AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

SECOLELE IX-XVIII

CUPRINS

1. Primele forme de organizare din spațiul românesc (obști sătești, apoi autonomii
locale);
2. Caracteristicile autonomiilor locale;
3. Autonomii locale din spațiul românesc în secolul al IX- lea;
4. Autonomii locale din spațiul românesc în secolul al XI- lea;
5. Autonomii locale din spațiul românesc în secolul al XIII- lea;
6. Transilvania între secolele al IX- lea- al XX- lea;
7. Fapte istorice desfășurate în spațiul românesc în secolul al XIV- lea (întemeierea și
consolidarea Țării Românești, întemeierea și consolidarea Moldovei);
8. Instituții centrale în spațiul românesc.

PRIMELE FORME DE ORGANIZARE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC

După încheierea procesului de formare a poporului român apar primele forme de

organizare în tot spațiul românesc (spațiul intracarpatic= Transilvania, spațiul de la sud de
Carpați sau spațiul dintre Carpați și Dunăre= Țara Românească, spațiul de la est de Carpați=
Moldova, spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră= Dobrogea).
Prima formă de organizare a românilor a fost obștea sătească. Aceasta avea o întindere
teritorială relativ mică, de-a lungul unei văi, între dealuri, în apropierea unei păduri și poate fi,
uneori, sinonimă cu un sat. Obștea sătească era organizată după anumite reguli nescrise,
transmise oral, iar conducerea lor era asigurată de anumite persoane cu autoritate (cneaz sau
jude). Ulterior, prin unirea mai multor obști sătești s-au format uniuni de obști, numite de
istoricul Nicolae Iorga ”romanii populare”.
Din cauza pericolului extern reprezentat de numeroasele popoare migratoare, dar și de
regatul Ungariei, datorită intensificării schimburilor comerciale și a stratificării societății,
uniunile de obști vor fi nevoite să se unească în jurul unei autorități mai puternice și să
formexe autonomiile locale.

CARACTERISTICILE AUTONOMIILOR LOCALE

1. Erau formațiuni politice prestatale conduse de un voievod (termen de origine slavă ce

desemnează o funcție militară) sau de un duce (termen latin);
2. Erau organizate sub forma unor voievodate, cnezate, țări, codrii, câmpuri, jupanate etc.
și erau așezate în zone mai puțin afectate de invazia popoarelor migratoare;
3. Erau organizate politic, economic, religios și social (stratificarea populației în
categorii sociale precum boieri, țărani etc.).

AUTONOMII LOCALE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL AL IX- LEA

Pentru secolul al IX- lea, documentul maghiar ”Faptele ungurilor”, redactat de

cronicarul Anonymus, menționează că în spațiul intracarpatic existau trei autonomii locale,
anume: voievodatul lui Gelu, voievodatul lui Glad și voievodatul lui Menumorut. Aceste
autonomii locale au intrat în conflict cu ungurii care demaraseră acțiuni de expansiune din
Panonia spre spațiul intracarpatic.

1
 AUTONOMII LOCALE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL AL XI- LEA

Pentru secolul al XI- lea, documentul ”Legenda Sfântului Gerard” menționează că în

spațiul intracarpatic existau două autonomii locale, anume: voievodatul lui Gyla și
voievodatul lui Ahtum. Cucerirea acestor autonomii locale a marcat începutul procesului de
cucerire a întregii Transilvanii de către Ungaria, proces finalizat în secolul al XIII- lea.

AUTONOMII LOCALE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC

ÎN SECOLUL AL XIII- LEA

Pentru secolul al XIII- lea, documentul ”Diploma Cavalerilor Ioaniți”, din 1247,
menționează numeroase informații despre situația spațiului românesc de la sud de Carpați. În
acest sens, documentul amintește o stratificare socială a populației (maiores terrae, adică mai
marii pământului= boieri și rustici= țărani), dar și o economie dezvoltată. Cea mai importantă
informație pe care o oferă acest document este existența unor autonomii locale, anume:
voievodatul lui Litovoi, voievodatul lui Seneslau, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Farcaș, țara
Severinului.

Și la est de Carpați, documentele menționează existența mai multor autonomii locale,

anume: Codrii Cosminului, Câmpul lui Dragoș, Țara Berladnicilor etc.

