TEMA 4

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII)

Autonomii locale
După retragerea aureliană, etnogeneza a continuat, dar populația romanizată s-a retras în
zonele rurale, ferite din calea migratorilor, abandonând orașele. Astfel, au apărut și s-au
dezvoltat în societatea de la nordul Dunării primele structuri teritoriale tradiționale: obștile
sătești, care au evoluat din obștile gentilice. Treptat obștile au căpătat caracter teritorial, fiind
conduse de cnezi sau juzi.
Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, numite de istoricul Nicolae Iorga "romanii
populare", care purtau diferite denumiri: codrii, țări, ocoale, câmpuri, etc. și care au reprezentat
nucleul pentru formarea autonomiilor locale/formațiunilor prestatale românești) și apoi a
statelor medievale românești.

Formarea statelor medievale românești reprezintă rezultatul evoluției societății românești din
primele secole ale mileniului I, un reflex de apărare față de pericolul extern.
Formarea statelor medievale românești se desfășoară într-un context intern caracterizat prin:
creșterea demografică substanțială, viața economică prosperă, dezvoltarea drumurilor comerciale
ce străbăteau spațiul românesc, și într-un context extern favorabil: stingerea dinastiei arpadiene și
venirea dinastiei de Anjou, criza dinastică din Ungaria, dorința Ungariei și a Poloniei de a
elimina Hoarda de Aur (stat mongol, iar mai târziu turcic, care ocupa întinse teritorii din Rusia,
Ucraina și Kazahstan, stat apărut după dezmembrarea Imperiului Mongol) datorită creșterii
influenței acesteia.
Formarea statelor medievale românești s-a realizat în două mari etape: unificarea
formațiunilor politice sub o autoritate centrală și crearea instituțiilor interne necesare afirmării
statale.

Formarea statului medieval Transilvania

Pentru secolele al IX-lea și al XI-lea, autonomiile locale existente în interiorul arcului carpatic
și Banat sunt menționate în două izvoare istorice scrise: Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor),
respectiv Legenda Sfântului Gerard.
În secolul al IX-lea, cronicarul maghiar Anonymus amintește în lucrarea Gesta Hungarorum
următoarele autonomii locale românești: voievodatul lui Gelu, în mijlocul Transilvaniei, cu
centrul la Dăbâca, voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin și voievodatul lui
Menumorut, în Crișana, cu centrul la Biharea.
În secolul al XI-lea, Legenda Sfântului Gerard menționează două voievodate românești:
voievodatul lui Gyla, în mijlocul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia) și voievodatul
lui Ahtum, în Banat, cu centrul la Morisena.
Formarea statului medieval Transilvania a avut loc în două etape:
- etapa voievodatelor românești din secolele IX-XI, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă
- etapa cuceriri și oraganizării Transilvaniei de către regalitatea maghiară (secolele XI-XIII).
 După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I, la începutul secolului al XI-lea
începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat teritoriul
cucerit în comitate (primul fiind Bihaor, în anul 1111) și au încercat să introducă instituții
apusene (principatul și episcopii catolice).
În anul 1111 este menționat ca principe al Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în
anul 1176 se revine la instituția voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului
maghiar, primul voievod menționat fiind Leustachius.
Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvania, au fost colonizați aici sașii, secuii și
cavalerii din ordinele cavalerești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost excluși
treptat din viața politică, rezervată celor trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în
zonele de margine continuau să existe autonomiile românești sub forma"țărilor": Amlașul,
Făgărașul, Maramureșul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea
statelor românești extracarpatice: Țara Românească și Moldova.
Transilvania își păstrează structura voievodală până în anul 1541, când devine principat
autonom sub suzeranitate otomană, condusă de un principe ales de Dietă (organ reprezentativ al
claselor privilegiate) și confirmat de sultan.

