Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec.

IX-XVIII)

Introducere: Formarea statelor medievale româneşti

 a fost un fenomen care a urmat procesului de etnogeneză a popoarelor europene, însă

mai târziu în comparație cu Apusul Europei din cauza continuării migrațiilor (la începutul
Evului Mediu)
 a fost un proces de unificare a obștilor sătești (sate) în uniuni de obști (autonomii) și
apoi a acestora în state cu teritorii bine delimitate și cu instituții

A cunoscut mai multe etape:

1. Etapa formaţiunilor politice prestatale româneşti (autonomii locale)

2. Etapa unificării propriu-zise (întemeierea statelor)
3. Etapa consolidării statelor medievale româneşti (apariția instituțiilor)

A fost un proces favorizat de o serie de factori/cauze/premise:

interni externi

- organizarea comunităţilor româneşti în obşti existenţa presiunilor politice sau militare

săteşti şi apoi gruparea mai multor obşti pe un
anumit teritoriu, mai ales din considerente
legate de nevoia de apărare, formându-se astfel
uniuni de obşti, pe baza cărora se vor întemeia
cnezatele şi voievodatele
- desprinderea în cadrul obştilor a unei categorii
privilegiate, viitoarea boierime, din care vor face
parte cnezii sau juzii (conducătorii primelor
formaţiuni politice de tip prestatal)
externe, exercitate de ultimii migratori
(pecenegi, uzi, cumani, tătari) sau de state
vecine precum Regatul Ungariei, Hanatul
Hoardei de Aur (apărut ca urmare a marii invazii
tătaro-mongole dintre anii 1240 şi 1241) şi
Imperiul Bizantin.

- dezvoltarea economică (a comerțului în mod

deosebit)

- creșterea demografică

1
 Cuprins:

Transilvania

Între sec. IX-XI românii din spațiul intracarpatic erau organizați în autonomii (cnezate, voievodate)
conduse de cnezi și voievozi conform izvoarelor istorice.
etapa autonomiilor

În Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), cronică a notarului anonim al regelui maghiar, Bela, ce
relatează evenimente petrecute în secolele IX-XI, sunt menţionate voievodatele conduse de Glad,
Menumorut şi Gelu.

În Legenda Sf. Gerard (scriere hagiografică) sunt menţionaţi pentru secolul al XI-lea voievozii Gyla
şi Ahtum.

Asupra acestor autonomii s-au manifestat tendințe expansioniste maghiare!

În sec. XI-XIII (după încoronarea lui Stefan şi creştinarea ungurilor în rit catolic) are loc cucerirea
etapa unificării

sistematică şi organizată a Transilvaniei. În acest context, autonomiile s-au unificat într-un singur
voievodat așa cum ne demonstrează documentul din 1176, care îl menționează pe LEUSTACHIUS
voievod. În paralel cu organizarea politică şi administartiv-teritorială a provinciei în Transilvania au
fost colonizaţi saşii, pentru dezvoltarea economiei şi a oraşelor, şi secuii (având rol de apărare).

În sec. XIII-XVI, voievodatul Transilvaniei a existat ca voievodat autonom sub suzeranitatea

regatului medieval maghiar. Astfel, voievodul:
consolidarea statului

- era vasal regelui Ungariei, fiind numit de acesta în funcţie

- avea atribuţii administrative, judiciare, militare
- dispunea de o cancelarie proprie.

În această perioadă, românii au fost excluși de la viața politică de către regii maghiari (ex.: În anul
1366, regele maghiar LUDOVIC CEL MARE a dat o lege prin care condiționa calitatea de nobil de
apartenența la catolicism).

Astfel, Transilvania a apărut ca stat sub acţiunea sistematizatoare a regalităţii maghiare,

definitivată în secolul al al XIII-lea şi a păstrat ca formă de guvernare una specifică românilor, şi
anume voievodatul, aflat sub suzeranitatea Ungariei. Acest fapt s-a prelungit până în 1541, când
Transilvania îşi schimbă statutul politico-juridic, devenind principat autonom sub suzeranitate
otomană.

Țara Românească

Între sec. XI-XIII românii din spațiul sudcarpatic erau organizați în autonomii (cnezate, voievodate)
conduse de cnezi și voievozi conform izvorului istoric Diploma Cavalerilor Ioaniţi care amintea la
1247 de existenţa a cinci formaţiuni politice prestatale:

- Voievodatul lui Litovoi

etapa autonomiilor

- Voievodatul lui Seneslau

- Voievodatul lui Ioan
- Voievodatul lui Farcaș

2
 - Banatul Severinului

Asupra acestor autonomii s-au manifestat tendințe expansioniste maghiare!

