiei
în dauna Imperiului Otoman. Între 1769-1774 are loc internaţionalizarea problemei orientale , prin
asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman. Prin Tratatul de la
Kuciuk-Kainargi (1774), ţarina Ecaterina a II-a obţinea drept de navigaţie prin Marea Neagră şi Strâmtori.
Criza Orientală a avut şi alte consecinţe negative pentru spaţiul românesc, inclusiv pierderi teritoriale:
Banatul şi Bucovina ocupate de Imperiul Habsburgic (1718, 1775), Basarabia ocupată de Rusia în 1812.
Anexarea Bucovinei. Istoricul Nicolae Ceachir în lucrarea Bucovina de la anexare la unire spune că
habsburgii ar fi dorit să ocupe Oltenia, provincie pe care o mai deținuseră între 1718-1739. Iosif al II-lea,
împăratul asociat la domnie de mama sa Maria Treze făcuse o călătorie pe Valea Oltului și remarca sărăcia
provinciei. Prin corupție, șantaj și presiuni militare (concentrări de trupe la Belgrad) la 7 mai 1775 s-a
semnat Convenția de la Constantinopol, având 4 puncte, prin care nordul Moldovei (Bucovina) cu vechea
capitală Suceava și mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna era anexat de I. Habsburgic. Teritoriul cedat
avea 10.441 km², avea orașe, târguri, 226 de sate, 52 de cătune și 70.000 de locuitori. Populație era chemată
la 1 octombrie 1777 să depună jurământul de credință față de noua săpânire.
Efectele războaielor asupra Țărilor Române sunt descrise de diplomatul francez Edouar Thouvenel:
„pământul Țării Românești nu cere decât să producă, însă nu întâlnești decât din loc în loc lanuri de porumb
sau de grâu. Satele, aflate la mare distanță unele de altele, nu sunt majoritatea decât aglomerări de colibe.
Această mizerie este un efect al războiului. De la râul Olt la București țara este golaă; este o câmpie de 30
de leghe, devastată de război și care a rămas fără culturica și când ar fi trebuit să fie mai curând câmp de
luptă.”

„Criza, problema (chestiunea) orientală” - reprezintă problema împărţirii sau menţinerii teritoriilor europene ale
11

imperiului otoman, considerat “Omul bolnav al Europei”

48
 Odată cu prăbuşirea Imperiului napoleonian se impunea reconstrucţia Europei. Pentru stabilirea „ noii
ordini” a fost convocat Congresul de la Viena (1815) care a impus restaurarea regimurilor conservatoare şi
„echilibrul european” pe baza principiilor legitimismului şi conservatorismului.
Pentru Principate, Problema Orientală avea şi un sens pozitiv în sensul că situaţia lor devenise subiect de
dezbatere internaţională. Evoluţia problemei româneşti 12corespundea afirmaţiei lui Talleyrand13 – „centrul
de gravitaţie al lumii este Dunărea, la frontierele Europei” – făcută la începutul secolului. Prin firmanele şi
hatişetifurile (ordine, decrete) acordate Principatelor de către Poartă între 1744 şi 1802, acestea s-au obligat
să le garanteze vechile privilegii şi să ţină seama de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine.
Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă - 1826) , act
adiţional la tratatul din 1812. Prevederile Convenției: alegerea domnitorilor dintre boierii pământeni pe o
durată de 7 ani de către Divan; libertatea comerţului după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi
celelalte obligaţii rămâneau cele fixate anterior; încetarea exilului boierilor pământeni participanţi la
revoluţia din 1821; instituirea unei comisii care să propună măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei
Principatelor.

Declanşarea războiului ruso-turc din 1828-1829 a permis ocuparea Principatelor de către Rusia (1828-1834).
Tratatul de la Adrianopol (1829) conţinea un capitol special numit „ Act adiţional cu privire la Prinţipaturile
Moldova şi Valahia”, confirmând în același timp prevederile Convenției de la Akkerman:
- s-a instaurat protectoratul rusesc asupra Principatelor, care s-a adăugat suzeranităţii otomane;
- autonomia administrativă a Principatelor;
- numirea domnilor pe viață;
- s-a desfiinţat monopolul turcesc asupra comerţului Principatelor (libertatea comerțului);
- dreptul de navigație pe Dunăre; stabilirea graniței pe talvegul Dunării;
- raialele (cetățile turcești) Turnu, Giurgiu, Brăila au fost desfiinţate iar teritoriul lor a fost retrocedat Ţării
Româneşti.
- îngrădirea dreptului de intervenţie a Turciei în Principate;
- menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţia Porţii de a recunoaşte viitoarele regulamente administrative ale
Principatelor.
În această postură, amestecul rusesc în Principate s-a intensificat. Aplicarea Regulamentelor Organice
(1831, 1832), atitudinea Rusiei faţă de Revoluţia de la 1848 au determinat schimbarea de atitudine a
„partidei naţionale” faţă de aceasta.
După înfrângerea Revoluţiei de la 1848 între Rusia şi Imperiul Otoman s-a încheiat Convenţia de la
Balta Liman (aprilie - 1 mai 1849) prin care domnii din Ţara Românească şi Moldova erau numiţi de cele
două puteri pe 7 ani, Adunările Obşteşti erau înlocuite cu Divanuri ad-hoc, alcătuite exclusiv din mari boieri
numiţi de domni și de otomani. Trupele ruseşti au rămas pe teritoriul Principatelor până în 1851.
Rusia era văzută ca un obstacol în calea aspiraţiilor româneşti la fel ca şi Imperiul Habsburgic, care
stăpânea importante teritorii româneşti. În acest fel, un compromis cu sultanul părea mult mai avantajos.
Emigraţia românească după 1848 a combătut propaganda rusă, fiind redactate o serie de pamflete antiruseşti,
introduse clandestin în ţară, prin care avertizau pe români faţă de pericolul anexării Principatelor de către
Rusia. După 1848, emigraţia românească (revoluționarii plecați în exil) a reuşit prin activitatea sa să atragă
simpatia opiniei publice europene pentru cauza românească. La începutul războiului Crimeii (iunie 1853)
armatele ruse ocupă din nou Principatele, încălcând în felul acesta Convenţia de la Balta Liman, care
prevedea posibilitatea ocupării Principatelor numai în caz de tulburări.
După Războiul Crimeii (1853-1856), românii au beneficiat de sprijinul împăratului francez Napoleon al
III-lea. Ministrul de externe al Franţei, contele Walewski, a propus în cadrul Congresului de Pace de la
Paris (1856) crearea unui stat român tampon între Rusia şi Turcia prin unirea Principatelor Române. Din
cauza intereselor divergente, marile puteri au reacţionat diferit. Se cunoştea la Constantinopol că o serie de
state erau favorabile unirii Principatelor Române: Belgia, SUA, Grecia, Suedia, Olanda, Danemarca,
Neapole. Poarta vedea în realizarea acestei uniri începutul dezmembrării Imperiului, apreciind că mişcarea
de emancipare a Principatelor avea legături secrete cu mişcările de eliberare din Balcani (sârbii, bulgarii), de
aceea a avut o atitudine potrivnică. Austria considera unirea Principatelor periculoasă pentru stăpânirea ei
asupra teritoriilor locuite de români. Franţa prin sprijinul acordat românilor dorea creşterea influenţei în sud-
estul Europei. Rusia era interesată de distrugerea alianţei anglo-franceze care o învinsese în război şi de
12
Problema românească – lupta românilor pentru eliberare naţională, unitate, independenţă şi crearea unui stat
modern
13
Talleyrand – politician şi diplomat francez, implicat în Congresul de la Viena

49
aceea a sprijinit unirea. Credea că în acest fel ar obţine condiţii acceptabile de pace. Prusia şi Sardinia doreau
un precedent diplomatic în stare să ajute unificarea Germaniei şi Italiei şi de aceea au susţinut unirea. Anglia
la început a sprijinit proiectul, dar şi-a modificat poziţia, sprijinind Imperiul Otoman.
Tratatul de la Paris din 1856 înlocuia protectoratul Rusiei cu garanţia colectivă a marilor puteri, dar ca
urmare a opoziţiei Turciei şi Austriei decizia cu privire la Unire a fost amânată, hotărându-se consultarea
populaţiei cu privire la viitoarea organizare a Principatelor (Adunările ad-hoc). Prin Tratat se retrocedau
Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Principatele aveau dreptul la armată
naţională, de a emite legi, de a face comerţ liber cu alte ţări. Se mai prevedea libertatea de navigaţie pe
Dunăre şi neutralitatea Mării Negre. Se crea la București o Comisie a Marilor Puteri care să analizeze situația
în Principate și să facă propuneri privind viitoarea lor organizare. Așadar, în 1856, inclusiv prin hotărârile
luate în privinţa Principatelor, puterile europene reuşesc că oprească ascensiunea Rusiei în sud-estul Europei.
Falsificarea alegerilor din 1857 pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei a provocat reacţia marilor puteri
europene. Franța amenința cu ruperea relațiilor cu I. Otoman. Între Anglia şi Franţa s-a ajuns la un
compromis. Anglia accepta organizarea de noi alegeri, în schimb Franţa era de acord cu o uniune formală
prin Convenţia de la Paris (1858). Marile puteri hotărau crearea unei confederaţii cu numele de Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei. Nu se acceptau propunerile cele mai importante ale Adunărilor ad-hoc şi
anume: unirea într-un singur stat cu numele de România şi aducerea pe tron a unui principe străin. Cu toate
acestea, românii au găsit o soluţie originală, care a rezolvat problema unirii. În preajma alegerii
domnitorilor, în cercurile unioniste de la Iaşi şi Bucureşti circula ideea alegerii aceluiaşi domnitor. La Iaşi în
Moldova a fost ales domn Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie 1959). Profitând de unele neclarităţi în textul
Convenţiei de la Paris, românii l-au ales domn în Ţara Românească tot pe Alexandru Ioan Cuza (24
ianuarie 1859). Bucuria Unirii este reprezentată de cunoscutul tablou al pictorului Theodor Aman.

De la domnia lui Cuza (1859-866) la recunoaşterea independenţei

Prima problemă externă cu care s-a confruntat noua domne a fost recunoaşterea dublei alegeri. Un rol
important în această acţiune l-au avut o serie de personalităţi trimise în străinătate precum Vasile Alecsandri
(la Paris, Torino şi Londra), principele Obolenski (la Sankt Petersburg), Ludovic Steege14 (la Viena şi
Berlin), Costache Negri (la Constantinopol). Românii au utilizat cu abilitate contradicţiile dintre marile
puteri şi au beneficiat de sprijinul constant al Franţei lui Napoleon al III-lea. Conferinţa de la Paris a
recunoscut dubla alegere la 26 august/8 septembrie 1859. În septembrie 1860 a avut loc vizita lui Cuza la
Constantinopol care a fost un succes. Eforturile diplomatice româneşti au fost răsplătite prin recunoaşterea
unirii depline în cadrul Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol ( 1861). Sultanul a emis firmanul
prin care se recunoştea unirea deplină dar numai pe timpul domniei lui Cuza.
Domnia lui Cuza a marcat afirmarea României printr-o serie de iniţiative precum: suspendarea jurisdicţiei
consulare (limitarea consulilor străini de a interveni în problemele româneşti), înfiinţarea agenţiilor
diplomatice, impunerea dreptului ţării de a-şi modifica legile, emiterea de distincţii şi decoraţii, încercarea de
a bate monedă. Din anul 1862 a început să funcţioneze Ministerul Afacerilor Străine. Principatele Unite, deşi
nu erau independente, au încheiat acorduri cu alte state: convenţia de extrădare cu Serbia (1863), convenţia
privind sistemul poştal şi cel telegrafic cu Austria (1865), convenţia telegrafică cu Franţa (1865). Cuza a
stabilit relaţii diplomatice cu Serbia, a sprijinit lupta de eliberare a bulgarilor şi polonezilor, a condiţionat
sprijinul pentru emigraţia maghiară de soluţionarea problemelor românilor din Transilvania.

România în relaţiile internaţionale între 1866-1878

Echilibrul continental stabilit în urma Războiului Crimeii a fost radical modificat de o serie de
evenimente precum: înfrângerea Austriei de către Prusia (1866), constituirea Imperiului austro-ungar (1867),
unificarea Germaniei şi Italiei, scăderea influenţei Franţei după înfrângerea din războiul cu Prusia (1870-
1871). Această realitate internaţională a influenţat acţiunea românilor pentru consolidarea unirii şi
dobândirea independenţei.
După detronarea lui Cuza în 1866 a fost adus pe tron prinţul Carol I, acesta continuând lupta diplomatică,
sprijinindu-se pe Prusia (din 1871 Germania) şi Franţa. În 1868 s-a încheiat un tratat de colaborare cu Serbia.
În 1866 şi 1869 au existat consultări cu guvernul grec pentru o acţiune comună antiotomană. În 1875 s-a
semnat o convenţie comercială cu Austro-Ungaria şi în 1876 o alta cu Rusia.
Cucerirea independenţei presupunea înlăturarea legăturilor cu Poarta, dar şi a regimului de garanţie
colectivă instituit de marile puteri la Paris în 1856. În 1873 Carol I punea deschis în Consiliul de Miniştri
problema independenţei. După înfrângerea în Războiul Crimeii Rusia nu mai părea că este un pericol pentru
14
Ludovic Steege (n. 1813, Bucureşti - d. 1872, Iaşi ) - diplomat, jurist, publicist, om politic, ministru al Finanţelor.