Existența acestor autonomii locale a jucat un rol important în constituirea statelor

medievale românești, mai ales în cazul Țării Românești și al Moldovei.

TRANSILVANIA ÎNTRE SECOLELE IX-XX

Spațiul intracarpatic va purta numele de Transilvania, adică ”țara de dincolo de pădure”

sau, în limba maghiară, Erdely, de unde a derivat românescul Ardeal.
În ultimii aproximativ o mie de ani, spațiul intracarpatic a parcurs următoarele etape:
1. Între secolele IX-XI, întâlnim mai multe autonomii locale, de tipul voievodatelor,
amintite mai sus;
2. Între secolul XI și 1541 (sec XVI), spațiul intracarpatic va fi cucerit treptat și stăpânit
de Regatul Ungariei. Astfel, Transilvania va fi organizată ca un voievodat autonom în
cadrul Regatului Ungariei, va condusă de un voievod numit de regele maghiar și era ajutat
de reprezentanții celor trei națiuni privilegiate, anume ungurii, sașii și secuii. Deși reprezentau
majoritatea populației, românii nu erau recunoscuți oficial (erau tolerați). De asemenea,
religia creștin-ortodoxă a românilor nu era recunoscută;
3. Între 1541 și 1699, Transilvania s-a aflat sub suzeranitate otomană și va fi organizată
ca principat autonom. Era condusă de un principe ales de o Dietă.;
4. Între 1699 și 1918, Transilvania a aparținut Austriei, mai târziu acest imperiu
numindu-se Austro-Ungaria;
5. Din 1918, Transilvania aparține României.

2
 FAPTE ISTORICE DESFĂȘURATE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
ÎN SECOLUL AL XIV- LEA

Un prim fapt istoric desfășurat în spațiul românesc, în secolul al XIV- lea, este
reprezentat de constituirea Țării Românești (Valahia).
Procesul de constituire a Țării Românești a parcurs mai multe etape, ultima dintre ele
fiind decisivă, astfel:
1. O primă etapă este reprezentată de acțiunea voievodului Litovoi ce conducea o
autonomie locală din dreapta Oltului. Astfel, între anii 1277-1279, voievodul Litovoi
va încerca să unifice autonomiile locale din sudul Carpaților și să se elibereze de sub
dominația maghiară, dar în confruntarea militară ce a avut loc este omorât, iar fratele
său, Bărbat, este capturat, dar se răscumpără cu ”o sumă mare de bani”.
2. O altă etapă, menționată doar de tradiția istorică, nu și de documente, este acțiunea
legendarului Negru Vodă, un voievod român din Transilvania ce stăpânea Țara
Făgărașului, ar fi intrat în conflict cu regalitatea maghiară, de aceea va trece munții, s-
ar fi stabilit la Câmpulung și ar fi descălecat (întemeiat) Țara Românească (1291).
3. Etapa fundamentală, ce a contribuit categoric la constituirea Țării Românești este
acțiunea voievodului Basarab de unificare a autonomiilor locale de la sud de Carpați.
Constituirea acestui stat medieval românesc a fost favorizată atât de situația internă,
cât și de situația externă.
Situația internă era favorabilă constituirii unui stat medieval românesc la sud de
Carpați, deoarece la sud de Carpați (între Carpați și Dunăre), românii erau organizați în
autonomii locale, așa cum prezintă documentul Diploma Cavalerilor Ioaniți, încă din secolul
al XIII- lea. Existența acestor autonomii locale a avut un rol major în constituirea Țării
Românești, deoarece acestea erau organizate politic, militar, economic, social și religios. În
acest sens, autonomiile locale cuprindeau tot spațiul sud-carpatic (voievodate, cnezate, țări) și
erau dezvoltate din punct de vedere economic, iar societatea era stratificată. În concluzie, se
poate spune că existența autonomiilor locale a favorizat constituirea statului medieval de la
sud de Carpați, Țara Românească.
Situația externă, extrem de complicată până atunci (Regatul Ungariei încerca să-și
extindă influența și la sud de Carpați), la începutul secolului al XIV- lea devine una favorabilă
constituirii unui stat medieval românesc. În acest sens, la începutul secolului al XIV- lea,
Ungaria se afla într-o criză dinastică generată de moartea ultimului rege, fără a avea urmași.
Din acest motiv, pe parcursul unui deceniu, Ungaria nu va mai exercita presiuni asupra
spațiului de la sud de Carpați, fapt ce i-a determinat pe liderii locali de aici să demareze
procesul de unificare a autonomiilor locale existente.
În acest sens, profitând de criza dinastică din Regatul maghiar, voievodul Basarab, un
conducător al unei autonomii locale din stânga Oltului, unifică toate autonomiile dintre
Carpați și Dunăre (pe cale pașnică sau prin forță) și întemeiază primul stat medieval
românesc, Țara Românească. Inițial, Basarab s-a recunoscut vasal al Ungariei, dar această
situație se va schimba din momentul în care apar neînțelegeri privind stăpânirea Banatului de
Severin. Din acest motiv, dar și din dorința de a desființa noul stat românesc, regele Ungariei,
Carol Robert de Anjou va iniția o campanie militară asupra Țării Românești. Oștile maghiare
pătrund în Țara Românească din vest, asediază capitala Curtea de Argeș, dar nu reușesc să o
cucerească. În aceste condiții, regele maghiar acceptă condițiile de pace propuse de Basarab
încă înainte de invazie ( se recunoștea vasalul regelui, oferea 7000 de mărci de argint și pe fiul
său drept garanție în Ungaria). Conform documentului ”Cronica pictată de la Viena”, ungurii
au acceptat oferta lui Basarab și s-au îndreptat spre casă pe un drum mai scurt, peste Carpați,
indicat de voievodul român. Pe acest drum de întoarcere, ungurii vor fi prinși într-o capcană,