Formarea statului medieval Țara Românească

Formarea statului medieval Țara Românească a avut la bază formațiunile politice prestatale
menționate în Diploma cavalerilor ioaniți din anul 1247, și anume:
- voievodatele lui Litovoi și Seneslau
- cnezatele lui Ioan și Farcaș
- Țara Severinului, unde regalitatea maghiară a organizat o marcă de graniță/de apărare numită
Banatul de Severin.
În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei etape.
Într-o primă etapă, voievodul Litovoi (cel amintit la 1247 sau un urmaș al acestuia cu același
nume) refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau al IV-lea. În aceste condiții în anul
1277 regele maghiar trimite un corp de oaste împotriva lui Litovoi, care moare în luptă, iar
fratele său Bărbat, este luat prizonier, dar este răscumpărat din prizonierat și îi urmează la
conducere, recunoscând suzeranitatea maghiară.
Într-o a doua etapă, tradiția istorică susține în legătură cu formarea Țării Românești
"descălecatul" lui Negru-vodă din Făgăraș din anul 1291, care, în contextul anihilării autonomiei
Țării Făgărașului de către regele maghiar Andrei al III-lea, trece la sud de Carpați, descalecă la
Câmpulung și pune bazele unui nou stat, prin unirea treptată a formațiunilor politice existente.
A treia etapă a întemeierii statului îi aparține lui Basarab I (1310?-1352) care unifică
autonomiile locale și pune bazele statului medieval Țara Românească sau Valahia Nord-
Dunăreană, cu capitata la Argeș.
În anul 1324 Basarab I încheie un acord cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, prin care
acesta recunoaște unitatea Țării Românești, iar Basarab recunoaște suzeranitatea regelui
Ungariei. Nemulțumiți de condițiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul
lui Basarab. Astfel este organizată campania din 9-12 noiembrie 1330 de la Posada, soldată cu
înfrângerea armatei lui Carol Robert de Anjou și consfințirea independenței statului condus de
Basarab. Principalul izvor istoric care narează evenimentele din timpul luptei de la Posada este
Cronica pictată de la Viena.
Consolidarea Țării Românești s-a realizat în timpul urmașilor lui Basarab I care au precizat și
întărit instituțiile, au asigurat dezvoltarea economică și comercială a statului: Nicolae Alexandru
(în anul 1359 crează Mitropolia Țării Românești pe care o subordonează Patriarhiei din
Constantinopol) și Vladislav Vlaicu (acordă privilegii comerciale negustorilor din Brașov)

Formarea statului medieval Moldova

Sursele scrise nu meționează numele unor formațiuni prestatale din Moldova, sau numele
unor conducători ale acestora, dar diverse izvoare străine amintesc niște țări (Țara Șipenițului),
codri (Codrii Cosminului, Codrii Orheiului) sau câmpuri (Câmpul lui Dragoș).
În procesul de formare a statului medieval Moldova, realizat în urma unui dublu descălecat,
se disting trei etape.
Într-o primă etapă, între anii 1352-1353, în timpul campaniei contra tătarilor, desfășurată la
est de Carpați, are loc "descălecatul lui Dragoș", cel ce conducea marca de apărare organizată de
maghiari. Acesta trece munții și preia în stăpânire voievodatul de pe valea râului Moldova.
Stăpânirea Moldovei de către Dragoș și urmașii săi, Sas și Balc, menține dependența față de
regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care în anul 1359 se răscoală, lor
alăturânduli-se Bogdan din Maramureș.
Într-o a doua etapă, în anul 1359, în fața presiunilor regalității maghiare de a înlocui
voievodatul cu principatul, Bogdan descalecă la est de Carpați și participă la revolta localnicilor
înlăturând-ui pe urmașii lui Dragoș, Sas și Balc, întemeind astfel statul independent Moldova.
A treia etapă constă în consolidarea statului prin acțiuni de organizare instituțională și
desăvârșire teritorială, în timpul urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat, Roman I și Ștefan I.

Formarea statului medieval Dobrogea

Pentru secolul al X-lea, inscripția de la Mircea Vodă și cele din complexul de la Basarabi-
Murfatlar atestă un "jupanat" condus de jupan Gheorghe.
În secolul al XI-lea, în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră se manifestă autoritatea
bizantină, sub care este atestată o unitate administrativ-teritorială "Thema Paristrion", condusă de
un funcționar al Imperiului Bizantin, iar în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în lucrarea Anei
Comnena, Alexiada, sunt atestate trei formațiuni politice conduse de Tatos, Satza și Sestlav.
În ceea ce privește formarea statului medieval Dobrogea, în prima jumătate a secolului al
XIII-lea este atestată "Țara Cavarnei", formațiune politică ce a reprezentat nucleul statului
dobrogean, având-ul drept conducător pe Balica.
Urmașul lui Balica, Dobrotici, primește din partea bizantinilor titlul de "despot" (rang politic
și militar) și reușește să unifice teritoriul dintre Dunăre și Mare.
În anul 1386, la conducerea statului dobrogean urmează Ivanco, fiul lui Dobrotici, care se
desprinde de bizantini și bate monedă proprie. Acesta participă alături de Mircea cel Bătrân la
luptele cu turcii în care își pierde viața.
 După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componența Țării Românești până în anul
1417, când este ocuptă de turci, rămânând sub stăpânirea acestora până în anul 1878.