50
cauza românească. În schimb creştea ostilitatea faţă de Austro-Ungaria. Aşa se explică orientarea liberalilor
spre o alianţă cu Rusia în condiţiile redeschiderii „Crizei Orientale”. Aceasta s-a redeschis în 1875 prin
răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, urmate în 1876 de răscoala bulgarilor (ambele înăbușite de turci), iar
Serbia şi Muntenegru au declarat război împotriva Imperiului Otoman. Rusia urmărea realizarea mai
vechiului ei plan, acela de a controla strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi de a scoate pe otomani din Europa,
aşa încât a sprijinit răscoalele popoarelor slave din Peninsula Balcanică.
Conservatorii considerau Rusia în continuare principalul pericol pentru ţară şi se pronunţau pentru relaţii
strânse cu Imperiul austro-ungar şi pentru neutralitate în cazul unui război între Rusia şi Poartă. Prin nota
diplomatică din 4/16 ianuarie 1876 adresată de primul ministru conservator Lascăr Catargiu agenţilor
diplomatici ai României din străinătate se arăta că „ România nu face parte integrantă din Imperiul Otoman ”.
În condiţiile în care criza balcanică s-a amplificat, noul ministrul de externe liberal Mihail Kogălniceanu a
adresat o notă diplomatică agenţilor diplomatici români (16/28 iunie 1876) cu o serie de revendicări care
dacă ar fi fost acceptate ar fi însemnat practic independenţa României. În decembrie 1876 Dimitrie
Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol prin care se cerea recunoaşterea neutralităţii
teritoriului românesc, demersul eşuând. Decizia României de a obţine independenţa a fost grăbită de noua
constituţie otomană (Constituţia lui Midhat - paşa - 1876) care considera România drept „ provincie
privilegiată”.
România s-a orientat către o înţelegere cu Rusia care să reglementeze trecerea trupelor ruse pe teritoriul
României. Primul ministru Ion C. Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au discutat încă din
octombrie 1876 la Livadia (în Crimeea) cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov semnarea unei
convenţii militare româno-ruse, fără prea mult succes.
În 1867s-a format Austro-Ungaria prin alipitea Ungariei la Austria, ambele sub conducerea împăratului de
la Viena. De acum înainte, Transilvania va face parte din noul stat. La 3 ianuarie 1877 s-a încheiat Convenția
de la Budapesta între Rusia și Austro-Ungaria. Ea prevedea că, dacă în Balcani interveneau modificări, Rusia
ar fi anexat sudul Basarabiei (revenirea la gurile Dunării) și Austro-Ungaria luau Bosnia și Herțegovina.
În cele din urmă s-a încheiat Convenţia din 4 aprilie 1877 de către ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu şi consulul rus la Bucureşti, baronul Dmitri Stuart. Prin acest act se admitea trecerea trupelor
ruse pe teritoriul României, cheltuielile fiind suportate de Rusia, care în plus recunoştea integritatea
teritorială a statului român. Într-o anexă era stabilit drumul pe etape spre Dunăre cu ocolirea Bucureștiului.
Rusia a declarat război Imperiului Otoman la 12/24 aprilie 1877, iar artileria otomană a bombardat malul
românesc al Dunării; artileria românească a ripostat bombardând Vidinul (26 aprilie). Parlamentul român a
ratificat Convenţia şi a declarat război Imperiului Otoman la 30 aprilie/12 mai 1877 şi a proclamat
independenţa la 9/21 mai 1877.
Proclamarea independenţei a stârnit reacţii adverse în capitalele marilor puteri. Carol I şi-a asumat
participarea la război împotriva Imperiului Otoman, apreciind că sacrificiile făcute vor face imposibil de
contestat dreptul la independenţă. La cererea marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse, armata
română sub comanda domnitorului Carol I a participat la război la sud de Dunăre. Atacul asupra Plevnei din
30 august 1877 a eşuat, cetatea fiind cucerită la 28 noiembrie 1877. După capitularea Plevnei armata rusă
a înaintat, ameninţând Constantinopolul, iar trupele române au atacat cetăţile de la Dunăre, Vidin şi
Belogradcik.
Între Rusia şi Turcia s-a semnat Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), lângă Istanbul.
Tratatul recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bosniei şi Herţegovinei,
organizarea Marelui Principat al Bulgariei. Rusia ocupa cele trei judeţe din sudul Basarabiei, cedând
României în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Rusia își mai rezerva dreptul de a trece pe
teritoriul României cu trupele pentru a face legătura cu cele din Bulgaria.
Încercarea Rusiei de a încheia pace rapid cu Turcia şi de a-şi spori puterea și influenţa n-au dat rezultate.
Austro-Ungaria dorea Bosnia şi Herţegovina, promise de Rusia prin Convenţia de la Budapesta. Marile
puteri nu acceptau proiectul „Bulgariei Mari” şi nici accesul Rusiei la Marea Mediterană.
Congresul de pace de la Berlin s-a deschis la 1/13 iunie 1878 iar Tratatul s-a semnat la 1/13 iulie 1877.
La Berlin, diplomaţia română a crezut că va obţine respectarea integrităţii teritoriale şi recunoaşterea
independenţei. Pentru aceasta şi-au exprimat poziţia într-um memoriu I.C.Brătianu şi Mihail Kogălniceanu,
care cereau: nici o parte a teritoriului României să nu fie înstrăinată, pământul țării să nu fie supus nici unui
drept de trecere a trupelor rusești, România să intre în posesia Dunării și insulelor sale, inclusiv Insula
Șerpilor, să fie recunoscută independența și neutralitatea.
Marile puteri au făcut însă concesii Rusiei cu privire la sudul Basarabiei, care primea cele trei judeţe şi
ceda statului român Dobrogea, Delta Dunării şi I. Şerpilor. Mai mult, independenţa României era acordată

51
condiţionat, adică însemna chiar mai puţin decât ceea ce se obţinuse la San Stefano. Cererea de modificare a
articolului 7 din Constituţie (cu privire la acordarea cetăţeniei) era o încălcare a suveranităţii naţionale a
României. Germania a impus statului român răscumpărarea acţiunilor Societăţii Strousberg. I se impunea de
asemenea cedarea sudului Basarabiei către Rusia. Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare Austro-
Ungariei, Bulgaria era limitată la teritoriul dintre Dunăre şi munţii Balcani, iar insula Cipru era anexată de
Anglia. Carol I scria, profund dezamăgit, tatălui său: „Este trist când Europa silește un stat tânăr, dornic de
înaintare, care și-a dovedit tăria și puterea într-un război sângeros să cedeze o provincie.”
După independență, România a urmărit 3 obiective: recunoașterea independenței, asigurarea unui climat
internațional favorabil pentru dezvoltarea internă și lupta pentru desăvârșirea statului național unitar.

DE LA RECUNOAŞTEREA INDEPENDENŢEI LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS

Recunoaşterea independenţei
România a îndeplinit condiţiile impuse de marile puteri pentru recunoaşterea independenţei. Garanţia
colectivă a marilor puteri trebuia înlocuită cu un sistem de alianţe care să-i asigure securitatea.
Transformarea statutului extern al României a fost rezultatul unor complicate tratative diplomatice.
În anul 1878 României i s-a recunoscut independenţa de către Rusia, Austro-Ungaria şi Imperiul
Otoman, iar în 1879 de Italia. Germania, Franţa şi Anglia au recunoscut independenţa în 1880, după
modificarea articolului 7 şi rezolvarea problemelor legate de „ afacerea Strousberg”. În Parlament, Carol I a
primit titlul de Alteţă Regală (1878). La 18 mai 1880 s-a semnat Pactul de familie (pactul de succesiune)
prin care Ferdinand, nepotul lui Carol, devenea moştenitorul tronului. Parlamentul a votat la 14/26 martie
1881 transformarea României în Regat, iar la 10/22 mai 1881 Carol şi Elisabeta au fost încoronaţi, acest fapt
contribuind la creşterea prestigiului ţării, care în 1881 avea relaţii diplomatice cu 18 state.

Aderarea la Tripla Alianţă

La sfârşitul secolului al XIX-lea situaţia din sud-estul Europei era foarte complicată. Rusia se refăcuse
după 1878, revenise la gurile Dunării şi îşi consolidase poziţiile în Balcani, adoptând o atitudine
ameninţătoare faţă de România. La sfârşitul războiului din 1877-1878 Rusia ameninţase cu ocuparea
teritoriului românesc, iar ţarul ceruse dezarmarea armatei române. În această situaţie şi dorind să evite
izolarea diplomatică, România avea nevoie de alianţe externe. Se dorea o alianţă cu Germania, mai ales că
regele Carol, de origine germană, pleda pentru acest lucru. După afirmaţia sa rămăsese un bun german. După
1879, când se realizase alianţa dintre Germania şi Austro-Ungaria, o relaţie cu statul german era condiţionată
de bunele relaţii cu Imperiul austro-ungar: „ drumul către Berlin trece prin Viena”. Germania dorea această
alianţă, iar ministrul de externe austro-ungar, contele Kalnoky, insista pentru aderarea României. În calea
unei alianţe cu Austro-Ungaria se aflau tensiunile în legătură cu navigaţia pe Dunăre şi mai ales situaţia
românilor după crearea dualismului din 1867. Vizita lui Carol I din 1883 în Germania şi Austro - Ungaria,
urmată de vizita primului ministru I.C.Brătianu au netezit calea spre aderarea României la Tripla Alianţă.
Tratatul dintre România şi Austro-Ungaria a fost semnat la 18/30 octombrie 1883 (de primul ministru Ion C.
Brătianu); la acest tratat a aderat în aceeaşi zi Germania, iar Italia ulterior.
Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.
Art. 1 prevedea angajamentul celor două state de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o
politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.
Art. 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat (obligația
„casus foederis”): România intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi fost atacată în „ținuturile limitrofe
cu România”, adică se făcea referire la Rusia. Pentru Austro-Ungaria, obligația de „casus foederis” față de
România intervenea dacă aceasta din urmă ar fi fost atacată fără provocare din partea sa. România era deci
asigurată față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei.
Cele două părți se angajau să se sprijine în caz de agresiune și să nu încheie pace separată. Tratatul se
încheia pe o durată de cinci ani. În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la
alianța româno-austro-ungară.
Tratatul era defensiv şi avea caracter secret, fiind cunoscut de rege şi primul ministru. El a fost reînnoit în
mai multe rânduri: 1892, 1902, 1912. în contextul internaţional din acea perioadă tratatul a avut o seria de
avantaje: a scos România din izolarea diplomatică în care se afla, i-a asigurat unele avantaje pe piaţa Europei
Centrale. În acelaşi timp alianţa a afectat sprijinul acordat românilor transilvăneni. În perspectivă istorică se

52
poate aprecia că tratatul a funcţionat împotriva dorinţei majorităţii românilor, astfel că prevederile sale nu s-
au aplicat nici în 1914, nici în 1916.
Relaţiile cu Austro-Ungaria nu s-au îmbunătăţit. După încetarea Convenţiei comerciale încheiată în 1875
s-a declanşat un război vamal (1886-1891) între cele două state. Situaţia românilor din Imperiu nu s-a
îmbunătăţit aşa cum se sperase. Politica guvernului de la Viena în Peninsula Balcanică ameninţa echilibrul
din zonă şi securitatea României.

Politica externă la începutul secolului al XX-lea

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea raportul de forţe în zona Balcanilor s-a
modificat. A avut loc o reorientare a Serbiei către Rusia, mai ales după ce în 1908 Austro-Ungaria a anexat
Bosnia şi Herţegovina. Relaţiile Bulgariei cu Rusia s-au răcit, iar după proclamarea independenţei în 1908
acest stat se apropie de Austro-Ungaria. Guvernul român era interesat de menţinerea unui echilibru în zona
Balcanilor. S-a preocupat de soarta românilor de la sud de Dunăre (din munţii Pindului şi de pe Valea
Timocului). Situaţia aromânilor a tensionat relaţiile cu guvernul grec. Relaţiile cu Turcia erau practic
inexistente. Relaţiile cu Bulgaria nu erau prea bune din cauza pretenţiilor teritoriale ale acesteia. Serbia era
singurul stat cu care România a avut bune raporturi.
Echilibrul de forţe în Europa s-a refăcut la începutul secolului al XX-lea. Acordul anglo-francez din 1904,
cunoscut sub numele de Antanta Cordială a fost urmat în 1907 de un acord anglo-rus, apărând astfel al
doilea bloc politico-militar: Antanta sau Tripla Înţelegere.

** Constituirea alianţelor politico-militare:

1. Tripla Alianţă (Puterile Centrale):
- 1879 : alianţa Germaniei cu Austro-Ungaria
- 1882: aderarea Italiei.
2. Antanta (Tripla Înţelegere):
- 1891-1893: acordurile franco-ruse
- 1907: acordul dintre Franţa şi Anglia (Antanta Cordială)
- 1907: acordul dintre Anglia şi Rusia.

Constituirea Triplei Înţelegeri (Franţa, Anglia, Rusia) a oferit României o altă soluţie în relaţiile
internaţionale. Această orientare a fost încurajată tacit de principele Ferdinand şi de soţia sa Maria. În
timpul crizei bosniace (1908), Ion I.C. Brătianu exprimă categoric ostilitatea faţă de politica balcanică a
Austro-Ungariei. În preajma Primului Război Mondial ambele alianţe erau interesate de România. Carol I a
fost făcut feldmareşal al armatei germane cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, iar prinţii moştenitori ai
Germaniei şi Austro-Ungariei au vizitat România. În acelaşi timp, statul român a primit vizita unor misiuni
militare din Anglia şi Franţa şi a unor personalităţi franceze. În 1912 Carol I primeşte titlul de mareşal al
Rusiei.
Războaiele balcanice (1912; 1913) au evidenţiat reorientarea politicii externe româneşti şi au oferit ţării
ocazia de a se afirma ca principală putere între tinerele state din zonă. În timpul primului război balcanic
(1912) declanşat de Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru împotriva Imperiului Otoman, România a fost
neutră, simpatizând cu cauza popoarelor balcanice. După primul război balcanic, prin Tratatul de la Londra
(1912), Turcia ceda teritoriile balcanice.
Întărirea Bulgariei şi pretenţiile ei exagerate au fost percepute la Bucureşti ca o ameninţare. Guvernul
român condus de Titu Maiorescu a decis intervenţia militară împotriva Bulgariei. Adversari ai Bulgariei au
mai fost Serbia, Muntenegru, Grecia şi Imperiul Otoman. Armata română a înaintat la sud de Dunăre spre
Sofia. Pentru a evita pătrunderea armatelor române în capitală, Bulgaria a cerut pace. Prin Tratatul de pace
de la Bucureşti (10 august 1913) Bulgaria ceda României Cadrilaterul - sudul Dobrogei (judeţele Durostor
şi Caliacra). Prin aceasta, România obţinea o graniţă sigură în sudul Dunării. Semnarea Tratatului de pace de
la Bucureşti era şi un semn al prestigiului României în zonă. A fost primul tratat de pace care s-a încheiat
fără participarea marilor puteri. Participarea României la război s-a realizat în contradicţie cu politica Austro-
Ungariei în Balcani. Contemporanii apreciau intervenţia României ca având o puternică semnificaţie
naţională. N. Iorga sublinia că „acolo peste Dunăre începea războiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.