3
deoarece între 9-12 noiembrie 1330 se desfășoară bătălia de la Posada. Aici, într-un defileu,
armata maghiară va fi înfrântă categoric, însuși regele Carol Robert scăpând cu greu. Biruința
românilor de la Posada este importantă pentru că a oprit pretențiile maghiare asupra Țării
Românești, dar și pentru că noul stat a făcut dovada forței și a existenței sale ireversibile pe
harta Europei medievale, ”prima libertate românească”, așa cu a numit-o marele istoric,
Nicolae Iorga.
Un alt fapt istoric desfășurat în spațiul românesc, în secolul al XIV- lea este reprezentat
de consolidarea Țării Românești. În acest sens, urmașii lui Basarab Întemeietorul, au
consolidat Țara Românească din punct de vedere politic (se înființează instituțiile centrale),
religios și economic. Consolidarea din punct de vedere religios a Țării Românești este
marcată de acțiunea voievodului Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, care, în 1359,
înființează prima Mitropolie a Țării Românești, condusă de mitropolitul Iachint, cu sediul la
Curtea de Argeș. Aceasta era subordonată Patriarhiei de la Constantinopol, centrul religiei
creștin-ortodoxe. Din punct de vedere economic, Țara Românească a fost consolidată de
voievodul Vladislav Vlaicu, cel care emite prima monedă românească, semn de prosperitate și
forță economică.
Așadar, pe parcursul secolului al XIV- lea, voievodul Basarab unifică toate autonomiile
locale de la sud de Carpați și întemeiază Țara Românească, oprește pretențiile Ungariei asupra
noului stat creat în urma victoriei de la Posada, iar urmașii săi consolidează primul stat
românesc din punct de vedere politic, religios și economic.
Un alt fapt istoric desfășurat în spațiul românesc, în secolul al XIV- lea este reprezentat
de constituirea Moldovei.
Procesul de constituire a Moldovei a parcurs mai multe etape, ultima dintre ele fiind
decisivă, astfel:
1. La jumătatea secolului al XIV- lea (1347) Ungaria înființează la est de Carpați o
”marcă de apărare” (zonă de frontieră, cu funcții militare de apărare) cu sediul în
orașul Baia și era condusă de românul Dragoș din Maramureș (trecuse la catolicism și
se maghiarizase). Această marcă avea trei obiective importante: apărarea Ungariei la
intrările în trecătorile Carpaţilor, în faţa atacurilor tătarilor; extinderea stăpânirii
maghiare asupra teritoriului est-carpatic; răspândirea catolicismului printre românii
„schismatici” de la est de Carpaţi. Dragoş începe închegarea unei organizări statale,
dar în numele regalităţii maghiare, la est de Carpaţi, de aceea în cronicile româneşti
din evul mediu, el apare, în mod eronat, ca descălecătorul (întemeietorul) Moldovei;
2. Nemulțumiți de faptul că dominația tătară de până atunci a fost înlocuită de cea
maghiară, mai apăsătoare, românii de la est de Carpați sprijiniți de un alt voievod din
Maramureș, Bogdan, se revoltă, dar fără succes;
3. Adevăratul întemeietor al statului de la est de Carpați este Bogdan din Cuhea, un
voievod din Maramureș ce intrase în conflict cu regalitatea maghiară. În acest context,
în anii 1364-1365, Bogdan abandonează micul său voievodat din Maramureș, trece
Carpații și în colaborare cu liderii locali de la est de Carpați întemeiază (descalecă)
Moldova. Acest fapt s-a realizat prin îndepărtarea urmașilor lui Dragoș (Sas și Balc)
din spațiul est-carpatic. La scurt timp, Ungaria încearcă recuperarea teritoriului de la
est de Carpați, fără succes, deoarece Bogdan opune o rezistență puternică și învinge
oștile maghiare. Din acest moment, lua naștere al doilea stat medieval românesc sau
cum o numea istoricul Nicolae Iorga ”a doua libertate românească”, Moldova.
Un alt fapt istoric desfășurat în spațiul românesc, în secolul al XIV- lea este
reprezentat de consolidarea Moldovei. În acest sens, urmașii lui Bogdan au consolidat noul
stat creat din punct de vedere politic, economic, religios și teritorial. Astfel, Petru Mușat
(1377-1392) emite prima monedă moldovenească și înființează mitropolia ortodoxă a
Moldovei, cu sediul la Suceava. Aceasta era subordonată Patriarhiei de la Constantinopol,