Conform tradiţiei transmise de letopiseţele româneşti, întemeierea Țării Româneşti a început prin
„descălecarea” lui Negru Vodă (1290); acesta a plecat din Făgăraş şi, trecând munţii, a grăbit
procesul de unificare de la sud de Carpați.
etapa unificării

Conform documentelor, unificatorul statului este Basarab I (1315-1352), cel care a unificat
autonomiile dintre Carpaţi şi Dunăre, punând bazele statului medieval, Țara Românească. În urma
bătăliei de la Posada din anul 1330 cu Carol Robert (regele maghiar care dorea să stăpânească
Banatul de Severin) încheiată cu victoria lui Basarab I, Țara Românească a devenit un stat
independent.

Consolidarea tânărului stat a avut loc în vremea urmaşilor lui Basarab I:

consolidarea statului

1. Nicolae Alexandru (1352-1364) a întemeiat în anul 1359 prima mitropolie ortodoxă a Țării
Româneşti (cu sediul la Argeş, capitala ţării).

2. Vladislav Vlaicu (1364-1377) a înlăturat definitiv pretenţiile maghiare asupra Țării Româneşti
şi a întemeiat a doua mitropolie ortodoxă la Severin (1370).

(Mitropoliile erau dependente de Patriarhul de la Constantinopol)

Moldova

Între sec. X-XIII românii din spațiul est-carpatic erau organizați în autonomii (țări, codri, câmpuri,
ocoale) conduse de șefi locali conform izvoarelor istorice străine.

Țara vlahilor
etapa autonomiilor

Țara Sipenițului

Codrii Cosminului

Codrii Orheiului

Codrii Herței

Asupra acestor autonomii s-au manifestat tendințe expansioniste maghiare și tătare (tătarii au
creat la Nordul Mării Negre un stat de unde organizau expediții de pradă asupra românilor de la Est
de Carpați).

Procesul întemeierii a fost favorizat de slăbirea dominaţiei tătare şi de tendinţele regalităţii maghiare
etapa unificării

de a controla spaţiul de la Răsărit de Carpaţi, în special a drumului comercial care lega Marea Baltică
şi Europa Centrală de ţinuturile dunărene şi Marea Neagră. Întemeietorii (descălecătorii) statului au
fost au fost DRAGOȘ și BOGDAN.

3
 Voievodul român Dragoş din Maramureş a organizat în Nordul Moldovei, la iniţiativa regelui maghiar
Ludovic de Anjou, o „marcă” de apărare (unitate militară) împotriva tătarilor, numită Moldova Mică,
etapa unificării

având capitala în oraşul Baia şi aflată sub suzeranitate maghiară („Descălecatul lui Dragoş”- 1350)

Voievodul român Bogdan venit, la rândul său, tot din Maramureş, s-a revoltat împotriva aceluiaşi
rege maghiar şi în fruntea oamenilor săi a trecut în Moldova. Aici a participat la o răscoală locală
antimaghiară în urma căreia descendenţiil lui Dragoş au fost înlăturaţi, punându-se bazele statului
medieval moldovean independent („Descălecatul lui Bogdan”-1359 sau 1363).

Consolidarea statului moldovean s-a relizat în timpul urmaşilor lui Bogadan:

1. Petru Muşat (1375-1391)

consolidarea statului

- a iniţiat primele legături de alianţă cu Polonia lui Vladislav Jagello

- a întemeiat mitropolia ortodoxă a Moldovei cu sediul la Suceava
- a bătut primele monede ale statului moldovean.

2. Roman I ( 1391-1394)

- a desăvârşit unificarea ţării „de la munţi până la ţărmul mării”.

Concluzie:

Teritoriul locuit de români nu a format un singur stat, ci mai multe (voievodatele Transilvania,
Moldova, Țara Românească, Dobrogea). Acest fenomen numit pluralitate statală s-a menţinut în
întreg Evul Mediu şi în prima parte a perioadei moderne. Întemeierea statelor medievale româneşti
a asigurat dezvoltarea economică şi instituţională a societăţii româneşti, stăvilirea expansiunii
otomane.

Asemănări:

1. Atât la Sud, cât și la Est de Carpați constatăm rolul jucat de voievozii români din Transilvania
în procesul de unificare (Negru Vodă-Țara Românească; Dragoș și Bogdan-Moldova).

2. În toate spațiile românești distingem în procesul de unificare 3 etape : etapa formaţiunilor

politice prestatale româneşti (autonomii locale), etapa unificării propriu-zise (întemeierea
statelor), etapa consolidării statelor medievale româneşti (apariția instituțiilor)

3. În toate spațiile istorice asupra autonomiilor s-au manifestat tendințe expansioniste

maghiare.

Deosebiri:

1. Dacă în spațiul intracarpatic s-a format un voievodat vasal regatului maghiar, la Sud si la Est
de Carpați s-au format state independente.

2. Dacă la Sud de Carpați descălecatul lui Negru Vodă din Făgărași este menționat de tradiția
istorica, la Est de Carpați dublu descălecat al lui Dragoș și Bogdan este atestat documentar.