România şi marile puteri în timpul Primului Război Mondial (1914-1918)

În preajma Primului Război Mondial, ambele tabere (Puterile Centrale şi Antanta) doreau să-şi asigure
sprijinul României. Austro-Ungaria şi Germania trimiteau la Bucureşti ambasadori de prestigiu, precum

53
Ottokar Czernin şi von Bussche. Austro-Ungaria dorea publicarea tratatului din 1883 pentru a atenua
mişcarea naţională a românilor din Transilvania, dar regele Carol I s-a opus categoric. Cercurile politice de la
Berlin şi Viena acuzau „politica şovinistă” maghiară faţă de românii transilvăneni. Sub presiunea acestora s-
au iniţiat tratative între contele Tisza (primul ministru maghiar) şi Comitetul Executiv al Partidului Naţional
Român din Transilvania, iar împăratul german Wilhelm al II-lea a făcut presiuni pentru încheierea unui acord
acceptabil pentru români. Diplomaţia Antantei era la fel de activă. La 1/14 iunie 1914, ţarul Nicolae al II-lea
şi ministrul de externe Sazonov au vizitat Constanţa, purtând discuţii cu regele Carol I şi primul ministru
Ion I.C. Bratianu. Vizita lui Sazonov la Bucureşti şi excursia făcută cu Ionel Brătianu la Predeal, cu trecerea
frontierei dintre România şi Austro-Ungaria, au iritat diplomaţia austro-ungară.
Asasinatul de la Sarajevo (15/28 iunie 1914) al arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului
Imperiului austro-ungar, a determinat o reacţie în lanţ care a dus la declanşarea Primului Război Mondial
(15/28 iulie 1914). România prezenta interes pentru ambele tabere . Consiliul de Coroană de la Sinaia din
21 iulie/3 august 1914 a decis neutralitatea, respingând cererea regelui de intrare în război de partea
Puterilor Centrale, cerere susţinută doar de fruntaşul conservator P.P.Carp.
În timpul neutralităţii (1914-1916) guvernul Brătianu a dus tratative pentru a obţine angajamentul aliaţilor
în legătură cu revendicările româneşti. La 18 septembrie/1 octombrie 1914, printr-un acord secret, Rusia se
angaja să apere integritatea teritorială a României şi recunoştea drepturile ţării asupra provinciilor locuite de
românii din Imperiul austro-ungar (Transilvania şi Bucovina).
Presiunile s-au intensificat după intrarea Bulgariei şi Italiei în război (1915). Puterile Centrale sperau în
cel mai bun caz ca statul român să rămână neutru. Franţa şi Rusia au făcut adresat cerinţe ultimative asupra
României; în iunie 1916 Antanta a acceptat condiţiile puse de Brătianu în vederea încheierii unei alianţe. În
aceste condiţii, România semna Convenţia militară şi Tratatul politic cu Antanta la 4/17 august 1916, iar
zece zile mai târziu intra în război (14/27 august 1916) „pentru întregirea neamului”. Convenţia militară
prevedea acordarea de ajutor militar de către Antanta, ofensiva Rusiei împotriva Austro-Ungariei şi a
armatelor aliate de la Salonic împotriva Bulgariei, aprovizionarea armatei române cu armament şi muniţie.
Înapoierea economică, lipsa preocupării de modernizare a armatei în cei doi ani de neutralitate au făcut ca
armata română să sufere eşecuri. În septembrie 1916 este înfrântă la Turtucaia, apoi, în urma altor
înfrângeri, Oltenia, Muntenia, Dobrogea au fost ocupate de trupele germane, austro-ungare şi bulgare. În
vara anului 1917 armata română refăcută a dat marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Trupele
germane şi austro-ungare au eşuat în încercarea de a ocupa Moldova. Evenimentele din Rusia şi ieşirea
acesteia din război au avut urmări negative asupra României. S-a format un guvern filogerman condus de
Alexandru Marghiloman care a încheiat pacea cu Puterile Centrale. Prin Tratatul de la Buftea-Bucureşti (24
aprilie/7 mai 1918) România ceda Dobrogea, crestele Carpaţilor, iar bogăţiile naturale ale ţării urmau să fie
exploatate de Germania timp de 90 de ani. Acest tratat nu a fost pus în aplicare, nefiind ratificat de
Parlament şi promulgat de rege. În condiţiile victoriilor Antantei guvernul Marghiloman şi-a dat demisia şi s-
a format un nou guvern, condus de generalul C-tin Coandă, iar România a intrat în război (octombrie 1918).
România a încheiat războiul şi după încheierea conflagraţiei mondiale. În Ungaria s-a instaurat un guvern
comunist condus de Bela Kun (martie 1919), care urmărea să păstreze graniţele statului maghiar. Existenţa
la est şi la vest de România a două state comuniste, care nu recunoşteau statul naţional unitar român, a
determinat intervenţia armatei române. Aceasta a trecut la ofensivă în Transilvania şi Ungaria, ocupând
Budapesta (4 august 1919) şi lichidând regimul comunist al lui Bela Kun. În martie 1920 în Ungaria s-a
instaurat un regim ultranaţionalist şi revizionist condus de amiralul Horthy.

DE LA RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A MARII UNIRI LA INSTAURAREA REGIMULUI

COMUNIST

Primul Război Mondial a determinat mari schimbări în raportul de forţe dintre marile puteri. A învins
principiul naţionalităţilor. Marile imperii ale Europei - german, austro-ungar, rus şi otoman s-au prăbuşit,
constituindu-se statele naţionale, iar alte state, între care şi România, şi-au desăvârşit unitatea naţională. în
cadrul Conferinţei de pace (1919-1920) s-au semnat tratatele de pace cu fiecare dintre ţările învinse:
- la Versailles cu Germania (28 iulie 1919);
- la Saint Germain cu Austria (10 septembrie 1919);
- la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919);
- la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920);
- la Sèvres cu Turcia (10 august 1920).

54
 Conferinţa de pace de la Paris s-a deschis la 18 ianuarie 1919. Principalul obiectiv al delegaţiei române,
conduse de primul ministru Ion.I.C.Brătianu, au fost recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. După o
„bătălie” care a implicat la un moment dat retragerea delegaţiei române la conferinţă, prin tratatele cu Austria
şi Ungaria a fost recunoscută unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Delegaţia României a refuzat să
semneze iniţial Tratatul cu Austria şi Tratatul minorităţilor, întrucât se considera că el aducea atingere
suveranităţii naţionale. Sub pretextul protejării minorităţilor, marile puteri aveau posibilitatea să se amestece
în treburile interne ale ţării. Succesorul lui Brătianu, Alexandru Vaida Voievod, a semnat tratatul cu Austria
la 10 decembrie 1919.
Prin Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia, se
recunoştea unirea Basarabiei cu România. Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie şi Franţa, de
Italia cu întârziere, iar Japonia nu l-a ratificat.
Pacea realizată după Primul Război Mondial nu a fost durabilă deoarece:
- contrar altor tratate anterioare (Viena-1815, Paris-1856, Berlin-1878) statele învinse nu au fost acceptate la
tratative;
- statele mici din tabăra învingătoare au fost discriminate;
- alte state (ex. Rusia sovietică) n-au fost invitate la Conferinţă;
- doar statele învinse au fost considerate responsabile pentru declanşarea războiului;
- deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor (1919), care avea drept obiectiv menţinerea păcii, aceasta nu avea
mijloacele necesare pentru a o impune. Unele state, precum SUA (unde în 1920 republicanii au preluat
puterea) n-au participat la activitatea Ligii.

Politica externă în perioada interbelică

A avut ca obiectiv apărarea independenţei ţării şi a graniţelor întregite în 1918. Într-o perioadă în care
politica revizionistă era în ascensiune, unele state vecine (URSS, Ungaria, Bulgaria) revendicau teritorii
româneşti. Politica externă românească în perioada interbelică se baza pe alianţa cu Franţa şi Marea Britanie,
state considerate garante ale „sistemului de la Versailles”. De asemenea, România a acţionat pentru creşterea
rolului Societăţii Naţiunilor, acţionând în cadrul acesteia pentru măsuri concrete de dezarmare şi de
descurajare a revizionismului. Ca o recunoaştere a acestei politici, ministrul de externe român Nicolae
Titulescu a fost ales preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor de două ori (1930, 1931).
Interesele României erau asemănătoare cu cele ale statelor mici din Europa Centrală şi de sud-est, care se
formaseră sau îşi desăvârşiseră unitatea după Primul Război Mondial. România a urmărit să realizeze un bloc
antirevizionist format din state precum Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato.sloven (din 1929
Iugoslavia), Grecia, Turcia. Neînţelegerile existente între unele dintre acestea – între Polonia şi Cehoslovacia
şi între Iugoslavia şi Grecia – au făcut ca proiectul să se realizeze în altă formă. În acelaşi timp s-au semnat
tratate şi cu puteri europene.
Tratate bilaterale:
- În 1921 s-a realizat Mica Înţelegere, a alianţă regională din care făceau parte România, Iugoslavia şi
Cehoslovacia. Promotorul acestei alianţe a fost ministrul de externe român Take Ionescu. Cele trei state
urmau să lupte împotriva revizionismului maghiar şi bulgar.
- în 3 martie 1921, la iniţiativa aceluiaşi Take Ionescu, s-a semnat o Convenţie politică şi una militară cu
Polonia. Având caracter defensiv, cele două state se sprijineau reciproc în cazul unei agresiuni de la răsărit.
În 26 martie 1926 s-a semnat cu Polonia un Tratat de alianţă care înlocuia convenţia şi acorda garanţii
împotriva oricărui tip de agresiune.
- La 15 iulie 1926 a fost semnat Tratatul de alianţă şi amiciţie cu Franţa. Tratatul a oferit României mai ales
un sprijin moral, deoarece practic nu a fost însoţit de un acord militar, refuzat de partea franceză. Totusi,
acordul a constituit, cel puțin declarativ, un sprijin pentru menținerea statu-quoului teritorial. Încercarea de a
semna un tratat asemănător cu Marea Britanie a eşuat.
- în acelaşi timp s-au desfăşurat tratative cu Italia, România urmărind să obţină sprijinul Romei pentru
ratificarea Tratatului de la Paris (1920). La 16 septembrie 1926 s-a semnat Tratatul de amiciţie şi colaborare
cordială cu Italia, tratat prelungit succesiv din 6 în 6 luni până în 1934. La fel ca cel semnat cu Franța, acest
tratat nu avea clauze militare.
- La 9 februarie 1934 la Atena s-a semnat tratatul de creare a Înţelegerii Balcanice (România, Iugoslavia,
Grecia, Turcia). Statele membre îşi propuneau menţinerea echilibrului în zonă şi respingerea revizionismului
bulgar. Un rol important în constituirea acestei alianţe l-a avut ministrul de externe Nicolae Titulescu.
Pe lângă tratatele bilaterale, România a semnat numeroase tratate multilaterale:
- aderarea la Societatea Naţiunilor (1919);

55
- semnarea Convenţiei Internaţionale privind statutul definitiv al Dunării (1920);
- Protocolul de la Geneva (1924) care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare;
- Pactul Briand-Kellogg (1928), semnat de 63 de state, care interzicea războiul ca mijloc se rezolvare a
conflictelor;
- Protocolul de la Moscova (1929), care urmărea aplicarea Pactului Briand-Kelolgg, semnat de URSS,
România, Polonia şi Letonia, dar nu se menționa explicit inviolabilitatea frontierelor
- România a participat cu diferite propuneri la pregătirea Conferinţei pentru dezarmare (1926-1932) şi la
lucrările Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva (1932-1935 ). În 1933, Nicolae Titulescu a elaborat
textul documentelor cu privire la definirea agresiunii. Între semnatarii Convenţiei de la Londra de definire
a agresiunii şi agresorului (1933) a fost şi România.
- În 1935 România a condamnat prin vocea lui N.Titulescu agresiunea Italiei faţă de Abisinia (Etiopia).
Relaţiile cu URSS.
Ca şi cele cu Ungaria şi Bulgaria, relaţiile cu URSS au fost destul de încordate în perioada interbelică.
Relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică n-au fost reluate după 1918. Conflictul dintre cele două state era
legat de tezaurul României, depozitat în Rusia în timpul războiului şi nerestituit şi mai ales problema
Basarabiei. Tratativele desfăşurate cu reprezentanţii sovietici la Copenhaga şi Varşovia (1920-1921), Viena
(1924) şi Riga (1932) n-au dat rezultate. În 1934 România a susţinut intrarea URSS în Societatea Naţiunilor.
La 9 iunie 1934, în urma schimburilor de scrisori de la Geneva între Titulescu şi Maxim Litvinov s-au
restabilit relaţiile diplomatice cu URSS. În 1935 Titulescu a negociat încheierea unui tratat de asistenţă
mutuală româno-sovietic, neratificat de URSS, astfel încât proiectul avea să eșueze.
Premisele pe care s-a întemeiat politica românească în perioada interbelică au fost false. Marea Britanie şi
Franţa au făcut compromisuri cu statele revizioniste. Societatea Naţiunilor a fost incapabilă să menţină
pacea, iar alianţele regionale, deşi utile, nu erau suficiente pentru a opri revizionismul german sau sovietic.
Venirea la putere a lui Hitler în Germania (1933) a deschis drumul unor încălcări grave ale prevederilor
tratatelor de pace. Germania a ieşit din Societatea Naţiunilor (1933), a reintrodus serviciul militar obligatoriu
(1935) şi a ocupat zona demilitarizată a Rinului-zona renană (1936), s-a format Axa Roma-Berlin -Tokyo
(1936-1937) și a ocupat Austria (Anschluss-martie1938). Puterile occidentale, prin cedările în faţa
Germaniei, au încurajat agresiunea. Acordul de la München (septembrie 1938) semnat de Franţa şi Marea
Britanie cu Germania nazistă şi Italia fascistă a dus la ocuparea regiunii sudete din Cehoslovacia, iar la 15
martie 1939 Cehoslovacia era desfiinţată. Hitler a creat statul Slovacia dependent de Germania şi
Protectoratul Boemiei şi Moraviei, stat marionetă condus de Germania. Destrămarea Cehoslovaciei a
însemnat pentru România destrămarea Micii Înţelegeri. Sub presiunea Germaniei, la 23 martie 1939
România a semnat cu aceasta un acord economic, statul român încheind ulterior acorduri asemănătoare cu
Anglia şi Franţa,, urmărind o contrabalansare a tratatului cu Germania. La 13 aprilie 1939, Marea Britanie şi
Franţa acordau garanţii României. Tratatul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov)
din 23 august 1939 avea un protocol secret prin care statele baltice, o parte din Polonia şi Basarabia intrau
sub ocupaţia sovietică.

Politica externă în timpul celui de al Doilea Război Mondial

În preajma şi la începutul războiului, România era din ce în ce mai izolată pe plan internaţional. Al Doilea
Război Mondial s-a declanşat la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de Germania. La 3 septembrie
1939 Franţa şi Marea Britanie declarau război Germaniei. La 6 septembrie 1939 România s-a declarat
neutră. După declanşarea războiului, Uniunea Sovietică a pus în aplicare pactul Ribbentrop-Molotov atacând
Polonia la 17 septembrie 1939 prin partea răsăriteană a acesteia. România a acordat, în limitele neutralităţii,
ajutor Poloniei: tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanţa cu destinaţia Marea Britanie, militari ai armatei
poloneze au tranzitat România. În primăvara anului 1940 Germania a atacat vestul Europei ocupând
Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa. La 22 iunie 1940 Franţa a capitulat.
Pactul sovieto-german (Ribbentrop-Molotov) de la 23 august 1939 viza direct integritatea teritorială a
României. În condiţiile evoluţiei războiului în vestul Europei, România a fost nevoită să semneze cu
Germania „Pactul petrolului” (mai 1940) prin care România livra Germaniei petrol şi primea în schimb arme.
După capitularea Franţei era clar că România nu va reuşi să facă faţă revizionismului. La 26 iunie 1940
ministrul sovietic Molotov adresa României un ultimatum, pretinzând Basarabia şi nordul Bucovinei. În
urma unui răspuns românesc şi a doua notă ultimativă, Carol al II-lea a cedat pretenţiilor sovietice. România
ceda URSS 50.762 km ² şi 3.776.309 locuitori. Acest eveniment a fost urmat de impunerea comunismului în
provincie şi masive deportări în regiuni îndepărtate ale URSS. La 1 iulie 1940 guvernul român a renunţat la
garanţiile occidentale şi a arătat intenţia de a adera la Axă, iar la 4 iulie 1940 s-a format un guvern

56
progerman condus de Ion Gigurtu. La 11 iulie 1940 guvernul a anunţat retragerea din Societatea Naţiunilor.
Garantarea frontierelor a fost condiţionată de Germania şi Italia de rezolvarea problemelor teritoriale cu
Ungaria şi Bulgaria.
Tratativele de la Turnu-Severin cu Ungaria au eşuat, fiind întrerupte la 6 august 1940. În faţa
revendicărilor teritoriale maghiare (69.000 km ² ai Transilvaniei) România a propus schimbul de populaţie şi
rectificări de frontieră determinate de acestea. La 30 august 1940 a avut loc Dictatul de la Viena.
Reprezentantul României, Mihail Manoilescu a fost nevoit să accepte aşa-zisul arbitraj. Germania şi Italia au
silit România să cedeze 42.423 km ² şi o populaţie de 2.628.238 locuitori din Ttransilvania. În nord-vestul
Transilvaniei erau circa 50 % români şi 37% maghiari și secui. Graniţa impusă pornea de la sud de Oradea,
trecea pe la sud de Cluj şi cobora până în apropierea Braşovului, urcând în secuime până la graniţa de nord.
Acest teritoriu trebuia evacuat în 15 zile, iar românii de acolo primeau automat cetățenie maghiară.