4
fiind recunoscută oficial în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sub domnia
lui Roman I (1392-1394), Moldova atinge graniţele sale istorice şi se intitulează domn „de la
munte până la mare”. Acţiunea de mărire a teritoriului a însemnat înlăturarea ultimelor urme
de dominaţie tătară şi alipirea formaţiunilor politice din sudul Moldovei.
Astfel, la sfârşitul secolului al XIV-lea, Moldova apare pe harta politică a Europei ca
stat independent şi bine organizat din punct de vedere teritorial şi instituţional.

INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

Elementele esenţiale ale construcţiei unui stat sunt instituţiile sale. Constituirea
statelor medievale româneşti a însemnat şi un transfer de putere din partea cnezilor şi a
voievozilor locali către instituţiile noului stat creat (Domnia, Armata, Biserica, Sfatul
Domnesc, Adunarea Țării). Forma de conducere a statelor medievale româneşti a fost
monarhia.
Cauzele (necesitatea) înfiinţării instituţiilor
Pentru coordonarea politicii interne, dar şi externe a fost necesară înfiinţarea
principalei instituţii româneşti medievale, domnia. Pentru apărare în faţa pericolelor externe a
fost necesară înfiinţarea instituţiei armatei, iar pentru coordonarea vieţii religioase care avea o
importanţă deosebită în evul mediu, a fost necesară instituţia bisericii.
Domnia
Domnia este prima și cea mai importantă instituție centrală a Țării Românești și a
Moldovei. Succesiunea la conducerea ţării s-a făcut prin două metode principale: pe cale
ereditară (în familia (dinastia) Basarab pentru Ţara Românească şi în familia (dinastia) Muşat
pentru Moldova) sau electivă, prin alegerea domnului de către Adunarea Ţării (toţi
proprietarii de pământ), din rândul membrilor familiei domnitoare. Domnii utilizau practica
asocierii la domnie încă din timpul vieţii, a fiului lor.
Titulatura domnului arată puterea acestuia, cea a lui Mircea cel Bătrân fiind elocventă:
“ Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată
ţara Ungrovlahiei”. “Io” semnifică prescurtarea numelui Ioannes, adică “ cel ales de
Dumnezeu”, “mare voievod” semnifică funcţia de comandant suprem al armatei, dar şi
întâietatea sa faţă de ceilalţi voievozi. „ Domn” provine din latinescul dominus, adică stăpân
al ţării, semnificaţie atribuită şi împăraţilor romani, iar “ din mila lui Dumnezeu” este formula
care afirmă independenţa politică a celui ce nu recunoaşte alt stăpân asupra sa în afară de
Dumnezeu. Domnul era uns cu mir şi încoronat de mitropolitul ţării, în cadrul unei ceremonii
religioase. Astfel, harul divin se transferă domnului.
Atribuţiile cele mai importante ale domnului erau următoarele: conducea politica
internă şi externă, era comandantul suprem al armatei (mare voievod) era proprietarul
întregului pământ al ţării, era judecător suprem, bate monedă, stabileşte impozitele, etc.
Trebuie precizat faptul că toate deciziile importante erau luate cu acordul boierilor.
Principalele modificări (evoluția) în cadrul instituţiei domniei au fost următoarele: din
secolul al XVI-lea domnii trebuiau confirmați de sultan și devin, treptat, înalţi dregători ai
Porţii Otomane, iar atribuţiile externe sunt limitate; din 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara
Românească se instituie domniile fanariote, domnii fiind numiţi direct de Poartă, din rândul
grecilor, albanezilor sau românilor din bogatul cartier Fanar al Istanbulului, în schimbul unei
sume de bani. Autonomia Ţărilor Române a scăzut drastic, iar pe plan extern, domnii fanarioţi
erau fideli executanţi ai dorinţelor otomanilor.
În Transilvania, instituția centrală cea mai importantă, până în secolul al XVI- lea a
fost cea a voievodului. Acesta era numit de regele Ungariei și avea atribuții militare, judiciare
și administrative. Tot în această perioadă, o altă instituție centrală era Biserica catolică. Din
secolul al XVI- lea (1541), Transilvania va aparține Imperiului Otoman și va fi organizată ca