4
 3. Dacă în toate spațiile s-au manifestat tendințe expansioniste maghiare, la Est de Carpați s-au
manifestat și tendințe expansioniste tătare.

Instituții centrale în Țările Române:

Instituţiile medievale au avut un rol important în organizarea politică, economică, administrativă şi

socială a statelor româneşti. Dintre instituţiile cu rol major în conducerea Țărilor Române s-au
numărat domnia (în Moldova şi Tara Românească) şi, respectiv voievodatul şi principatul (în
Transilvania).

DOMNIA

Între sec. XIV-XVII instituţia centrală din Moldova şi Țara Românească a fost reprezentată de domn.
Domnul avea următoarele atribuţii:

- administrative (numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele)

- judecătoreşti (reprezenta instanţa supremă în stat)
- legislative (adopta acte legislative)
- diplomatice (semna tratate, declara război şi încheia pace)
- militare (comandant militar)

Domnul era ajutat de:

Sfatul Domnesc (alcătuit din boieri cu funcţii-dregători; avea atribuţii politice, administrative
şi judecătoreşti; avea rol consultativ).

Adunarea ţării (reunea pe reprezentanţii categoriilor sociale şi avea rolul de a aproba

alegerea domnului, stabilirea impozitelor, semnarea tratatelor; nu era convocată
permanent).

Domnul era socotit stăpânul întregului pământ al ţării, era ales pe baza principiului ereditaro-electiv,
din dinastia Basarabilor (în Țara Românească) şi, respectiv a Muşatinilor (în Moldova).

Domnia a jucat un rol important în lupta antiotomană, reuşind să păstreze independenţa statală. Pe
parcursul sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea, în contextul deteriorării statutului politico-
juridic al Principatelor, odată cu instaurarea regimului fanariot, instituţia centrală a rămas tot
domnia, însă domnul devine un simplu funcţionar al Porţii, el fiind numit de sultan. Între 1711/1716-
1821 domnii nu mai au origine românească, ci provin din cartierul Fanar din Constantinopol. Ei
plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-şi cumpăra şi a-şi menţine domnia; domnii fanarioţi
sunt integraţi în ierahia administrativă otomană, fiind asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal),
responsabili numai în faţa sultanului; domnii fanarioţi au instituit sistemul de vindere a dregătoriilor,
modaliatate prin care îşi măreau veniturile.

Totuşi, au fost şi domni fanarioţi care au contribuit la modernizarea societăţii româneşti, prin măsuri
în domeniul învăţământului, social, juridic şi edilitar (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti,
Ioan Caragea) şi, astfel, şi-au confirmat rolul în conducerea statului.

După revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, în 1822 se va reveni la domniile pământene.

5
 VOIEVODATUL

- instituţia centrală în Transilvania între 1176-1541

- se bucura de autonomie
- codus de voievod care era vasal regelui Ungariei, era numit de către acesta şi avea atribuţii
judecătoreşti, militare şi administrative; voievodul era ajutat de un Sfat şi de congregaţiile
nobiliare

PRINCIPATUL

- instituţia centrală în Transilvania între 1541-1699 şi 1699-1867

- între 1541-1699, Transilvania a fost principat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman

Principele:

- era numit de Dietă şi confirmat de sultan

- era ajutat de Sfat, format din 12 membri aleşi din rândul naţiunilor privilegiate şi
de Dieta formată din 150 de reprezentanţi ai naţiunilor privilegiate.

Între 1699-1867, Transilvania a fost principat sub stăpânire habsburgică:

- conducerea revenea direct împăratului care avea şi titlul de principe

- conducerea propriu-zisă revenea însă guvernatorului militar, care conducea un guberniu ce
avea rolul de a prelua atribuţiile Dietei
- Guvernatorul era ales de către Dietă și confirmat de către Curtea din Viena.

Biserica în Evul Mediu

Între Biserică și Domnie a existat o strânsă legătură pe parcursul Evului Mediu:

În Țara Românească, Mitropolia a fost organizată din inițiativa domnitorului Nicolae

Alexandru, care în 1359 a înființat mitropolia de la Argeș și a domnitorului Vladislav Vlaicu,
care în 1370 a înființat o mitropolie cu centrul la Severin.

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din inițiativa lui Petru Mușat și avea
sediul la Suceava. A fost recunoscută de Patriarhul de la Constantinopol la începutul domniei
lui Alexandru cel Bun.

Mitropolitul avea largi atribuții:

 îi consacra pe episcopii numiți de domn

 îl încorona și ungea cu mir pe conducător, conferindu-i autoritate sacră
 participa la alegerea Domnului și la actele de justiție ale acestuia
 era întâiul sfetnic al domnului
 era locțiitor al domnului în caz de vacanță a tronului.