La Viena, României i s-a prezentat oferta de „arbitraj” a lui Hitler, precum și posibilitatea să o accepte sau
să înceapă un război cu Ungaria sprijinită de puterile Axei. În dimineața zilei de 30 august 1940, Consiliul de
Coroană de la București a acceptat cu majoritate condițiile impuse.
Ministrul de externe Mihail Manoilescu, vorbind despre Dictatul de la Viena, spunea: „Este îngrozitor, ni
se cere un arbitraj pe care trebuie sa-l acceptăm până astă seară și care pune în discuție o cedare între
25.000 și 65.000 km². Dacă nu-l acceptăm, va fi sfârșitul României, mi-au spus-o clar ... Veni apoi
momentul culminant. În fața mea stătea împăturită hârtia, ca o sentință de moarte ... Am urmărit cu
ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi
Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă
secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la
noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile, care îmi erau mult
slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, negru... În
clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa.”
Tratativele cu Bulgaria s-au desfăşurat la Craiova şi în urma acestora sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost
cedat la 7 septembrie 1940. Prin cedarea Cadrilaterului, România pierdea 6.921 km ² cu o populaţie de
425.000 locuitori.
Ca rezultat al cedărilor teritoriale din 1940 România pierduse 99.970 km ² şi aproximativ 6.161.371
locuitori.
Pierderile teritoriale au avut urmări imediate, dar şi de perspectivă: consecinţe negative pe plan economic,
social, cultural; abdicarea lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) în favoarea fiului său, Mihai I; puterea a
fost deţinută de generalul (ulterior mareşalul) Ion Antonescu (1940-1944); România devenea stat naţional
legionar (sept. 1940-ian.1941), prin cooptarea la guvernare a Gărzii de Fier, singura forţă politică
recunoscută. România a aderat la alianţa statelor fasciste ( Axa Roma-Berlin-Tokyo) prin intrarea în Pactul
Tripartit (23 noiembrie 1940) şi aderarea la Pactul Anticomintern (25 noiembrie 1941), alături de
Germania, Italia şi Japonia. Au fost acceptată intrarea trupelor germane în ţară (1941).
La 22 iunie 1941 Hitler a pus în practică Planul Barbarossa atacând URSS. România a intrat alături de
Germania în războiul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. La 26 iulie 1941
armata română atingea Nistrul, eliberând cele două teritorii româneşti. La sfârşitul anului 1941 România se
afla în război cu aliaţii occidentali. Sub presiunea Statelor Unite, Marea Britanie a declarat război României
la 7 decembrie 1941. După intrarea americanilor în război, la insistenţele germane, România a declarat
război SUA la 12 decembrie 1941. SUA au răspuns, declarând război României la 5 iunie 1942.
Armata română a participat la marile bătălii de pe frontul sovietic. Continuarea războiului alături de
Germania dincolo de Nistru a adus numeroase critici mareşalului Antonescu, mai ales odată cu înfrângerile
de la Cotul Donului şi Stalingrad. Participarea în continuare la război alături de Germania era o opţiune
militară, dar şi politică. Mareşalul era convins că după victorie s-ar fi rediscutat problema Transilvaniei de
nord-vest. Soarta războiului s-a schimbat însă prin eşecurile germane şi contraofensiva Armatei Roşii. După
bătălia de la Stalingrad (sept. 1942-febr. 1943) România a purtat negocieri pentru ieşirea din război. Mihai
Antonescu, vicepreşedinte al guvernului şi ministru de externe, a primit asigurări de la Mussolini că va
negocia cu Naţiunile Unite (SUA, URSS,Marea Britanie) în numele aliaţilor Germaniei, dar acesta a fost
destituit în iulie 1943. Au avut loc contacte la Istanbul, Ankara, Lisabona, Madrid, Stockholm. Opoziţia din
România prin reprezentanţii săi (Iuliu Maniu, Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu) au dus tratative la Cairo
cu reprezentanţii Naţiunilor Unite. La Stockholm, reprezentantul (ambasadorul) României Frederic Nanu a
purtat negocieri cu reprezentantul sovietic Alexandra Kollontay. Continuarea războiului s-a dovedit

57
dăunătoare pentru România: în 3 ani de lupte armata română a pierdut 625.000 de militari. În aprilie 1944
armata sovietică ajunsese la graniţa de nord a României. La 20 august 1944 sovieticii au trecut la ofensivă
pe linia Iaşi-Chişinău.
La 23 august 1944, printr-o lovitură de stat, mareşalul Antonescu a fost arestat împreună cu Mihai
Antonescu (judecat şi executat în 1946). A încetat războiul antisovietic şi România a întors armele împotriva
Germaniei. Până la 28 august 1944 armata română a eliberat Bucureştiul. Armata sovietică, profitând de
lipsa unui armistiţiu, a ocupat teritoriul ţării. La 30-31 august 1944 trupele sovietice intrau în Bucureşti.
Între 23 august-12 septembrie 1944 sovieticii au luat 130.000 de prizonieri români. Convenţia de Armistiţiu
(12 septembrie 1944), semnată la Moscova, avea prevederi ample. Cele mai multe dintre acestea s-au
menţinut în cadrul Tratatului de pace de la Paris. Ieşirea României din războiul antisovietic a avut urmări
importante pe frontul de est, armata română aducându-şi o contribuţie semnificativă la eliberarea
Transilvaniei (25 octombrie 1944) şi apoi la luptele din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria.
Negocierile de pace au început în august 1946, delegaţia României fiind condusă de Gheorghe
Tătărescu, ministru de externe în guvernul Petru Groza. Acţiuni în favoarea României au desfăşurat o serie
de diplomaţii români rămaşi în străinătate în frunte cu Grigore Gafencu. Tratatul de pace de la Paris s-a
semnat la 10 februarie 1947. Prevederile acestuia erau nefavorabile României, singurul câştig fiind anularea
Dictatului de la Viena şi reintegrarea nord-vestului Transilvaniei în graniţele ţării. Deşi armata română
participase la războiul împotriva Germaniei cu peste 500.000 de militari, pierzând o treime dintre aceştia,
România nu a primit calitatea de cobeligerant 15. Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau în componenţa
URSS. Clauzele economice erau foarte grele pentru ţară. România trebuia să plătească o despăgubire de
război de 300 milioane de dolari la valoarea din 1938 în produse: alimente, materii prime, echipamente
industriale. Trupele sovietice rămâneau pe teritoriul României sub pretextul menţinerii legăturilor cu trupele
din Ungaria şi Austria. România se obliga să restituie bunurile deţinute anterior de statele din coaliţia
Naţiunilor Unite şi de asemenea să despăgubească Naţiunile Unite pentru bunurile acestora distruse în timpul
războiului. România intra în sfera de influenţă sovietică, urmarea înţelegerilor dintre marile puteri, fiind
obligată să desfăşoare o politică externă aliniată sistemului politic sovietic.

15
Cobeligerant – participant la un conflict militar

58
 ROMÂNIA POSTBELICĂ.
STALINISM, NAŢIONAL - COMUNISM ŞI DISIDENŢA ANTICOMUNISTĂ

Cucerirea puterii politice

După 23 august 1944, cursul evoluţiei istorice a României s-a modificat. România a fost forţată să se
orienteze către Răsărit. Ţara a fost ocupată de Armata Roşie, care s-a retras abia în 1958. Ocupaţia militară
sovietică a asigurat acapararea puterii de către comunişti. În cadrul întâlnii de la Moscova (9 oct. 1944), prin
acordul de procentaj, propus de Churchill lui Stalin, influenţa sovietică în România era de 90 %, iar
influenţa occidentală de 10 %. În cadrul Conferinţelor de la Yalta (februarie 1945) şi de la Potsdam (iulie-
august 1945), România a fost plasată în zona de influenţă sovietică. Urmare a acestei înţelegeri, Uniunea
Sovietică a impus regimul comunist în statele din Europa de Est: România, Polonia, Germania de Est,
Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. S-a instaurat, de asemenea, regimul comunist în Iugoslavia şi în Albania.
Actul de la 23 august 1944 l-a avut ca principal autor pe regele Mihai I cu acordul secret al forțelor
politice (PNȚ și PNL). Prin acest act, mareșalul Antonescu a fost arestat, România a ieşit din războiul
antisovietic şi a întors armele împotriva Germaniei. Principalii artizani ai actului de la 23 august, regele
sprijinit de mareșalul Palatului, gen Sănătescu, nu aveau cum să ia în calcul consecința dramatică pentru țară
- ocupația sovietică, mai ales că despre lovitura de stat erau la curent şi implicați liderii comunişti Lucreţiu
Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş. La 23 august s-a format un guvern militar condus de generalul Constantin
Sănătescu, în care pentru prima dată făcea parte un reprezentant al PCR, Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul
justiţiei). Făceau parte din guvern câte un reprezentant al PNŢ ( Iuliu Maniu), PNL (C.I.C. Brătianu), PSD
(Constantin Titel Petrescu). La 12 septembrie 1944 s-a semnat Convenţia de Armistiţiu cu Națiunile
Unite (URSS, Marea Britanie, SUA) . Aceasta a fost folosită de Stalin pentru a-şi consolida poziţia în
România, folosindu-se de PCR și Armata Roșie, care a intrat în România și a beneficiat de toată libertatea de
acțiune (între 23 august-12 septembrie 1944 sovieticii au luat 130.000 de prizonieri români). Prin abuzuri,
presiuni și violențe asupra populației și îndepărtarea unor lideri anticomuniști, Armata Roșie a ocupat
România. Partidul Comunist Român, mai puțini de 1.000 înainte de 1944, şi-a mărit numărul de membri,
declarându-se campionul luptei pentru eliberarea ţării şi pentru reforma agrară și de profitând de prezenţa
Armatei Roşii. Treptat, puterea comuniştilor s-a consolidat:
- în primul guvern Sănătescu era un singur comunist (L. Pătrăşcanu);
- în al doilea guvern Sănătescu, Frontul Naţional Democrat (organizaţie condusă de comunişti în care mai
intrau PSD şi Frontul Plugarilor) deţinea mai multe portofolii, între care şi pe cel de vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri (Petru Groza). Acesta era conducătorul Frontului Plugarilor, formaţiune politică
minoră. Iuliu Maniu şi C.I.C.Brătianu au refuzat să facă parte din acest guvern;
- la 6 decembrie 1944 s-a constituit guvernul Rădescu, în care comuniştii şi aliaţii lor deţineau ministerele
cheie (justiţie, muncă, educaţie naţională, comunicaţii şi vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri - P. Groza).
PCR a trecut la aplicarea măsurilor de cucerire a puterii. Liderii comunişti au fost chemaţi la Moscova
unde s-a stabilit planul de răsturnare a guvernului Rădescu, prin crearea de tensiuni între populaţie şi
administraţie, prin înlăturarea unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, prin organizarea de greve de
sindicatele comuniste ale ceferiştilor şi tipografilor. Guvernul a demisionat după criza provocată de PCR şi
PSD. Pentru a prelua puterea, PCR s-a aliat cu o grupare (facţiune) disidentă a PNL (condusă de Gheorghe
Tătărescu) şi una ţărănistă ( Anton Alexandrescu). Aceştia au făcut parte din guvernul Groza, Gheorghe
Tătărescu la externe şi A. Alexandrescu ministru al cooperativelor. La 6 martie 1945 s-a instaurat în
România primul guvern procomunist condus de Petru Groza, în care nu erau reprezentanţi ai PNL şi PNŢ,
dar comuniştii deţineau 86 % din ministere. Instaurarea guvernului Petru Groza s-a realizat prin intervenţia
directă la regele Mihai a comisarului sovietic Andrei Vîşinski (venit în ţară la 28 februarie 1945).
La 13 martie 1945 s-a instaurat administraţia românească în Transilvania de nord-vest, ocupată de
Ungaria în 1940. Pentru a-şi consolida poziţia şi a slăbi opoziţia, guvernul a numit în fiecare judeţ prefecţi

59
comunişti. La 23 martie 1945 s-a înfăptuit o nouă reformă agrară. Erau expropriate 1.468.946 ha, a 9-a parte
din suprafaţa agricolă a ţării, cu care erau împroprietărite 917.777 familii. Foştii proprietari puteau să
păstreze 50 ha. Legea a avut ca scop să atragă ţărănimea de partea comuniştilor. La 30 martie 1945 este
impusă legea purificării administraţiei publice (sub pretextul eliminării celor care au colaborat cu regimul
Antonescu au fost înlocuiţi din funcţiile instituţiilor statului cei care se opuneau comunizării ţării). În august
1945 au fost reluate relaţiile diplomatice cu URSS.