Semnificația întemeierii statelor medievale:

- a reprezentat un proces de lungă durată și s-a realizat în etape
- statele medievale au constituit cadrul politic în care s-a perpetuat și dezvoltat civilizația
românească

Instituții centrale în Țările Române (sec. XIV-XVI)

1. Domnia reprezenta principala institutie a statului medieval, domnitorul avand autoritate absoluta
in stat. Era ereditara si electiva (alegerea domnitorului de catre Adunarea Tarii, indiferent ca este fiu
legitim sau nelegitim, obligativitatea era doar sa fie “os domnesc”). Principalele familii domnitoare erau
basarabii in Tara Romaneasca si musatinii in Moldova.
Domnia era considerata de caracter divin, fapt exprimat si in titulatura domnitorilor: “Io, mare voievod
si domn”, particula “io” reprezentand prescurtarea cuvantului grecesc “ioannes” care insemna “cel ales de
Dumnezeu”.
In Moldova si in Tara Romaneasca, conducatorul statului isi atribuia titlul de Voievod si Domn. Domn
provine din latinescul dominus, “singur stapanitor”, iar termenul voievod inseamna conducator suprem al
armatei.
In Transilvania se folosea doar termenul de voievod pentru a desemna conducatorul statului, deoarece
acest teritoriu era vasal Ungariei.
Daca domnitorii din T.Ro si Mold. sunt alesi de Adunarea Tarii, voievodul Transilvaniei este numit de
regele Ungariei si supus acestuia. Exista situatii in care voievozii din Transilvania, precum Ladislau Kan
si Roland Borsa, nu s-au subordonat pe deplin regelui maghiar.
O caracteristică a domniei în secolele XIV-XVI a fost rolul esenţial dus de domnie în lupta
antiotomană, domnia s-a integrat în cruciada târzie.
O caracteristică a domniei în secolul al XVII-lea a fost evoluţia spre monarhia feudală
reprezentată de Matei Basarab şi Vasile Lupu care se consolidează şi se afirmă, simultan cu
ascendentul boierimii în viaţa socio-economică a ţării s-a reflectat în tendinţele ei de instituire a
regimului nobiliar.
Din secolul al XVIII-lea, dispare domnia pământeană şi este înlocuită cu domnia fanariotă, în
intervalul 1711/1716 -1821 domnii find aleşi de Poartă dintre grecii din Fanar. O caracteristică a
domniei în secolul al XVIII-lea este faptul că domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia
administrativă otomană iar principala funcție a domniei fanariote era cea fiscală.

2. Sfatul domnesc – in Moldova si in Tara Romaneasca acesta era alcatuit din 12 mari boieri cu
dregatorii. Cele mai importante dregatorii erau cele de Portar al Sucevei (Moldova) si de Ban al Olteniei
(Tara Romaneasca).
In Sfatul Domnesc existau atributii ca:
- logofatul, raspundea de Cancelaria Domneasca, acte;
- vistiernicul, raspundea de visteria statului;
- spatarul, purta spada domnitorului;
- postelnicul, avea grija de casa si de camasi;
- comisul, avea grija de grajduri;
- paharnicul, verifica bauturile.
Sfatul Domnesc avea doar rol consultativ, deciziile finale apartinandu-i domnitorului. Din secolul XIX
il gasim si sub denumirea de Divan.

3. Adunarea tarii – reprezenta populatia din Tarile Romane convocata de domnitor in cazul luarii
unei decizii importante.

4. Organizarea administrativa - in Moldova teritoriul era organizat in tinuturi, iar in Tara

Romaneasca in judete. In Transilvania ungurii erau organizati in comitate, secuii in scaune si sasii in
districte.
In 1437 maghiarii, sasii si secuii se vor organiza intr-o uniune privilegiata, Unio Trium Nationum,
care-i va exclude pe romani.

5. Legislatia - in Moldova si Tara Romaneasca a predominat dreptul cutumiar (obiceiul

pamantului), peste care s-au suprapus principii de drept bizantin. Domnitorul reprezenta instanta
judecatoreasca suprema.
In 1517, in Transilvani, juristul Stefan Werboczi a redactat un cod de legi in 3 parti, “Tripartitul lui
Werboczi”, prin care taranii romani erau legati de glie definitiv.

6. Armata - a reprezentat o institutie esentiala in mentinerea fiintei statale. In perioada sec XIV-
XVI era organizata din oastea cea mare, alcatuita din tarani liberi (proprietari de pamant), si oastea cea
mica formata din boierimea mare si mijlocie.

7. Biserica - a reprezentat, alaturi de domnie, o institutie centrala a statelor feudale. In Moldova si

in Tara Romaneasca mitropolitul era cel care recunostea domnitorul, "il ungea". Domnul era aparator
al bisericii si colabora din punct de vedere religios cu ierarhia ecleziastica. Cu toate acestea, mitropolitul
putea fi inlaturat de catre domnitor daca era banuit de tradare. Mitropoliile celor doua tari extracarpatice
au avut un rol important in consolidarea autoritatii domnesti si a structurilor statale.