5
Principat autonom, prin urmare cea mai importantă instituție va fi cea a Principelui. Acesta
era ales de o Dietă (o altă instituție centrală din Transilvania) alcătuită din reprezentanți ai
națiunilor privilegiate (unguri, sași, secui) și ai religiilor acceptate, apoi principele trebuia să
fie confirmat de sultan.
Biserica
Apariţia acestei instituţii este concomitentă cu apariţia statului. Era coordonată de
episcopii, mai apoi de mitropolie. Prima mitropolie a Ţării Româneşti a fost înfiinţată de
domnitorul Nicolae Alexandru, în 1359, cu sediul la Curtea de Argeş, iar prima mitropolie a
Moldovei a fost înfiinţată de Petru Muşat, cu sediul la Suceava şi recunoscută de Patriarhia de
la Constantinopol în 1401. Mitropoliile Ţărilor Române depindeau ierarhic de Patriarhia de la
Constantinopol.
Mitropolitul Ţării Româneşti primea şi titlul de “exarh al plaiurilor”, fapt ce îi
conferea autoritate şi asupra românilor din Transilvania. Mitropolitul îl ungea pe noul domn,
ţinea locul domnului în caz de vacantare a tronului şi era principalul sfătuitor al domnului.
În Transilvania, majoritatea locuitorilor erau români ortodocşi, dar confesiunea lor n-a
fost recunoscută oficial în toată această perioadă, fiind “tolerată” .
Armata
Era structurată în oastea cea mică ce cuprindea soldaţii profesionişti (de la curtea
domnului sau ai marilor boieri) şi avea statut permanent şi oastea cea mare care era alcătuită
din toţi proprietarii de pământ capabili să poarte arme şi se întrunea în caz de primejdii şi
pentru instrucţii periodice. Un rol important în apărarea ţării l-au avut cetăţile.
Sfatul domnesc
Iniţial era alcătuit din marii boieri, mai apoi din boieri cu dregătorii precise, precum
logofătul (şeful cancelariei domneşti), vornicul (atribuţii judecătoreşti), postelnicul (atribuţii
diplomatice), spătarul (atribuţii militare), etc. Sfatul domnesc asista pe domn la scaunul de
judecată, participa la încheierea tratatelor diplomatice, etc.
Adunarea Ţării
Era alcătuită din marea boierime, clerul înalt (mitropolit, episcopi, egumenii
mănăstirilor), boierimea mijlocie şi mică şi din curteni. Era convocată de domn pentru cazuri
excepţionale precum încheierea păcii, declararea războiului, etc.

Aşadar, apariţia instituţiilor a permis consolidarea şi funcţionarea statelor medievale

româneşti, prin coordonarea acţiunilor politico-militare, religioase şi economice. Aceste
instituţii au menţinut statalitatea românilor de la est şi de la sud de Carpaţi, într-un context
extern foarte complicat.