Cu ajutorul ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a fost elaborată o nouă legislație, în mare parte de
inspirație sovietică, pentru a elimina din viața publică pe toți cei care se opuneau preluării puterii de către
PCR. Această legislație, apărută încă din toamna anului 1944, a contribuit la înlăturarea din viața publică a
elitei intelectuale, folosindu-se și o abilă campanie de presă împătriva „elementelor reacționare”. Este
adevărat că PCR s-a folosit de un curent de opinie existent și în Occident privind înlăturarea tuturor celor
care colaboraseră cu regimurile totalitare de dreapta.
La 21 august 1945 regele a solicitat demisia guvernului, minoritar și impus de sovietici, mai ales că liderii
partidelor istorice în interior, SUA și Marea Britanie pe plan extern nu-l recunoscuseră. Petru Groza a
refuzat, încurajat de reprezentantul sovietic ( Ivan Susaikov care l-a înlocuit pe Vladislav Vinogradov) din
Comisia Aliată de Control. Regele Mihai I a refuzat să mai semneze legile elaborate de guvern, retrăgându-se
la Sinaia, în speranța că va determina retragerea acestuia. Acest eveniment este cunoscut sub numele de
„greva regală” (23 august 1945 - ianuarie 1946) . O mare manifestaţie în sprijinul regelui, la care au
participat partidele politice şi tineretul universitar a fost organizată la 8 noiembrie 1945. Refuzul regelui nu
a avut consecințe majore, deoarece guvernul Groza a pus în vigoare actele legislative emise fără semnătura
regelui. Conferinţa de la Moscova din 16-23 noiembrie 1945 a definitivat planul puterilor învingătoare
pentru România. Deciziile adoptate îi avantajau pe comunişti, deoarece în loc să hotărască organizarea
imediată a alegerilor şi să recunoască un guvern rezultat dintr-o majoritate parlamentară, guvernul Groza era
recunoscut cu condiţia acceptării câte unui reprezentant al PNL şi PNŢ. În cadrul conferinţei trilaterale din
decembrie (Viaceslav Molotov - URSS, J. Bynes - SUA, Ernest Bevin - Marea Britanie) s-a soluţionat greva
regală. Puterile occidentale au acceptat guvernul cu condiţia amintită. Ca urmare, în ianuarie 1946 au fost
incluşi în guvern doi miniştri secretari de stat fără portofoliu: Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu
(PNL), fără influenţă. În 1946 greva regală a încetat fără a-şi atinge scopul.
Următorul obiectiv al comuniștilor a fost eliminarea totală a sistemului pluripartidist. La 19 noiembrie
1946 au fost organizate alegerile parlamentare. S-a elaborat o nouă lege electorală care dădea drept de vot
femeilor şi desfiinţa Senatul. Istoricul Dinu C. Giurescu caracterizează aceste alegeri ca fiind „ cea mai
mare fraudă politică din istoria parlamentară a României”. Alegerile s-au desfășurat într-o atmosferă
tensionată. Rezultatele oficiale indicau victoria Blocului Partidelor Democratice (alianţă condusă de
comunişti). Conform datelor oficiale, Blocul Partidelor Democratice a obţinut aprox. 70 % din voturi (mai
exact 69,81 %) şi 349 de locuri în Parlament, PNŢ-12, 88 % şi 33 de mandate iar PNL-3, 78 % şi 3 mandate.
Restul mandatelor reveneau altor partide aliate PCR. Deşi SUA şi Marea Britanie au denunţat falsificarea
alegerilor, n-au întreprins alte acţiuni în favoarea democraţiei. În realitate, alegerile au fost câştigate în mod
categoric de ţărănişti (așa cum s-a descoprit după 1989), însă comuniştii au amânat publicarea rezultatelor,
trimiţând instrucţiuni de refacere a cifrelor. La 1 decembrie 1946 regele Mihai I a participat la şedinţa de
deschidere a Parlamentului. Semnarea Tratatului de pace de la Paris ( 10 februarie 1947) a contribuit la
consolidarea regimului.
Declarația lui Iuliu Maniu după alegerile fraudate din 1946 arăta indignarea sa față de situația gravă în
care se găsea regimul democratic: „țara noastră este bântuită astăzi de cea mai grea urgie care s-a abătut
asupra ei. Teroarea, minciuna și falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn
spre mai bine. Demnitatea și mândria națională sunt îngenuncheate. La 6 martie, o mână de oameni pe
care țara nu i-a văzut la muncă au confiscat puterea. De atunci încoace au batjocorit toate instituțiile țării
(...) Cetățenii care nu au acceptat robia au fost persecutați. Temnițele, tortura, persecuțiile, înscenările cele
mai infame, arestările, asasinatele, atacurile brutale și cu totul neprovocate au fost sporite și aplicate cu o
cruzime de neegalat. (...) Acuzăm guvernul că s-a făcut vinovat de crima de falsificare a voinței naționale. Îl
acuzăm că, prin politica lui nefastă, a provocat, pe lângă umilirea cetățenilor, haosul economic și
înfometarea maselor populare. Dar conștiința națională a vibrat puternic, din colibă până în palat .”
Și ambasadorul britanic Archibald Clark Kerr în raportul său pentru Foreign Office din 25 ian. 1945
ajungea la același concluzii: „nu am întâlnit nici un român care să creadă că alegerile vor fi libere dacă nu
va fi creat un organism independent care să supravegheze îndeplinirea sigurărilor date de guvern. Sunt

60
obligat, așadar, să mărturisesc credința mea că actualul guvern are puține intenții de a respecta hotărârea
de la Moscova; oricare ar fi garanțiile smulse de noi și de americani, poporul din România nu are îndoieli
asupra rezultatelor algerilor. Guvernul va avea grijă de asta.” În continuare observa că „Vâșinki guvernează
România ca o provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul Groza nu e decât un simplu instrument în mâinile
lui.” Încheia spunând: „A fost dureros pentru mine să observ aceste manifestări ale politicii rusești. Am
părăsit Bucureștii așadar cu un sentiment de tristețe și profund recunoscător că nu m-am născut în
România.”
După alegerile parlamentare din 1946 liderii opoziţiei au fost atacaţi sistematic prin ziarele comuniste
Scânteia şi România Liberă. A avut loc anihilarea partidelor istorice. În urma înscenării de la Tămădău (29
iulie 1947), 14 membri ai PNŢ au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să părăsească ţara. La 29
iulie 1947 Iuliu Maniu a fost arestat iar PNŢ desfiinţat. Maniu şi ceilalţi membri din conducerea PNŢ au fost
acuzaţi de trădare şi conspiraţie cu americanii şi englezii pentru înlăturarea guvernului Groza. La 11
noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Liderii ţărănişti şi-
au găsit sfârşitul în închisorile comuniste, primul în 1953 în închisoarea de la Sighet, iar al doilea în 1963 la
Râmnicu - Sărat.
PNL s-a autodizolvat în august 1947. La fel s-a întâmplat şi cu PNL - Brătianu. Gheorghe Tătărescu şi
gruparea sa liberală care colaborase cu comuniştii au fost înlăturaţi din guvern. La 6 noiembrie 1947
Gheorghe Tătărescu a fost înlocuit de la Ministerul de Externe cu Ana Pauker. Singura instituţie democratică
rămasă, care se opusese comunizării ţării era monarhia. În cadrul unei discuţii cu Gheorghe Gheorghiu Dej şi
Petru Goza, regele Mihai I a fost obligat să abdice (30 decembrie 1947). În aceeaşi zi s-a proclamat
Republica Populară Română (s-a publicat legea 363 prin care monarhia era abolită şi România devenea
republică populară). Fruntaşii politici români care au luat calea exilului au înfiinţat în străinătate Comitetul
Naţional Român (1948).

Regimul stalinist condus de Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)

Un moment important în consolidarea regimului a fost aşa-zisa unificare a mişcării muncitoreşti (21-23
februarie 1948): Partidul Social Democrat, partid tradiţional al stângii româneşti, a fost „absorbit” de PCR,
creându-se partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (PMR), condus de secretarul general Gheorghe
Gheorghiu-Dej, iar Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca au devenit mambri ai Secretaruatului .
Baza juridică a noului regim l-au reprezentat Constituţiile din 1948 şi 1952. PMR devenea forţa
conducătoare, partidele politice erau desfiinţate, se abandona principiul separării puterilor în stat.
Industrializarea. Modelul economic stalinist îl reprezenta lichidarea proprietăţii private, industrializarea
masivă, colectivizarea agriculturii, planificarea economiei. Încă din 1946 fusese etatizată Banca Naţională, în
1947 fusese realizată reforma monetară. La 11 iunie 1948 s-a dat Legea naţionalizării principalelor mijloace
de producţie (legea 119) în urma căreia s-a trecut în proprietatea statului întreprinderile industriale, miniere,
de transport etc. a fost o confiscare a proprietăţii private, deoarece trecerea în proprietatea statului s-a făcut
fără despăgubire. În prima etapă a naţionalizării au fost confiscate peste 1.050 de societăţi industriale şi
miniere cu capital românesc şi străin. În noiembrie 1948 au fost naţionalizate instituţiile de sănătate, casele
de film, cinematografele, iar în 1950 a fost naţionalizat fondul de locuinţe. S-a trecut la o economie
planificată. Astfel s-a creat Comitetul de Stat al Planificării (18 iulie 1949), care dirija politica economică a
ţării; au fost elaborate după model sovietic planurile anuale (1949 şi 1950) şi apoi cincinale (primul plan
cincinal din 1951-1955).
Prin propagandă s-a stimulat creşterea producţiei. După model sovietic (stahanovismul) se dorea creşterea
producţiei prin munca intensă şi competiţia între oameni. Şantierele tineretului de la Bumbeşti-Livezeni şi
Salva-Vişeu urmau să fie un exemplu pentru populaţie în vederea creşterii producţiei. În 1948 s-a instituit
distincţia Ordinul Muncii iar din 1951 cea de Erou al Muncii Socialiste. Investiţiile au fost orientate către
ramuri precum industria grea, infrastructura şi petrochimia. Plenara CC al PMR din noiembrie 1958 a
declarat ţara pregătită pentru efortul de industrializare. Simbolul acesteia a devenit Combinatul din Galaţi.
Conform planului din 1960-1965, 78 % din investiţii trebuiau făcute în industrie (energetică-32 %,
metalurgică – 23 %, chimică – 23 %).

Colectivizarea s-a realizat tot după model sovietic. În cadrul Plenarei CC al PMR (3-5 martie 1949) s-
a decis colectivizarea. Linia politică a partidului era: „ ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu

61
ţărănimea mijlocie şi ducem lupta împotriva chiaburimii”. Ţăranii au fost forţaţi să se asocieze, creându-se
Gospodăriile Agricole Colective (GAC), numite mai târziu Cooperative Agricole de Producţie (CAP),
precum şi întovărăşirile (formă intermediară între proprietatea privată şi cea colectivă). Aceste gospodării
colective au fost organizate după modelul colhozurilor sovietice, fiind conduse de Ministerul Agriculturii
care decidea culturile, preţurile etc. Membrilor GAC li s-a permis să păstreze 0,15 ha. Pământul, efectivele
de animale şi inventarul agricol au fost confiscate. Alături de GAC s-au creat şi Gospodării Agricole de Stat
(GAS), mai târziu numite Întreprinderi Agricole de Stat (IAS). După 1953 procesul de colectivizare s-a
accentuat, autorităţile îmbinând concesiile cu presiuni fiscale şi plata cotelor obligatorii din recoltă. S-a
manifestat rezistenţa ţărănimii împotriva acestui proces, concretizată în unele zone în adevărate revolte.
Represiunea a fost cea mai importantă acţiune pentru a-i determina pe ţărani să adere la GAC, ea fiind
îndreptată mai ales împotriva ţărănimii înstărite, numită de propaganda comunistă chiaburi. La 2 martie 1949
s-a hotărât lichidarea chiaburilor (termenul este echivalentul celui sovietic de kulak16). După confiscarea
pământurilor, animalelor şi inventarului agricol cca. 17.000 de familii au fost mutate forţat în zone de
reaşezare din Bărăgan. Conform unor estimări, în perioada colectivizării 80.000 de ţărani au fost arestaţi şi
30.000 dintre ei au fost judecaţi în procese publice. La 27 aprilie 1962, în Plenara CC al PCR, Gheorghiu-
Dej a anunţat încheierea colectivizării. 3.201.000 ha, reprezentând 96 % din suprafaţa agricolă a ţării au fost
încadrate în acest sistem. Consecinţa pe termen lung ale acestui proces a fost o migraţie masivă a ţăranilor la
oraş. În acelaşi timp, comasarea pământului a permis modernizarea agriculturii.

Un obstacol în calea impunerii regimului stalinist era Biserica. Prin Legea Cultelor (4 august 1948),
Biserica Greco - Catolică a fost desfiinţată, 600 de preoţi uniţi şi 12 episcopi au fost arestaţi. Biserica Greco -
Catolică şi-a încheiat existenţa legală la 1 decembrie 1948. Biserica a fost deposedată de bunuri şi obligată să
participe la promovarea politicii partidului.
În administrație, între 1950-1968 s-au desființat județele, fiind înlocuite cu regiuni și raioane de
inspirație sovietică.
Acţiunea de transformare a societăţii a cuprins şi cultura. S-a urmărit desfiinţarea valorilor naţionale şi
înlocuirea patriotismului cu internaţionalismul socialist şi a iubirii de ţară cu ataşamentul faţă de marxism şi
URSS (proletcultismul17) . În 1946 se înfiinţează editura şi librăria „Cartea Rusă”, în 1947 Institutul de
Studii Româno-Sovietic iar în 1948 Muzeul Româno-Rus şi Institutul „Maxim Gorki”. Limba rusă devine
obligatorie în şcoli iar prin Legea învăţământului (august 1948) s-a impus modelul sovietc: au fost interzise
şcolile străine, au fost eliminate unele cadre didactice, elevi şi studenţi, marxism-leninismul a devenit
obligatoriu în şcoala secundară iar religia a fost interzisă. S-au elaborat manuale unice de inspiraţie sovietică
iar principiul „dosarului” şi „originii sănătoase” din punct de vedere politic a devenit criteriu obligatoriu
pentru admiterea în învăţământul superior.
Academia Română a devenit Academia Republicii Populare Române, în iunie 1948. Peste 100 de
academicieni au fost excluşi, unii dintre ei fiind întemniţaţi. În cadrul acestui prestigios for ştiinţific, alături
de valori autentice ale culturii ca Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, apar personaje
precum istoricul Mihail Roller sau poetul Dumitru Neculuţă. În 1947, Mihail Roller rescrisese Istoria
Românilor. În 1948 cca. 8.000 de lucrări au fost interzise. Au fost îndepărtate din biblioteci şi librării
titlurile necorespunzătoare politic, iar activitatea artiştilor, ziariştilor şi muzicienilor a fost subordonată
secţiei de propagandă a Comitetului Central al PMR. Reorientarea politicii româneşti de după 1960 a
însemnat pe plan cultural începerea unei campanii de derusificare şi destalinizare. În 1963 instituţiile create
în anii 1946-1948 au fost desfiinţate, impunându-se linia naţională în cultura română.
Pe plan extern, după preluarea puterii de către comunişti s-a trecut la integrarea României în blocul
sovietic. Anterior se creaseră întreprinderi mixte româno-sovietice ( sovromuri, înfiinţate după un acord cu
URSS la 8 mai 1945, desfiinţate în 1956). La 4 februarie 1948 s-a semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi
ajutor reciproc cu URSS. România a aderat la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) în 1949,
formă de integrare economică a statelor comuniste sub conducerea URSS. Integrarea militară s-a făcut prin
aderarea la Tratatul de la Varşovia (1955). Guvernul român s-a pronunţat împotriva revoluţiei din Ungaria
(1956), considerând-o „contrarevoluţie, operă a fasciştilor reacţionari, provocaţi de imperialiştii occidentali”.
Evenimentele din Ungaria au permis conducerii româneşti să demonstreze fidelitatea faţă de Moscova.
Gheorghe Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au insistat pentru o intervenţie militară împotriva guvernului
maghiar iar trupele sovietice staţionate în România au fost primele care au trecut graniţa ungară.

16
Chiabur, Kulak – ţăran înstărit
17
Proletcultism – formarea unei culturi proletare (muncitoreşti) odată cu respingerea valorilor culturale din trecut

62
 Represiunea politică a început încă din 1945 prin intimidarea opoziţiei, manipularea opiniei publice,
controlul instituţiilor statului etc. opozanţii regimului sunt denumiţi duşmani ai poporului, fascişti,
reacţionari.
La 28 august 1948 s-a creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP) sau pe scurt Securitatea,
având drept scop apărarea cuceririlor revoluţionare şi a ţării contra duşmanilor interni şi externi. În Securitate
au fost numiţi în funcţii cheie vechi agenţi ai Moscovei: director Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko),
adjuncţi Alexandru Drăghici, Vladimir Mazuru. Forţele represive în momentul constituirii erau: 4.000 de
ofiţeri în DGSP şi 55.000 de ofiţeri şi soldaţi în trupele de securitate. În 1949 s-a înfiinţat Miliţia (40.000 de
membri), desfiinţându-se Poliţia şi Jandarmeria. Teroarea a fost folosită împotriva populaţiei. La acestea s-au
adăugat şi trupele sovietice de pe teritoriul României care au sprijinit regimul (1944-1958).
A fost preluat modelul sovietic al deportărilor şi sistemului de închisori ( gulag). Au fost deposedaţi de
proprietăţi saşii din Transilvania şi şvabii din Banat. Au fost deportaţi în URSS 30.000 de saşi (din 1945) şi
în Bărăgan 40.000 de şvabi (deportările au început cu anul 1951). Pentru apărarea „cuceririlor socialismului”
în România s-au luat măsuri împotriva opozanţilor. Cei bănuiţi a fi „ duşmanii poporului” au fost închişi sau
duşi la muncă forţată (lagărele de muncă au fost înființate în 1950). Din rândul „duşmanilor poporului” au
făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu,
Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu, Ioan
Lupaş, Gh. Brătianu), slujitori ai bisericii (Monseniorul Vladimir Ghica) ş.a. Până în 1964 vorbim despre un
adevărat gulag românesc, format din:
- închisorile: Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Piteşti;
- şantiere: Canalul Dunăre - Marea Neagră;
- colonii de muncă forţată: Cavnic, Baia Sprie, Periprava, Salcia.
Într-o statistică a Securității din 1967, între anii 1945-1964 aflăm că au fost arestate peste 100.000 de
persoane, însă multe nu au fost judecate niciodată. Într-o anchetă a Ministerului de Interne din 1954 se
menționează că din peste 22.000 de deținuți, doar pentru 1.600 de cazuri procuratura emisese mandate de
arestare. Cifrele par mult mai mici decât în realitate: în alt raport al Securității aflăm că doar în perioada
1951-1952 au fost arestați 34.738 de țărani care s-au opus prin diferite forme procesului de colectivizare.
Reeducarea prin tortură şi alte metode brutale s-a aplicat prin aşa numitul experimentul Piteşti (1949-
1952). Experimentul a fost utilizat la Piteşti, Aiud, Gherla, Canalul Dunăre - Marea Neagră. Retragerea
trupelor sovitice din țară în 1958 nu a însemnat sfărșitul regimului de teroare, În 1964 au fost eliberaţi
ultimii deţinuţi politici. Prin decretele 176 şi 411 (apr. şi iulie 1964) au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi.
După preluarea puterii de către Gheorghiu - Dej în 1945 acesta urmăreşte să deţină controlul deplin în
partid, trecând la eliminarea altor rivali:
- în 1946 a fost ucis Ştefan Foriş, vechiul lider al comuniştilor în anii ilegalităţii;
- în 1948 este arestat Lucreţiu Pătrăşcanu, izolat, anchetat şi ucis în 1954;
- în 1952, cu acordul lui Stalin, Dej i-a înlăturat pe Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, lideri ai
aşa numitei aripi moscovite; la 2 iulie 1952, Gheorghiu Dej devine și președinte al Consiliului de Miniștri
- în 1957 au fost înlăturaţi Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, doi dintre foştii apropiaţi ai lui
Dej.

Naţional - comunismul. Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

Premise. Moartea lui Stalin (1953) a favorizat schimbări în România. Noua orientare a politicii sovietice
în timpul lui Nikita Hrusciov a determinat o încercare de construire pe căi proprii a socialismului. Se
produce o distanţare faţă de Moscova după ce trupele sovietice au fost retrase din România (1958). În anii
1960-1964 această tendinţă s-a accentuat. În cadrul Congresului al III-lea al PMR (iunie 1960) se vorbea
despre neamestecul în treburile interne, iar comunismul era asociat cu valorile naţionale. România a respins
planul Valev (1964) care urmărea să creeze din sudul URSS, România şi Bulgaria un spaţiu interstatal de
dezvoltare a agriculturii. În aprilie 1964, pe fondul conflictelor sovieto-chineze în urma unor negocieri la
Moscova şi Beijing, s-a dat publicităţii „Declaraţia din aprilie” (Declaraţia PMR cu privire la problemele
comuniste şi muncitoreşti internaţionale). În „Declaraţie” se vorbea de relaţii noi, bazate pe egalitate între
partidele comuniste „frăţeşti”. Regimul lui Gheorghiu Dej îşi arăta dorinţa de a urma o cale proprie de
construire a socialismului.
După moartea lui Gheorghiu Dej (martie 1965) la conducerea partidului a venit Nicolae Ceauşescu.
Născut în 1918, era un apropiat al lui Dej şi din 1952 făcea parte din Biroul Politic al PMR. Alegerea sa a

63
reprezentat oarecum o surpriză, favorit al lui Dej la conducerea partidului fiind Gheorghe Apostol. După
preluarea puterii, Nicolae Ceauşescu a luat o serie de măsuri. În iulie 1965 s-a desfăşurat Congresul al IX-lea
al PCR. S-a adoptat o nouă Constituţie (21 august 1965), s-a schimbat denumirea ţării în Republica
Socialistă România, s-a schimbat numele partidului în PCR (ambele tot în 1965). S-a adoptat un amplu
program de construire de locuinţe, a crescut numărul de autoturisme, s-a introdus studierea limbilor străine:
franceză, germană, engleză, alături de limba rusă. S-au construit întreprinderi mixte cu capital străin, s-au
intensificat schimburile cu alte ţări. Pe plan cultural s-au abandonat o serie de dogme şi proletcultismul, s-au
tradus lucrări fundamentale din cultura universală, s-a acceptat existenţa unor forme de proprietate privată.
În politica externă, Nicolae Ceauşescu a continuat desprinderea de Moscova. S-au reluat relaţiile
diplomatice cu RFG (1967), s-au menţinut relaţiile diplomatice cu Israelul după „războiul de şase
zile”(1967), a condamnat intervenţia din Cehoslovacia (1968). România a fost vizitată de mari lideri ai lumii:
preşedintele Franţei Charles de Gaulle (1968), preşedinţii SUA Richard Nixon (1969) şi Gerald Ford
(1975), iar Ceauşescu întreprinde vizite în SUA (1970, 1978) şi Europa Occidentală. Aceste măsuri, ca şi
atitudinea faţă de „Primăvara de la Praga” (1968), au contribuit la creşterea prestigiului intern şi extern al lui
Ceauşescu.
În 1971, inspirat de realităţile din China şi Coreea de Nord, ţări pe care le vizitase, Ceauşescu lansează
„Tezele din iulie”, inaugurând varianta românească a „ revoluţiei culturale”18. S-a accentuat cultul
personalităţii lui Ceauşescu, iar membrii familiei sale au început să fie numiţi în funcţii importante.
Ceauşescu devenise preşedinte al Consiliului de Stat ( 1967) şi preşedinte al Consiliului de Apărare ( 1969).
În martie 1974 a devenit preşedinte al Republicii Socialiste România, iar Elena Ceauşescu, soţia sa, vice-
prim-ministru.
La Congresul al XI-lea al PCR (noiembrie 1974) s-a lansat Programul PCR de construire a societăţii
socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. Elena Ceauşescu a devenit al doilea
om în stat. S-a trecut la practica rotirii cadrelor şi la fuziunea dintre funcţiile administrative şi cele de partid.
Nicolae Ceauşescu a continuat acţiunile de eliminare a unor figuri importante sau unii posibili rivali. Încă din
aprilie 1968, în cadrul Plenarei CC al PCR, Ceauşescu a adus critici dure lui Dej, acuzându-l de implicare în
cazurile Foriş şi Pătrăşcanu. A fost înlăturat ministrul de externe Alexandru Drăghici, bănuit că vrea să-i ia
locul. Cei înlocuiţi şi pensionaţi s-au bucurat însă de toate avantajele regimului (pensii speciale, case de
protocol, aprovizionare de la magazinele partidului). Ceauşescu i-a înlocuit treptat pe apropiaţii lui Dej cu
persoane fidele, precum Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu.
Regimul şi-a pus amprenta şi asupra vieţii personale prin măsurile de planificare familială, interzicându-
se întreruperile de sarcină. Erau ascultate telefoanele, iar promovarea în funcţii se realiza exclusiv pe bază de
dosar. Fiecare moment din viaţa românilor era supravegheat şi înregimentat politic: la grădiniţă copilul
devenea „şoim al patriei”, la 7 ani pionier, la 14 ani membru UTC. La 18 ani putea fi primit în PCR. La locul
de muncă făcea parte din sindicate, care erau supravegheate de partid.
Pe plan economic s-a continuat modernizarea începută pe vremea lui Dej. La jumătatea anilor '70
industrializării îi revenea 30% din venitul naţional. S-au construit coloşi industriali, precum combinatele de
la Slatina şi Călăraşi. Agricultura era insuficient modernizată şi lipsită de forţă de muncă. Recoltatul se
realiza prin contribuţia soldaţilor, elevilor, studenţilor şi funcţionarilor. Datoria externă a României s-a triplat
în scurt timp: în 1977 era de 3,6 mld. dolari, 1981 ajunsese la 10, 2 mld., iar în 1983 la aprox. 11 mld. dolari.
Spre sfârşitul anilor '70 România a intrat într-o criză prelungită, determinată de mai mulţi factori: creşterea
preţului petrolului (ca urmare a crizelor petrolului din 1973 şi 1979), creşterea materiilor prime importate din
străinătate, o serie de calamităţi naturale (inundaţiile din 1970 şi cutremurul din 1977), incapacitatea
industriei româneşti de a introduce noi tehnologii (ceea ce a determinat lipsa de competitivitate a acestora),
lipsa stimulentelor materiale (determinând un slab interes al oamenilor).
Criza s-a manifestat şi prin nivelul de trai scăzut, accentuat şi ca urmare a unor proiecte ambiţioase
precum Canalul Dunăre – Marea Neagră, Centrul Civic din Bucureşti, Casa Poporului, Canalul Bucureşti –
Dunăre, Hidrocentrala Porţile de Fier, Transfăgărăşanul etc. Agricultura era neperformantă. Exista o mare
diferenţă între cifrele raportate şi producţiile reale, care nu erau comparabile cu ale statelor avansate ale
Europei. Mecanismele economiei planificate nu funcţionau, planurile cincinale nu puteau fi îndeplinite. În
cadrul politicii de sistematizare a avut loc demolarea satelor şi bisericilor. În 1981 Nicolae Ceauşescu s-a
hotărât să ramburseze (achite) datoria externă. La recomandarea FMI a limitat importurile, forţând
exporturile, reuşind plata datoriei externe până în martie-aprilie 1989.
Această decizie a contribuit şi mai mult la scăderea nivelului de trai. S-a introdus programul de
raţionalizare a energiei, alimentelor, bunurilor de consum. În 1981 s-au introdus cartelele (ce fuseseră
18
Revolutia Culturală – mişcare în China comunistă (1965-1976), soldată cu mii de victime  

64
desfiinţate în 1954). Au fost stabilite norme de consum în 1984. De exemplu, unui locuitor îi reveneau pe an
173-179 kg de legume şi 1, 9 kg de săpun. Normele spaţiului de locuit s-au stabilit la 8 m²/persoană.
Scăderea dramatică a nivelului de trai demonstra eşecul economic al regimului. A existat un control al
naşterilor, interzicându-se întreruperile de sarcină, peste 11.000 de femei murind în aceste condiţii. Se
adaugă: înregistrarea maşinilor de scris (1983), munca patriotică (în realitate devenise obligatorie),
închiderea caselor memoriale, suspiciunile legate de orice contact cu străinii. Ca urmare a nemulţumirii
generale, Securitatea realiza un control permanent al populaţiei. Acest fapt, scăderea nivelului de trai şi
nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti au determinat izbucnirea Revoluţiei din decembrie 1989.

Rezistenţa anticomunistă

Negarea valorilor democratice a avut drept urmare opoziţia oamenilor, manifestată prin rezistenţa armată,
greve ale muncitorilor, revolte ale ţăranilor deposedaţi de pământ, proteste ale intelectualilor.
În primul deceniu al regimului comunist s-a desfăşurat rezistenţa în munţi (1945-1960). Grupurile care
au rezistat mai mult au fost;
- Haiducii Muscelului, conduşi de Toma Arnăuţoiu (arestat în 1958) şi Gheorghe Arsenescu (arestat în
1960), condamnaţi la moarte şi executaţi);
- grupul condus de Ioan Gavrilă Ogoranu în Munţii Făgăraşului.
Rezistenţa în Bucovina a fost reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cosma
Pătrânceanu, Dimitrie Rusu. Mişcarea de rezistenţă a fost susţinută de femei precum Maria Plop şi Maria
Jumbleanu (membre al grupului Arsenescu-Arnăuţoiu) sau Elisabeta Rizea din Nucşoara (Muscel)
Alte grupuri de rezistenţă au fost: Sumanele Negre, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Haiducii lui Avram
Iancu, Graiul Sângelui etc. Trupele de partizani au fost victimele închisorilor comuniste şi ale Canalului
Dunăre - Marea Neagră.
Rezistenţa ţăranilor faţă de procesul de colectivizare a fost reprimată, 80.000 de ţărani au fost arestaţi iar
30.000 au fost judecaţi în procese publice.
Între mişcările reprezentative împotriva regimului se pot menţiona greva minerilor din Valea Jiului
(august 1977) şi protestele muncitorilor din Braşov (15 noiembrie 1987). În Valea Jiului peste 10.000 de
muncitori de la mina Lupeni au întrerupt lucrul pentru o săptămână şi l-au reluat după venirea lui Ceauşescu,
acesta promiţând rezolvarea revendicărilor. În urma revoltei de la întreprinderile „ Steagul Roşu” şi
„Tractorul” din Braşov 300 de persoane au fost arestate, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a
impus domiciliu obligatoriu.
Disidenţa intelectualilor s-a manifestat prin scrisori deschise către posturile de radio Europa Liberă (care
transmitea pentru România de la München), Vocea Americii (transmitea de la Washington), BBC. Printre cei
mai cunoscuţi disidenţi se numără Gheorghe Calciu Dumitreasa, Doina Cornea, Mihai Botez, Mircea
Dinescu, Ana Blandiana. În 1977 scriitorul Paul Goma s-a alăturat mişcării din Cehoslovacia „ Charta 77”.
Împotriva acestora s-au luat măsuri, cum ar fi domiciliul forţat sau au fost concediaţi. Doina Cornea, lector la
Universitatea din Cluj, a fost demisă în 1983, deoarece în cursurile sale folosea texte filosofice occidentale.
În 1979 preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost condamnat la 10 ani de închisoare iar inginerul
Gheorghe Ursu a fost asasinat (1985).
A existat o împotrivire şi în interiorul partidului. La Congresul al XII-lea al PCR din noiembrie 1979,
Constantin Pârvulescu a criticat politica lui Nicolae Ceauşescu. Scrisoarea celor şase (martie-aprilie
1989) a fost semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol,
Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu. În ciuda tuturor semnalelor negative, interne şi externe, Nicolae
Ceauşescu a fost reales secretar general al PCR la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989.

65
 CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

1. Acte cu caracter constituţional: Cererile norodului românesc (1821), Regulamentele Organice,

Osebitul act de numire a suveranului românilor (1838), Proclamaţia de la Izlaz, Convenţia de la Paris,
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
a. Constituţia cărvunarilor, elaborată în 1822 de boierul Ionică Tăutu la Iaşi prevedea introducerea
sistemului modern de guvernare şi necesitatea separării puterilor în stat.
b. Regulamentele Organice. Între 1828-1829 s-a desfăşurat războiul ruso-turc, încheiat cu Tratatul de
pace de la Adrianopol (1829), în urma căruia Principatele treceau de drept (de iure) sub protectoratul Rusiei.
Redactate de două comisii aflate sub conducerea consulului general al Rusiei, Minciaki în timpul ocupaţiei
ruse (1828-1834), conform indicaţiilor Curţii Imperiale, ele au fost puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Regulamentele Organice au fost primul document cu rol
constituţional în sens modern. Regulamentele au însemnat începutul parlamentarismului în România,
introducând separaţia puterilor în stat şi alegerea prin vot a unor adunări.
Prevederi. Domnul era ales pe viaţă dintre marii boieri de Adunarea Obştească Extraordinară, formată tot
din marii boieri. Se instituia separarea puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de domn, ajutat de
un Sfat Administrativ extraordinar (viitorul guvern), format din 6-8 miniştri, numiţi şi revocaţi de domn.
Domnul avea drept de iniţiativă legislativă, numea miniştrii, putea refuza punerea în aplicare a legilor fără a
fi obligat să motiveze acest lucru, putea dizolva Adunarea. Puterea legislativă era deţinută de Adunarea
Obştească (parlamentul de mai târziu), formată din boieri aleşi pe cinci ani. Adunarea dezbătea şi adopta
proiectele de legi trimise de domn, dar acestea intrau în vigoare după sancţionarea lor de domnie. Puterea
judecătorească era deţinută de instanţe, tribunale judeţene, instanţe de apel şi instituţia supremă, Înaltul
Divan Domnesc. Regulamentele mai prevedeau: modernizarea sistemului fiscal prin introducerea unui
impozit unic (capitaţia), desfiinţarea vămilor interne, înfiinţarea bugetului, înfiinţarea armatei naţionale,
modernizarea învăţământului. S-au luat măsuri în domeniul edilitar (dezvoltarea oraşelor), penitenciar, al
pensiilor şi ajutoarelor sociale. Au reglementat obligaţiile ţăranilor faţă de boieri.
Revoluţionarii de la 1848 au acţionat pentru înlocuirea regulamentelor, deoarece apreciau că aveau
prevederi care menţineau privilegiile boierimii şi încălcau autonomia Principatelor. Regulamentele Organice
au fost în vigoare până în 1858.
c. Proclamaţia de la Izlaz (9 iunie 1848) propunea: art. 1 : independenţa administrativă şi legislativă
(autonomia); art. 2: egalitatea drepturilor politice; art. 4: adunare generală compusă din reprezentanţii tuturor
stărilor; art. 5: domn responsabil ales din toate straturile societăţii: art. 8: libertatea absolută a tiparului; art.
11: gardă naţională.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc (1857) solicitau: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea
Principatelor într-un singur stat numit România, aducerea pe tronul ţării a unui principe străin dintr-o familie
domnitoare europeană iar moştenitorii tronului să fie crescuţi în religia ţării, Adunare Obştească
reprezentativă.
d. Convenţia de la Paris (1858). S-a încheiat între puterea suzerană (Turcia) şi puterile garante (Franţa,
Anglia, Rusia, Prusia, Sardinia, Austria). Prevederi: Principatele erau organizate ca o federaţie cu numele de
Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; se instaura statul de drept; se desfiinţau rangurile boiereşti. Ca
instituţii comune se înfiinţau Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie cu sediul la Focşani.
Fiecare Principat avea un domn propriu, ales de Adunarea electivă. Puterea executivă era deţinută în fiecare
Principat de domnitor, ajutat de câte un Consiliu de Miniştri. Puterea legislativă era deţinută de domnitor,
Comisia Centrală de la Focşani şi Adunarea electivă. În fiecare Principat funcţiona câte o Adunare electivă,
aleasă pe 7 ani, care adopta legile, alegea domnitorul, dar nu avea iniţiativă legislativă. Convenţia prevedea
egalitatea moldovenilor cu muntenii de religie creştină, libertatea individuală, garantarea proprietăţii. Votul
era cenzitar (pe bază de avere), cetăţenii fiind împărţiţi în alegători direcţi şi indirecţi.
e. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (10/22 mai 1864). Îmbina democraţia (separarea
puterilor) cu autoritarismul (atribuţiile extinse ale domnitorului). A fost elaborat în urma conflictului dintre

66
domn şi puterea legislativă, rezolvat prin lovitura de stat din 2 mai 1864. a fost aprobat prin plebiscit
(referendum) la 10-14 mai 1864. Introducea a doua cameră legislativă (Corpul Ponderator sau Senatul).
Aceasta era camera superioară, formată din membri de drept şi membri numiţi de domn. Domnitorul avea
atribuţii sporite: era singurul care avea iniţiativă legislativă, avea drept de veto. Proiectele de legi erau
elaborate de Consiliul de Stat, ai cărui membri erau numiţi de domn.

2. CONSTITUŢIA DIN 1866

Context: Detronarea lui Cuza crea serioase probleme Principatelor. S-a constituit o Locotenenţă
domnească (3 persoane reprezentând Muntenia, Moldova şi armata) şi un guvern provizoriu. Aducerea
prinţului străin (propusă de Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
a grăbit dezbaterile din Adunarea Constituantă 19, desfăşurate începând cu 1 mai 1866. Proiectul de
Constituţie a fost elaborat de Consiliul de Stat. Pericolul extern a determinat un compromis între conservatori
şi liberali: elaborată de un parlament majoritar conservator, Constituţia avea un caracter mai degrabă liberal.
Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitorul Carol I la 1 iulie 1866.
Model: Constituţia belgiană din 1831 a fost model al legii fundamentale româneşti, deoarece Belgia avea
o suprafaţă asemănătoare României, fusese influenţată de modelul francez, era neutră, statut spre care tindea
şi ţara noastră, dar mai ales avea constituţia cea mai democratică de la cea dată. Constituţia din 1866 ţinea
seama şi de tradiţia actelor constituţionale din spațiul românesc în prima jum a sec. al XIX-lea.
Principiile de bază erau: separarea puterilor în stat (art. 32, 35, 36), guvernarea reprezentativă (art. 38),
suveranitatea poporului (art. 31).
Constituţia avea 8 titluri şi 133 de articole.
Statutul extern: Constituţia era o manifestare curajoasă de independenţă, deoarece nu menţiona
suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă a marilor puteri, numele oficial al statului fiind România (art.
1: „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România” ). Era prima
Constituţie elaborată numai de reprezentanţii naţiunii, fără amestec din afară. Art. 2 şi 3 se referă la
inviolabilitatea teritoriului. Teritoriul era împărţit administrativ în judeţe, plase şi comune.
Domnia. România (numele oficial al ţării) era monarhie ereditară (art. 82), la conducerea țării se afla un
prinț, moştenitorul tronului fiind primul născut de sex bărbătesc (principiul primogeniturii). Domnitorul
convoca, amâna, dizolva Parlamentul; sancţiona (aproba), promulga legile (intrau în vigoare), avea drept de
veto, numea şi revoca miniştrii, numea şi revoca în toate funcţiile publice, era comandantul armatei, conferea
decoraţii, distincții și grade militare, bătea monedă, avea drept de amnistiere şi graţiere, declara război,
încheia pace, încheia convenţii 20 cu alte state (după ce primea acordul Parlamentului); actele domnitorului
erau valabile numai dacă erau contrasemnate de miniştri de resort (art. 93-95).
Puterea executivă era împărţită între domnitor şi guvern (miniștrii). Domnul desemna un prim ministru,
acesta își alegea guvernul (numit uneori cabinet) și îl supunea aprobării domnitorului, care putea numi și
revoca miniștrii. Guvernul elabora proiecte de legi pe care le trimitea spre discutare Parlamentului şi gestiona
treburile curente.
Puterea legislativă era împărţită între domnitor şi Adunare (Reprezentanța Națională sau Parlament) -
Senatul şi Adunarea/Camera Deputaţilor. Parlamentul reprezenta națiunea, fiind singura putere aleasă; vota
legile, modifica și abroga legile. Adunarea Deputaţilor vota legile împreună cu Senatul, dar avea drept
exclusiv de a vota bugetul, deci era cameră superioară.Senatul era ales printr-un cens mai ridicat şi printr-un
mandat mai lung. Erau şi senatori de drept pe viață (moştenitorul tronului, mitropolitul, episcopii etc.).
Iniţiativa legislativă aparţinea domnitorului şi Adunării (Parlamentului). Legile votate în Parlament erau
promulgate de domn, însă acesta putea refuza (dreptul de veto) și retrimite proiectul respectiv spre
rediscutare. Domnul putea dizolva Parlamentul, dar trebuia să se organizeze alegeri în termen de o lună.
Parlamentul exercita controlul asupra guvernului pe care putea să-l demită, parlamentarii aveau drept de
interpelare şi de anchetă a membrilor guvernului, care erau obligaţi să de explicaţii. Membrii Parlamentului
aveau garantate autonomia, imunitatea şi lipsa responsabilităţii parlamentare. Pentru a fi membru al
parlamentului trebuia să fii cetățean român cu drepturi depline și cu domiciliul în România, vârsta de 25 de
ani pentru Adunarea Deputaților și 40 de ani pentru Senat. Activitatea parlamentului începea anual la 15

19
Adunare Constituantă - adunare formată din reprezentanţi aleşi prin vot pentru a redacta sau modifica o Constituţie
20
Convenţie - înţelegere, denumire dată unor tratate internaţionale.

67
noiembrie și se desfășura timp de 3 luni până la Paști, dar dacă era necesar putea fi convocată de domn o
sesiune extraordinară printr-un decret. Sistemul din 1866 instiuia rolul preponderent al legislativului.
Puterea judecătorească era organizată pe mai multe niveluri, de la instanțe ordinare de judecată,
tribunale până la instanţa supremă, Înalta Curte de Justiţia şi Casaţie. Judecătorii erau inamovibili (de
neatins, nu puteau fi schimbaţi sau transferaţi), iar hotărârile judecătoreşti erau luate în numele domnitorului,
care putea acorda graţierea cu excepţia miniştrilor condamnaţi. Se interzicea organizarea de comisii sau
tribunale excepţionale. Se constituia curţile de juraţi (1868) în fiecare județ.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (prevăzute în Titlul al II-lea și inspirate din Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului (1789): egalitatea în fața legii, libertatea persoanei (art. 13), a conștiinței (art. 21),
dreptul de asociere, inviolabilitatea domiciliului, libertatea cuvântului (art. 24) și a presei. Proprietatea era
„sacră şi inviolabilă” (art. 19), fiind garantată prin lege. Învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit
(dreptul la educaţie). Exista o singură restricţie în ceea ce priveşte drepturile cetăţenilor: se interzicea intrarea
în serviciul altui stat fără autorizaţia guvernului, în caz contrar persoana pierdea cetăţenia (art. 30).
Dreptul la vot era censitar: aveau drept de vot cetăţenii care făceau dovada unor venituri sau unor diplome
de studii. Art. 7 îi excludea de la „ împământenire” (acordarea cetăţeniei) pe locuitorii de altă cetăţenie decât
cea creştină. Existau 3 colegii de vot la Senat şi 4 la Adunarea Deputaţilor. Pentru Senat censul era mai
ridicat (venitul anual trebuia să fie între 300 şi 800 de galbeni), de aceea Senatul era dominat de mari
proprietari (moşieri). La Adunarea Deputaţilor, primele două colegii erau dominate de moşieri, al treilea era
al orăşenilor, iar al patrulea al ţărănimii, care vota prin delegaţi. Erau scutiţi de plata censului 21 cei cu
profesiuni liberale (avocaţi), ofiţerii în retragere, profesorii, pensionarii statului.
Constituţia a fost promulgată de domn la 30 iunie 1866 fără a avea acordul Puterilor Garante şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1866.
Modificări al Constituţiei.
- în octombrie 1879 s-a modificat articolul 7 care condiţiona „împământenirea” de apartenenţa la religia
creştină;
- în iulie 1884 - se introducea noua titulatură de Regat; se reducea numărul colegiilor electorale: 3 pentru
Adunarea Deputaţilor şi 2 pentru Senat; se elimina censul pentru cei care absolviseră învăţământul primar;
- în iulie 1917 au fost revizuite art. 57 şi 67 (s-au făcut modificări referitoare la dreptul la vot şi expropriere
pentru înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale).

CONSTITUŢIA DIN 1923

Context. Al doilea act fundamental trebuia să fie de acord cu noile condiţii economice, politice, sociale şi
etnice determinate de crearea României Mari. Problema minorităţilor naţionale devenise mai complexă,
apăruseră confesiuni religioase importante numeric (greco-catolici, protestanţi, catolici). S-a desfiinţat
sistemul rotativei guvernamentale. Constituţia trebuia să consfinţească reformele elaborate ulterior: votul
universal (1918) şi reforma agrară (1921).
Constituţia a fost elaborată în timpul guvernării liberale (a fost adoptată de Adunarea Deputaţilor pe 26
martie 1923, în Senat pe 27 martie, promulgată de regele Ferdinand I pe 28 martie 1923 şi publicată în
Monitorul Oficial nr. 282/29 martie 1923). Constituţia avea 8 titluri şi 138 de articole (76 se păstrează din
vechea constituţie). Ea menţinea principiile generale ale Constituţiei din 1866.
Noutăţi:
● „Regatul României este stat naţional, unitar şi indivizibil” (art. 1);
● Dreptul de proprietate suferă modificări, în sensul că proprietatea în vechea constituţie era „ sacră şi
inviolabilă”, în cea din 1923 se vorbeşte de „ utilitate publică”. Mai precis, bogăţiile subsolului sunt declarate
proprietate de stat (art. 19), iar căile de comunicaţie, căile navigabile, spaţiul atmosferic sunt incluse în
domeniul public (art. 20).
● Statul intervine în relaţiile dintre patroni şi muncitori, având egală ocrotire din partea statului;
● Drepturile cetăţeneşti cunosc o evoluţie, în raport cu tendinţele internaţionale; astfel, drepturile sunt
acordate tuturor cetăţenilor, fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie (art. 5, 7, 10, 26, 27). Se
precizează egalitatea între sexe, fără acordarea dreptului de vot acordat femeilor. Art. 6 prevedea că printr-o
lege specială votată de 2/3 se va reglementa şi statutul acestora. Se garanta libertatea presei, dar şi
responsabilitatea patronilor de publicaţii şi jurnaliştilor;

21
Cens – (aici) impozit minim plătit de cetăţeni pentru dreptul de alegător (a alege şi a fi ales)

68
● Se prevedea votul universal (introdus încă din 1918), egal, direct, obligatoriu și secret. Aveau drept de vot
cetăţenii bărbaţi de peste 21 de ani. Puteau fi aleşi în Adunarea Deputaţilor de la 25 de ani (art. 66) şi în
Senat de la 40 de ani (art. 75). Legea electorală din 1926 introducea „prima electorală” pentru partidul care
obţinea cel puţin 40 % din voturi pentru Parlament şi se situa pe primul loc; se introducea de asemenea
pragul electoral de 2 %.
● Parlamentul, ales pe baza votului universal, avea rolul principal, membrii săi reprezentând naţiunea (art.
42). În Senat erau membri aleşi, dar şi membri desemnaţi de Consiliile locale, camere profesionale (comerţ,
agricultură, industrie), de universităţi, precum şi membri de drept. Spre deosebire, în Adunarea Deputaţilor
toţi membrii erau aleşi prin vot; legile sunt sancționate de rege numai după votarea lor de majoritatea din
ambele camere.
● Miniştrii erau responsabili. Puteau fi trimişi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din iniţiativa regelui
sau a Parlamentului;
● Biserica Ortodoxă este biserica dominantă, dar se acordă un statut aparte Bisericii Greco-Catolice (art. 22);
● Se introduce Consiliul Legislativ (art. 76) care aviza legile, dar acesta era consultativ, nu deliberativ. Se
înfiinţa contenciosul administrativ, o instituţie prin care puterea judecătorească avea control asupra actelor
puterii executive.
● atribuţiile regelui erau cele din 1866, în realitate erau mai mici odată cu introducerea votului universal.
Constituţia a fost contestată în perioada adoptării de către Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc,
însă după adoptare a fost aplicată de toţi factorii politici. A păstrat intact spiritul liberal al Constituției din
1866, dar într-o formă superioară, modernă, ca tehnică legislativă și limbaj.

CONSTITUŢIA DIN 1938

Context. Slăbirea partidelor politice (la alegerile din 1937 nici un partid politic n-a obţinut 40 % din
voturi pentru a forma guvernul) și ascensiunea revizionismului pe plan internaţional au alimentat propaganda
din jurul lui Carol al II-lea, acreditând ideea că regele ar trebui să aibă atribuţii sporite pentru o mai mare
unitate naţională, necesară salvării României Mari.
Noua constituţie, elaborată de juristul Istrate Micescu, a fost înfăţişată poporului printr-o proclamaţie ( 24
febr.1938) şi promulgată prin Decretul Regal nr. 1045 din 27 februarie 1938 . a fost supusă aprobării
formale a poporului printr-un plebiscit, în care votul s-a făcut printr-o declaraţie verbală care era consemnată
pe liste separate (da/nu). Constituţia se întemeia pe doctrina corporatismului şi critica regimului bazat pe
partide. Constituţia a oferit cadrul necesar desfiinţării partidelor politice (martie 1938) şi înfiinţarea
partidului unic, Frontul Renaşterii Naţionale (decembrie 1938) , care a devenit Partidul Naţiunii (1940).
Constituţia a fost un abuz, deoarece n-a fost adoptată conform procedurilor legale și nu mai emana de la
națiune, ci de la puterea executivă. Principiile nu mai erau cele liberale, deoarece în titlul al II-lea (la
drepturile omului) se vorbea mai întâi „Despre îndatoririle românilor” şi apoi „Despre drepturile românilor”.
Era desfiinţată separarea puterilor: regele avea atribuţii extinse, devenind „capul statului” (art. 30). Puterea
legislativă era exercitată de rege prin Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), iar cea executivă prin guvern;
regele deţinea iniţiativa legislativă. Parlamentul avea drept de iniţiativă legislativă doar în ce priveşte legile
de interes obştesc. Se desfiinţează controlul parlamentar asupra executivului. Parlamentul era controlat şi din
cauza faptului că regele putea numi un număr mare de senatori. România devenea o monarhie autoritară în
care regele nu numai că domnea, dar şi guverna, concentrând în mâinile sale puterea în stat.
Se aduceau importante modificări legislaţiei electorale: dreptul la vot pentru Adunarea Deputaţilor era
ridicat la 30 de ani şi numai pentru ştiutorii de carte. Se acorda drept de a alege şi femeilor (nu şi de a fi
alese). Rezultatul a fost scăderea numărului de alegători de la 4,6 milioane în 1937 la 2 milioane în 1939. s-a
introdus o nouă unitate administrativă, ţinutul. La 30 martie 1938 s-a înfiinţat Consiliul de Coroană ca
organ consultativ permanent, cu membri numiţi de rege. Constituţia a fost suspendată la 5 septembrie 1940.
Constituţia carlistă din 1938 a modificat raporturile dintre puterile statului, anulând dreptul de control
reciproc şi a eliminat protejarea libertăţilor individuale .

Regimul antonescian a funcţionat fără constituţie. Preşedintele Consiliului de Miniştri controla toate
puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele avea doar atribuţii formale. Antonescu guverna,
legifera, avea dreptul de a încheia tratate şi convenţii, de a declara război şi a încheia pace. Trebuie
menţionate de asemenea discriminarea evreilor ( la 14 septembrie 1940 România devenea „stat naţional-
legionar”), suspendarea parlamentului, guvernarea prin decrete-legi şi cultul personalităţii, preluate de la

69
Carol al II-lea. Lipsa partidului unic face ca regimul Antonescu să fie mai degrabă asemănător celor fascist-
corporatiste.

Perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947 (deşi s-au repus în vigoare iniţial multe articole ale
Constituţiei din 1923) a fost marcată prin evoluţii care au pregătit impunerea totalitarismului comunist.
Astfel, legea electorală din 1946 desfiinţa Senatul şi elimina restricţiile la vot ale femeilor. La 30 decembrie
1947 monarhia a fost abolită şi s-a înfiinţat Republica Populară Română.

Constituţiile comuniste – 1948, 1952, 1965 - au marcat o accentuare a controlului regimului şi

partidului comunist asupra societăţii.

CONSTITUŢIA DIN 1948

Context. Preluarea puterii de către comunişti impunea modificarea cadrului constituţional. În martie 1948
au avut loc alegeri pentru noul parlament numit Marea Adunare Naţională. Constituţia a fost adoptată în
unanimitate la 13 aprilie 1948. Ea a fost elaborată după modelul constituţiei sovietice din 1936.
Noua denumire a statului era Republica Populară Română, „stat popular, unitar, independent şi
suveran care a luat fiinţă prin lupta poporului român împotriva fascismului”. Era o prevedere propagandistică,
în condiţiile în care România era dependentă de Moscova.
Aparent, Constituţia consfinţea principii democratice: suveranitatea poporului, votul universal: „ întreaga
putere (… ) emană de la popor şi aparţine poporului, care îşi exercită puterea prin organe reprezentative,
alese prin vot universal, direct, secret”.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură. Se stipula că femeia avea
drepturi egale cu bărbatul, minorităţile se bucurau de toate drepturile. Se acorda femeilor dreptul de a alege şi
de a fi alese. Votul era universal cu excepţia „ persoanelor interzise” (art. 18). Restricţia se referea la
elementele fasciste, colaboratorii regimului Antonescu etc. pe baza acestei prevederi au fost privaţi de
drepturi adversarii regimului. Cetăţenii puteau fi aleşi (de la 23 de ani) şi aveau drept de vot de la 18 ani,
inclusiv femeile. Se mai prevedea: libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei, cuvântului,
întrunirilor manifestaţiilor etc. Aceste drepturi şi libertăţi nu erau garantate, fiind sistematic încălcate în
timpul regimului comunist.
Constituţia nu prevedea separarea puterilor. Marea Adunare Naţională devenea „ organul suprem al puterii
de stat”, deci legislativul se confunda cu executivul. Prerogativele MAN erau: alegerea prezidiului MAN (în
1961 prezidiul MAN a fost înlocuit cu Consiliul de Stat), formarea guvernului, modificarea constituţiei,
stabilirea numărului şi atribuţiilor miniştrilor, votarea bugetului, stabilirea impozitelor, organizarea de
referendumuri, acordarea amnistiilor.
Atribuţiile prezidiului: convoca MAN, emitea decrete, avea dreptul de graţiere 22, comuta pedepsele,
conferea medalii şi decoraţii, reprezenta statul în relaţiile internaţionale, acredita şi rechema ambasadorii la
propunerea primului ministru. În caz de agresiune declara starea de necesitate, ratifica şi denunţa tratatele
internaţionale. Preşedintele prezidiului MAN era oficial şeful statului român. Primul preşedinte al prezidiului
MAN a fost C. I. Parhon.
Puterea executivă (în fapt singura putere reală) aparţinea Consiliului de Miniştri (guvernul comunist),
format din preşedintele Consiliului de Miniştri (primul-ministru), vicepreşedinţi şi miniştri. Organele locale
ale puterii de stat erau consiliile populare locale.
Puterea judecătorească era reprezentată de instanţe şi Curtea Supremă, dar independenţa justiţiei era
practic desfiinţată.
Deşi nu prevedea în mod explicit rolul conducător al PMR 23, organele de stat erau subordonate acestuia.
Proprietatea privată era garantată („agonisita prin muncă şi economisire”), însă Constituţia anunţa
naţionalizările. Conţinea un titlu special, nemaiîntâlnit până atunci: Structura social-politică în care se arăta
(art. 5) că „mijloacele de producţie aparţin statului, organizaţiilor corporatiste sau particulare, persoane fizice
sau juridice”. În art. 11 se arăta că mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare pot deveni

amnistie - prin lege încetează executarea pedepsei pentru infractorii care au săvârşit o anumita infracţiune.
22

gratiere - se referă la persoană, adică prin decret de graţiere încetează executarea pedepsei penale pentru o anumită
persoana.
23
PMR - denumirea Partidului Comunist Român între 1948-1965

70
proprietate de stat. Art. 14 prevedea că atât comerţul intern, cât şi extern trec sub controlul statului. Art. 15
prevedea planificarea economiei naţionale.

CONSTITUŢIA DIN 1952

Promulgată la 24 septembrie 1952, Constituţia consfinţea totala aservire a ţării faţă de URSS. Nu aducea
modificări importante celei din 1948. Prevederi noi erau: noua formă de proprietate, cea socialistă (art. 6),
sistemul planificat al economiei, rolul conducător al PMR (art. 86). „ Constituţia construirii socialismului” (aşa
cum i s-a spus) definea statul ca „democrat-popular” : „stat democrat-popular, unitar, suveran şi independent”
şi fundamenta dictatura proletariatului: „ baza puterii populare în RPR este alianţa clasei muncitoare cu
ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare” (art. 2) sau „în RPR, puterea
aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate” (art. 4). MAN rămânea organul suprem al puterii de stat,
aleasă pe 4 ani. Erau menţionate ca principii fundamentale: suveranitatea poporului, unitatea puterii şi
exercitarea ei prin organe reprezentative, centralismul democratic, activismul social şi politic al cetăţeanului.
Justiția se înfăptuia de către Tribunalul Suprem al RPR (ales de MAN pe o perioadă de 5 ani), tribunale
regionale și tribunalele populare. Drepturile electorale rămâneau neschimbate faţă de Constituţia din 1948.
Puterea era ierarhizată şi centralizată.

CONSTITUŢIA DIN 1965

Context. Procesul de destalinizare s-a intensificat după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Noua
constituţie a fost promulgată la 21 august 1965.
Prevederi. Forţa conducătoare era PCR, noua denumire a partidului unic (art. 3). Noua denumire a ţării
era Republica Socialistă România (art. 1). MAN reprezenta „organul suprem al puterii de stat, unicul organ
legiuitor al RSR” (art. 42). Guvernul își păstra numele de Consiliu de Miniștri și era organul suprem al
administrației de stat. Constituţia detalia caracterul socialist şi cooperatist al economiei (art. 5) şi al
proprietăţii (art. 6). Statul era proprietarul bogăţiilor solului şi subsolului, fabricilor şi uzinelor, căilor de
comunicaţie, mijloacelor de transport, telecomunicaţii, fondul de locuinţe etc. Votul era universal, fiind
eliminate restricţiile din constituţiile anterioare. Constituţia înscria principalele drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, dar se sublinia că acestea „ nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste ”. Constituția
reflecta încheierea procesului de colectivizare. Scopul „oamenilor muncii” (nu se vorbea prea mult de
națiune) și intelectualității era construirea societății socialiste și asigurarea condițiilor pentru trecerea la
comunism.
Modificări:
- 1968 - se revenea la împărţirea administrativă a ţării în judeţe, în locul regiunilor şi raioanelor de inspiraţie
sovietică; se introducea denumirea de municipii pentru oraşele mari;
- 28 martie 1974 - se înfiinţa funcţia de preşedinte. Atribuţii: prezida Consiliul de Stat, reprezenta statul în
relaţiile interne şi internaţionale (art. 71), era conducătorul suprem al armatei şi preşedintele Consiliului
Apărării RSR, prezida şedinţele Consiliului de Miniştri, numea şi revoca la propunerea primului ministru
viceprim-miniştrii şi miniştrii, numea şi revoca preşedintele şi membrii Tribunalului Suprem, conferea
decoraţii, încheia tratate, proclama starea de necesitate, emitea decrete prezidenţiale şi decizii, stabilea
rangurile diplomatice. Formal, preşedintele era ales de Marea Adunare Naţională.
Constituţia din 1965 ca lege fundamentală care legitima totalitarismul şi-a încetat activitatea o dată cu
înlăturarea regimului Ceauşescu.

CONSTITUŢIA DIN 1991

71
 Context. Prăbuşirea regimului comunist şi trecerea la un regim democratic impunea noi reglementări
constituţionale. A fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi la 8 decembrie 1991 a
fost aprobată prin referendum.
Noua lege fundamentală urma revoluţiei din 1989, dar prelua de la vechiul regim forma de stat, republica,
impusă prin forţă, fără nici o confirmare din partea naţiunii. O serie de prevederi marcau diferenţele faţă de
vechile constituţii liberale, ex. crearea unor noi instituţii, precum Curtea Constituţională şi Avocatul
Poporului. Documentele ONU erau sursa unor drepturi sociale şi politice introduse pentru prima dată într-o
constituţie românească.
Constituţia prevedea reinstaurarea statului de drept, regimul democratic, separarea puterilor în stat,
revenirea la pluralismul politic, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, responsabilitate guvernamentală. Forma de
guvernământ era republica.
Constituţia din 1991 reglementa funcţionarea principalelor instituţii ale statului de drept.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 27,
28). Este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, fiind ales prin vot universal, iar reprezentarea tuturor
naţionalităţilor se realizează prin repartizarea proporţională a mandatelor rezultate în urma votului. Senatul
are acelaşi prerogative ca şi Camera Deputaţilor, iar mandatul ambelor camere este de 4 ani. Parlamentul se
întruneşte în două sesiuni ordinare: februarie-iunie şi septembrie-decembrie.
Preşedintele reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale (art. 29). El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În
acest scop mediază între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Preşedintele desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte guvernul pe baza votului acordat de Parlament. Alte
atribuţii ale preşedintelui sunt: încheie tratate internaţionale şi asigură legăturile diplomatice ale ţării în
raport cu alte state, este comandantul forţelor armate, îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă graţierea individuală.
Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 30, 31) şi asigură politica internă şi
externă a ţării. Parlamentul are control asupra guvernului. Actele guvernamentale se semnează de primul-
ministru şi se contrasemnează de miniştrii, care au obligaţia punerii lor în aplicare. Din punct de vedere
politic guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului pentru actele sale.
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Instanţele
cuprind Curtea Supremă de Justiţie. O componentă importantă a autorităţii judecătoreşti este Consiliul
Superior al Magistraturii.
Administraţia publică reuneşte atât autorităţile centrale aflate în subordinea guvernului, cât şi autorităţile
publice locale, judeţene, orăşeneşti şi comunale. Armata este o instituţie publică de interes naţional.
Autonomia locală este asigurată de consiliul local şi de primar. Consiliul Judeţean coordonează consiliile
comunale şi orăşeneşti. Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Acesta este
reprezentantul guvernului în teritoriu.
Avocatul Poporului, numit de Senat pentru un mandat de 4 ani, are menirea de a apăra drepturile
cetăţenilor în raport cu autorităţile publice.
Curtea Constituţională are menirea de a asigura supremaţia Constituţiei. Are atribuţii de control şi emite
decizii. Atribuţiile sale ţin de controlul constituţionalităţii legilor, a regulamentelor Parlamentului, a
ordonanţelor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi constituţionalitatea unui partid politic.

Constituţia introduce drepturi noi precum libertatea circulaţiei (art. 25). Dreptul de vot este „ universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat de la vârsta de 18 ani” (art. 59).

Modificări. În anul 2003 are loc revizuirea Constituţiei în condiţiile desfăşurării procesului de integrare
europeană. Astfel, unele articole ale Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la
U.E. (de exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor tratatelor şi reglementărilor Uniunii faţă
de dispoziţiile interne).
Referendumul pentru aprobarea revizuirii a avut loc la 18 octombrie 2003. O altă modificare se referă la
alegerea preşedintelui pentru un mandat de 5 ani.

72